Călin Hera. PA-uri şi mirări

tund marea cu harponul în mână târziu
în barbă vikingul îşi spune
ce fi-va vreodată sub apă-n pustiu
ce fi-va sub lume

pictor netrebnic pictor blestemat
ce-ascunzi sub veşminte
umbră-n nisip de sciriu colorat
coiful de alge fierbinte

valuri acoperă-n vaiet de mort
rânjetul ancorei ca un cârlig
parâmele ude-mpletite în opt
taie-ntuneric şi-mpraștie frig

lovim rânjind lopeţile în scuturi
pictor bătrân vikingul își spune
genunchii mei goi sfâşiaţi de adâncuri
braţul meu drept împletit în parâme

pânze umflate în vântul turbat
paloş sclipindu-mi sub frunte
bărci arcuite în valul sărat
câţi oare le vor ţine minte

NOTĂ. M-am mirat și eu când am scris această poezie. Am fost intrigat. Cred că m-a frapat sonoriatea, mă frapează și acum. Mi se pare că e chiar ca un tablou în culori puține, întunecate, dure (sunt foarte mulți de „V” în text). E posibil să n-o fi arătat-o niciodată până acum, nimănui, poate voi, prietenii mei de PA-uri și mirări sunteți primii muritori care vedeți această poezie. Pe care n-o consider senzațională, dar nu m-am îndurat s-o șterg (dacă tot am păstrat-o 24 de ani).

aceleaşi două etaje văruite în fiecare an cu penelul

aceleaşi coridoare lungi şi luminoase

cum e tunelul secret care leagă Castelul

de copilăria mea înfierbântată de idei frumoase

profesorii s-au mai schimbat între timp ştiu prea bine

acolo e gardul de fier dincolo freamătă şoseaua

s-a ajuns la concluzia ca tabla să fie

mai bine verde sau poate s-a terminat vopseaua

curtea liceului a rămas tot aşa ca şi ieri

doar într-un colţ unde odată am văzut un şarpe cu barbă

s-a ridicat un bloc cu magazine la parter

râul e acum un şanţ inundat de iarbă 

nu-mi pot uita profesorul de istorie

dascălul meu albit de cuvinte alese

şi nu sunt pustiu tocmai fiindcă-l am în memorie

vorba lui mă mângâie şi acum şi mă ţese 

aceleaşi două etaje ora de filosofie

halatul alb de lângă poemul laboratorului de dimineaţă

şi cuvintele dascălului de istorie eu unul

nu le pot uita nici când am iarbă pe faţă

NOTÃ. E o poveste interesantã, cred, cu aceastã poezie. Am scris-o pe când eram în clasa a XII-a, în anul 1986. Pe vremea aceea toþi profesorii mei erau în regulã, nu era vorba despre construcţia niciunui bloc, în fine, nu ştiu ce naiba am avut în cap când am scris-o, când, presupun, mi-a fost dicatată, în somn, într-o noapte. Acum nu mai sunt nici profesorul de istorie, nici profesoara de filosofie, nici profesorul de matematică. Au plecat, din cauza unei boli pe care o urăsc. Doar cu profesorul de fizică, un om de excepţie, mai pot sta de vorbă, dar n-am mai făcut-o de prea mulţi ani. De toţi mi-e dor şi, da, aşa cum spunea Călin cel de 18 ani, nu-i pot uita. Şi nici nu vreau asta.

 Mă plimb de trei ori pe zi pe aceeaşi stradă,

 acelaşi trotuar mă urmăreşte după fiecare copac.

 Oamenii întâlniţi sunt atât de de treabă 

 încât îi privesc, doar, şi tac

 Mă salută întâi un peşte-spadă din coadă.

 Are gust de ulei şi ceva condimente, îmi spun.

 După alţi câţiva paşi apare o doamnă pe stradă 

 povestindu-mi ce-a păţit cu pisica pe drum.

 E a treia oară când tot oraşul aude

 că un peşte obraznic n-a vrut s-o salute

 decât din coadă.

Mergea agale, pe stradă.

Zi de martie, cu nori.

Cerul parcă ar fi stat să cadă.

(Asta îi dădea, cumva, fiori.)

Era ceva în aer, teribil,

ca un fulger nerostit.

Sălciile înverziseră, previzibil,

afișând un optimism nesimțit.

Atunci și-a dat seama ce-l doare.

Îi lipsea ceva.

Era ca și cum ar fi plecat călare,

de parcă ar fi călărit, călărea.

De parcă i-ar fi dat pinteni calului sur,

de parcă i-ar fi șoptit la ureche fugi!

Aerul se netezea pe sine ca un obiect dur,

zgâria ca o coroană de rugi.

Privită din goana calului realitatea e albă.

E ca o algebră. Sau ca o manea?

E ca o mirare șoptită în barbă.

Călărea, dar calu-i lipsea.