25/03/2009

Secolul 16

          

            Am împlinit 16 ani. Mi-e bine. Am mulţi prieteni. Le par simpatic.

 

            În urmă cu un an, am început să scriu poezii. Nişte copilării, am aruncat deja primul caiet. Acum scriu la al doilea. Sunt mulţumit. La mine în clasă, am un fel de monopol la chestia asta cu scrisul. Habar n-am de unde mi se trage, poate de la lucrările de control de la romană. Poate fiindcă, nu ştiu cum, au aflat că merg, lunea, la cenaclul lui Evu. Una peste alta, când aud pe vreun coridor din şcoală cuvântul „scris”, ciulesc urechile; în două cazuri din cinci, e vorba despre mine.

 

            Spun toate astea pentru că azi am primit un pumn în plex. La figurat, zic, pentru că, în realitate, nu m-am bătut decât de două ori. O dată cu Engel, la un meci de fotbal. Mi-a zis că mint (cred că era vorba despre un henţ). M-am enervat cum n-am făcut-o niciodată şi i-am zis să-şi retragă cuvintele. Aveam o imagine de apărat şi chiar nu minţisem! A ţinut-o pe-a lui. Şi l-am lovit, cu pumnul, în nas. Şi l-am tot lovit. Eram plini de sânge amândoi. El pe faţă, eu pe mână. A doua oară, m-am bătut cu Nicu V. Ne-am tras câte un pumn unul altuia. Nu mai ştiu de ce, mai ştiu doar că ne-am pocnit pe rând, la modul „na, dă, dacă ai curaj!”, replică urmată de pumnul de rigoare şi de invitaţia „acum  dă tu”. Am rămas prieteni, faza aia parcă chiar ne-a cimentat prietenia. Şi cu Engel am rămas prieten.

 

            Revenind la momentul „pumnul în plex” , evenimentul s-a produs într-o dimineaţă de noiembrie. Eram în clasa a zecea. Dan N. şi Tibi K. au venit la şcoală cu o revistă scrisă de mână. Îi spuseseră „Secolul 16” şi era foarte amuzantă. Mi s-a părut o culme şi, cu cât îmi plăcea mai mult, cu atât mi-era mai ciudă. Eram foarte orgolios. Nu mi-am revenit decât după al doilea număr, care a apărut după vreo două săptămâni. Atunci am strâns din dinţi, printre hohote, şi am pus la cale o revistă-replică: „Bravo 9”, scrisă de , Nicu V.   N. (era un mişel  de atunci, juca la două capete.) bravo-91

 sec-16-nr-1-ed2

                                                                                                                                                                Pentru colegii de clasă era un deliciu publicistic. Nu pot privi total obiectiv acele reviste, pe care încă le păstrez. În principiu, făceam glumițe „pentru  vârsta noastra”. (Unele mă amuză și acum.) Atunci eram foarte mândru de ceea ce scosesem pe piață. Acum, după atâția ani, recunosc: Bravo 9 n-ar fi făcut doi bani fără umorul fin al lui Dan  N.

 

 

            Dar adevăratul maestru a fost Tibi K. Astăzi, când răsfoiesc ultimul număr  Secolului 16, cu titlul  „Falimentul secolului”, mi-e ciudă pe adolescentul care eram atunci; trebuia să-l las în pace pe Tibi, eventual să-l rog să mă bage în seamă cu vreun articolaş. Măcar un număr din Secolul 16 al lui Tibi ar fi contat, pentru prezentul acela și, poate, pentru posteritate, cât toate cele 4-5 numere Bravo 9 pe care le-am făcut ulterior, fără Tibi. Mă înclin.

 

25/03/2009

eu tac

 

eu tac

tu asculţi

bilele sunt lovite de un tac

 

se-ntorc în lac

fluturi mărunţi

ca o idee în hamac

 

târziu în munţi

stelele fac

paradă-n frac

 

iar tu renunţi

să mai asculţi

cum tac

 

şi nu ştiu dac-o să mai fac

paşii desculţi

sau o să tac

24/03/2009

mă învăţ alfabetul limbii române

 

m-am născut la litera A sau la litera a opta ori a treia

m-am născut în momentul în care

litera M se mira că mă are

litera tată cuvântul pământ mama mea întâiul meu cuvânt

primul meu prieten a fost laptele mamei mele

literele optsprezece nouă şi cele dintre ele

 

m-am jucat de-a ascunsa cu semnul lui U

derdeluş între strada lui da şi-a lui nu

ca într-o carte cu pagini rotunde

cuvintele veneau şi încă nu ştiam de unde

întrebasem de ce numai atâtea litere sunt

în felia de pâine albă cu unt

 

de ce dimineaţa copiii mai mari

se îmbracă frumos şi le zice şcolari

de ce seara trebuie să iau pijamaua să fac nani

când la litera S râd în noapte golanii

primii mei paşi între pătuţ şi litera E

mi-au trezit gustul pentru întrebarea de ce

 

tot atunci la un joc Baba Oarba

am aflat că sunt mare aproape cât iarba

prin fularul de lapte fiece literă-fir

întindea câte-o mână şi ca să respir

le-am strâns mâinile preţ cam de-o oră

se năştea în mine cea mai frumoasă horă

 

mai târziu cineva m-a-nvățat cum să număr

se-adunară firesc litere umăr la umăr

îşi schimbau deodată locul şi repede

dădeau valma pe mâneci pe degete

ca în basmul acela cântat do re mi

lângă care nicicând n-am putut adormi

 

niciodată viaţa nu mi-a fost mai vie

ca atunci când am auzit întâia oară o poezie

era despre un lup ce venise din crâng

tata-mi recita şi ochiul meu stâng

cel cu care mă uit uneori până-n mine

a-nceput să clipească parcă în rime

 

mi-amintesc foarte bine era seară

litera V deschisese gura de fiară

şi cuvântul dintâi atât de aproape

s-a pornit să înoate în cuvintele-ape

care-au curs de-a valma de la robinet

într-o cană albă. Şi baui încet

 

 

NOTĂ. Eram la liceu când am scris această poezie. Nu am știut nici atunci ce mi-a venit, nu știu nici acum. Mi s-a părut că, parcă, nu e „de mine”. Dar, așa cum s-a întâmplat cu multe alte versuri, și acestea m-au urmărit, de atunci, mi-au revenit în gând, din când în când. Vi le propun pentru porția de azi, când mi se par ca un fel de cursă de slalom, să zicem pe pârtia de la Râușor.

23/03/2009

Poemul de la orele trei dimineaţa

 

 

am scris un poem la orele trei dimineaţa

cu stomacul gol şi privirea în tavan

în tavanul atât de aproape din pricina întunericului

 

nu ştiam că scriu un poem am aflat doar după aceea

adevărul e că nici nu-l scriam

mai degrabă mâna mea dreaptă degetele singure

încropeau cu stilolu jocul de altădată

 

am scris un poem la orele trei dimineaţa

nu pe hârtie nici măcar în tâmplă nu l-am durat

pur şi simplu l-am scris în întuneric

 

 

UPDATE. Am publicat această poezie în revista „Familia” prin anul 1986, cred. O observaţie a fidelului meu cititor şi amic de PA-uri şi mirări, LePetitPrince, m-a convins să renunţ la ultima strofă.

Etichete:
23/03/2009

Maşina de scris

Prin 1981-1982 o primeam pe Olympia, maşina de scris a bunicului meu (care se stinsese cu puţin timp în urmă). Mi se părea miraculos, la 13-14 ani, în plină Epocă de Aur, să am aşa ceva. Mă fascina să „bat” semnul dolarului. O făceam de câte ori aveam ocazia; scriam înadins texte în care apărea $.

Făceam rost de coli de hârtie, de indigo şi de role (pe care le foloseam şi refoloseam până deveneau fâşii de cârpă) în special de la Flavia, soţia unui văr de-al tatălui meu, care era secretară la Şcoală nr.3.

Cred că era deja anul 1985, „bateam” deja la maşină poezii şi scurte povestioare pe care le citeam la cenaclul lui Eugen Evu, când, la uşa apartamentului nostrul din OM, a sunat un miliţian. A întrebat de mine. Mi-a zis că trebuie să mă prezint în data de, la camera numărul, cu maşina de scris. Mi-a dat să semnez într-un tabel (din care n-am reţinut nimic) şi a plecat.

Tremuram. Dar mai mult am tremurat în ziua în care am fost să o predau pe Olympia. Ofiţerul care a luat-o a fost amabil, cred că m-a întrebat dacă scriu poezii. Mi-a zis să fiu liniştit, că e doar o formalitate, că trebuia să raportez că o am (părea că știe „istoricul” Olympiei mele de pe vremea când fusese a bunicului meu). În câteva zile, după ce va fi luată în evidenţă, îmi va fi înapoiată, mi-a zis. Cred că am zis mulţumesc.

masina-de-scris-editata
DOCUMENT. Aceasta a fost amprenta maşinii mele de scris (toate maşinile de scris aveau anumite caracteristici, chiar dacă erau „de serie”) . Mi s-a spus că „luarea în evidenta” însemna notarea, într-un dosar, a tuturor caracterelor, pentru identificarea unui eventual text-manifest anonim scris la acea maşină.

Am primit-o pe Olympia înapoi după mai bine de un an. Era în stare bună. Am curăţat-o, i-am pus o rolă nouă şi am ţăcănit la ea aproape toată noaptea aia. Îmi imaginez că era ceva ciudat: la parterul unui bloc cu două etaje, într-unn cartier liniştit, într-un oraş întunecat, se auzea un ţăcănit ritmat.

Nu ştiu unde anume e acum bătrâna mea maşină de scris. Cred că o păstrează mama pe undeva. Eu am revăzut-o prin 1997-1998, când, chiar aşa arhaică, greoaie (la propriu şi la figurat) mi-a fost dragă cum îmi e copilăria şi amintirea bunicului meu. N-am scris niciodată foarte relaxat la ea (cum mi se întâmplă acum, la calculator), poate fiindcă, la orice greșeaklă, trebuia să o iei de la capăt. Dar cine n-a experimentat „bătutul” la mașină a pierdut ceva, un ceva aparte; poate tocmai grija asta de a nu greși.

Etichete: ,
21/03/2009

iubito, azi am împuşcat o cioarã (neterminat)

iubito azi am împuşcat o cioarã
mergi de-o caută i-am spus câinelui
şi el pauză
mă privea aşa într-o doară

iubito câinele mă privea tâmp
aşa că am început eu să o caut
căutam cioara cu lumânarea
se-adunase o baltă de ceară pe dâmb…

NOTĂ. Am scris aceste versuri pe un caiet, în toamna anului 1990. (Porneam de la o întâmplare adevărată, ca să zic aşa). Caietul l-am pierdut la scurt timp după aceea. Versurile astea m-au bântuit însă, de atunci. Frustrarea mea e că, deşi în capul meu stau, într-un sertărş, aceste două strofe, lipseşte a treia. Scotocesc încă după ea, dau mereu peste frânturi. M-am gândit să trec aici cele două strofe, poate a treia va reveni acum mai lesne.

Etichete:
20/03/2009

Pasiune & implicare

dsc_9144

Am vrut să scriu despre asta de când mi-a povestit Ciprian Iancu subiectul, publicat ulterior în Evz. E despre ceva aproape de sufletul meu: echipa de fotbal din Hunedoara. Ciprian a descoperit nişte antrenori ai unor grupe de copii în care am ghicit ceva ce lipseşte atât de mult societăţii noastre: pasiune, implicare.

Nu ştiu cât de mult bravează unul din oamenii aia când spune că e gata să-şi vândă maşina, numai să nu se risipească puştanii (probabil că ştiţi: de curând, echipa Corvinul a fost desfiintată). Mi-a amintit de nea Mitică Pătraşcu, cel care a pus în ghete generaţia de aur a Corvinului, jucătorii cu care Mircea Lucescu a făcut o echipă, a făcut istorie.

dsc_9121

Privite din afară, vorbele astea par înflăcărări aiurea. Par patriotism local ieftin. Poate că e doar patriotism local. Dar ieftin nu e. Pentru că eu ştiu cum era atunci. Cum mergeam la stadion, de mână cu tata, ca la templu. Ştiu că se înjura, se scuipa, se mâncau seminţe, se huiduia.

dsc_9304

Dar mai era ceva acolo, ceva în plus. Un ceva pe care antrenorii ăştia de la copiii Corvinului se încăpăţânează să-l aibă, absolut inexplicabil pentru observatorul extern.

NOTĂ. Fotografiile au fost făcute, cum altfel?, de amicul meu Remus Suciu. Îi mulțumesc pentru că mă lasă să le folosesc aici.

20/03/2009

Obiectivul de cercei

 

    Tot „dându-ma” eu pe bloguri, descopăr o mulţime de oameni interesanţi. Adineauri am ajuns la Daniela, la care am găsit următoarea propoziţie: „Mi-am atins abia 20% din obiectivul de cercei pe 2009.”

    E ca un vers care sună aparent banal, dar care poate spune ceva despre persoana care scrie asta, te îndeamnă să ţi-o imaginezi. Cred că mă va urmări, o vreme, acest vers mai mult sau mai puţin involuntar al Danielei.

 

    P.S. Un lucru simpatic: blogul Danielei se numeşte „Blog naiv”, aproape la fel ca „Naiv prin Romania”.

 

20/03/2009

Doldora de poezie – PA

 Sunt doldora de poezie, îşi spune inginerul Popescu. Sunt ca un triunghi isoscel peste care stă să plouă cu metafore. Sunt ca o noapte tăiată în franjuri de oţel, ca nişte aşchii de zi, ca un accelerator de particule care rimează fabulos, ca un curs de rezistenţa materialelor, ca o teoremă. Inginerul Popescu mai desface o bere. Sunt ca un mustang, ce zic eu?, ca o herghelie întreagă, ca un stol de raţe sălbatice, ca un peşte-spadă, ca un vulcan. Ca un bou visător.  

 

 

 

 

19/03/2009

Amazonul s-a întors în Pantelimon

culoarea-pietrelor-de-pe-plaja
Culoarea pietrelor de pe plajă

Liana Oprea si-a făcut blog.
Deocamdată, va povesti/repovesti experienta amazoniană. Apoi, cine stie?
Oricum, ca să n-o lungesc aiurea, de citit!

19/03/2009

lasă-ţi femeie hainele

lasă-ţi femeie hainele pe scaun
deschide larg fereastra tu
trebuie neapărat să se simtă mirosul de mare

sânii tăi parcă ar descoperi apele întunericul
ca un dig care a luat-o razna în larg
(progresiv deveneam tot mai mult siamezi)

nimeni nu şi-a mai imaginat până acum
atâta întuneric un astfel de întuneric

18/03/2009

Munţii Retezat într-o nouă carte

În tinereţea mea, aia în care urcam creste şi coboram văi, aveam mereu la mine cartea din Munţii noştri. Tovarăşii mei se obişnuiseră cu această chichiţă a mea şi, desigur, erau destule momente în care îi impresionam ştiind traseul deşi îl străbăteam pentru prima oară. Când apărea câteo ediţie nouă, o cumpăram şi pe aia, iar în călătoriile mele pe munte se întâmpla să am două-trei cărţulii despre muntele respectiv.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să urc fără măcar o hartă. Şi drumeţiile prin Retezat le-am făcut, de fiecare dată, cu bibliografia într-un buzunar al rucsacului, deşi cunoşteam cărările muntelui meu drag cel puţin la fel de bine ca autorul cărţilor/hărţilor (preferatul meu a fost Nae Popescu, pe care l-am cunoscut în acei ani, prin Retezat, la cabana Pietrele; într-o primăvară le-am cunoscut şi pe fetele lui, mai ştiu că una din ele avea aproape vârsta mea, era foarte drăguţă şi se numea Romaniţa, mi-a plăcut că a numit-o aşa).

untitled

Astăzi am primit o carte despre Retezat. A apărut în acest an la Timişoara, e făcută de Marius Terchilă  şi se numeşte simplu: „Munţii Retezat – Poteci, lacuri şi piscuri”. Îmi place că descrie trasee, se vede că e făcută de un om care iubeşte muntele. Mă bucur să-l socotesc printre amicii mei şi, cu siguranţă, când voi merge prima oară prin Retezat (sper, la vară, cu copiii mei!), o voi avea la mine.

18/03/2009

Femeia cu ochii turcoaz

Am visat-o azi-noapte, acum sunt treaz.
Era ca o briză, ca un talaz.
Avea un parfum de toamnă, în orice caz.
M-am pierdut. Mi-e necaz.
M-aş întoarce. Îmi vine să sar peste pârleaz.
Pentru că ea există. O ştiu.
E femeia cu ochii turcoaz.
Am visat-o azi-noapte. O vreau azi.

17/03/2009

Din Pantelimon în Amazon – opere complete

pe-bustean

Liana Oprea, pe care o consider amică fie şi numai fiindcă am vorbit (constructiv) zi de zi, timp de aproape trei săptămâni, a încheiat jurnalul călătoriei sale de două luni şi jumătate, cu rucsacul, prin America de Sud. Finalul a fost un pic cam abrupt, sunt sigur că mai are marfă de încă vreo 7-8 episoade pline.

Oricum, Evz a publicat 16 episoade pline, scrise excelent (cine mă cunoaşte ştie că sunt foarte pretenţios cu scrisul altora!) şi foarte foarte multe fotografii. Vă invit să citiţi jurnalul cap-coadă şi sper ca Liană să aibă timp să adune toată povestea într-o carte. În final, trec aici ultimul fragment din ultimul episod:

„Aşa am ţinut-o până la Bucureşti, perpetuă câştigătoare a loteriei controalelor aleatorii, şi excepţie nu a făcut nici poliţia de pe aeroportul Otopeni. N-am putut să mă supăr pe ei. Mă simţeam prea bine. Şi n-aveam marijuana în rucsac. Nici coca. Ce adusesem eu cu mine din America de Sud, ei nu aveau aparate să detecteze.”

NOTĂ. M-am gândit cât de greu mi-a fost să găsesc jurnalul amazonian al lui Alin Fumurescu, aşa că vreau să va fac căutarea mai uşoară. Iată, mai jos, aici lista celor 14 episoade ale Lianei. Lectură făină!.

1. O româncă prin jungla amazoniană
2. Rio de Janeiro, nimic periculos
3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă
4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor
5. Favelele din Fortaleza
6. Locul în care, atent la el, uiti de tine
7. Belém, oraşul de pe axa cauciucului
8. 250 de oameni pe Lebăda Albă
9. Let’s rock and roll, Jesus, baby
10. Şlagărele româneşti ajung în Amazonia
11. Clandestini la frontiera fatală
12. Orasul plutitor care înghite copiii
13. Peruanii, mai nepunctuali decât românii
14. De la Mazán la Santa Clotilde, cu „rapida”
15. Opt zile în satul de pescari Ayampe
16. Poveste fără sfârsit

casa2

Si pentru a-i da lui Fumi ce-i al lui, iaca, adun aici si episoadele povestirii lui amazoniene.
Asadar:

1. În sfârsit, la portile Amazonului
2. Ultima noapte în civilizatie
3. Tablouri din junglă (I)
4. Tablouri din junglă (II)
5. Tablouri din junglă (III)

17/03/2009

fii dârz şi luptă, Nicuşor – facsimil

 

 

ing-fii-darz

NOTĂ. Eu n-am fost atât de bine organizat ca Mihnea Măruţă, deci nu ştiu a câta poezie e asta. Dar încerc (nu mi-e greu) să ţin ritmul. Acum, despre versurile de azi: le-am scris în anul 1990, după mineriada din 13-15 iunie şi le-am publicat în revista studenţească ING despre care tot vă voi povesti până la urmă!

Etichete:
16/03/2009

Pe deal –

Dealul e ca o câmpie înclinată,
ca o fotografie grăbită, stricată, reparată.
E ca şi cum te-ai fi aşezat oblic pe o hârtie.
În iarba înaltă s-ar putea pierde un copil, asta se ştie.
E arsă de soare iarba ca o căpiţă de fân iminentă.
Uite livada de pruni, livada de meri, poiana cu mentă.

Faci un pas, sar cât colo zeci de lăcuste.
Sunt verzi, înfricoşătoare, dacă le studiezi, lungi şi înguste.
Se aud o grămadă de gâze, se strecoară, ţârâie, trăiesc.
Undeva e un nuc. Într-un loc – o cărare, gândesc.
Într-o parte-i o fântână cu ciutura ruptă.
Cât de înclinată ziceai că-i câmpia? E aproape abruptă.

15/03/2009

poem de sărit pârleazul (îmi pun singur miere în ceai)

îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mână nu-mi tremură

e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare

ea nu mai stă pe scaun dar mă priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent

12/03/2009

Câinele

Un câine trece strada. E grăbit. Unde se grăbeşte?
Pe trotuarul celălalt e o pisică. Una neagră. Câinele a văzut-o şi vrea să o prindă. De aceea se grăbeşte.

Pe stradă circulă multe maşini. Câinele e atent să nu-l calce vreuna.
O maşină roşie vine în viteză. Câinele o vede târziu. O să-l calce?

Maşina frânează. Roţile scârţâie. Câinele închide ochii.
Îi deschide după câteva secunde. A scăpat. Maşina oprise la timp. Chiar lângă el a oprit.

Soferul deschide geamul şi strigă:
– Marş, potaie! Era să te calc.

Câinele traversează strada. Ajunge pe trotuarul celălalt.
Tremură. A uitat de pisică. Putea să moară călcat de maşină. Pentru ce?
S-a grăbit ca prostul şi nu a fost atent. A alergat după o pisică. Ce prostie mare!

Pisica a urcat pe un gard şi se uită la câine.
Îi e milă de el, deşi câinele a vrut să-i facă rău.

Acum, câinele e mai înţelept. Ştie că viaţa lui e importantă.
Ştie că trebuie să fie atent de fiecare dată când traversează strada.

Cum se va întoarce pe trotuarul lui?

12/03/2009

Ziua de ieri

Deschid astăzi o nouă categorie în lista de articole: Poveşti pentru copii. Deocamdată, sunt câteva texte scrise în propoziții simple pentru fiul meu, pe când avea 5-6 ani și începea să citească. Primele lui lecturi au fost din Călin Hera. Ceea ce ar putea fi ciudat.

Ziua de ieri

Radu şi Carina merg în parc.
Se joacă la nisip. Sar pe saltea.
– Mami, vreau o jucărie cu Ben 10, zice Radu.
– Eu vreau o păpuşă Barbie, spune Carina.
– Vreau şi suc, mai zice Radu.
– Şi eu o acadea, adaugă Carina.
După două ore se întorc acasă. Tata conduce maşina.
Carina vrea în braţe la mama. Ea e mai mică.
Acasă, mama pregăteşte masa.
Radu ar vrea pilaf. Carina vrea lapte cu cereale. Tata bea bere.
După masă, toţi fac nani.