Rămân fascinat. Atât.
P.S. Oare e cineva care să nu stie ceva despre Charlie Chaplin? Tocmai m-a trăznit această întrebare.
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Rămân fascinat. Atât.
P.S. Oare e cineva care să nu stie ceva despre Charlie Chaplin? Tocmai m-a trăznit această întrebare.
Am zis să vă previn: cred că voi schimba tema acestui blog. Poate azi.
Până atunci, nu uitati să scrieti proză arhiscurtă pentru etapa Casa din vis – detalii, aici.
Salon de bronzare organică (pauza de publicitate)
Am aflat (de la un client al acestui blog) că „cel mai nou si mai modern salon de bronzare din Bucuresti, unde obtii „un bronz unic, uniform, rapid, dar, in acelasi timp, si sanatos” este Tantastic (Bulevardul Dacia, nr. 53, taman în Piata Romană).
Argumente aduse de clientul meu:
– apeland la bronzarea organica, nu risti nici imbatranirea pielii, aparitia ridurilor sau a altor probleme de sanatate ale pielii.
– sunt evitate orice fel de arsuri (e „unica solutie 100% sigură”)
– obtii cel mai intens bronz in doar 5 minute
– imaginea salonului e Bianca Dragusanu (am si foto, dar mai bine vă trimit să le vedeti la tantastic)
No, asta a fost.
Vă multumesc că ati venit pe aici si în zilele în care eu n-am fost. Vă mărturisesc că mă bucur să văd o dâră de soare printr-o fereastră a biroului si asta îmi dă ghes.
Beau o cafea târzie si, în câteva minute, revin cu lucruri (inclusiv sondajul pentru AutoPArtret).
Irina Columbeanu intrebata la proces de asistenta sociala cu cine vrea sa stea.
– Vrei sa stai cu mami?
– Nu, ca ma bate.
– Vrei sa stai cu tati?
– Nu, ca si el ma mai bate din cand in cand.
…- Bineee… atunci te dam la Razvan Lucescu ca el nu bate pe nimeni.
Am primit această anecdotă pe mail. Presupun că e un text care se adaptează situatiei si noilor personaje si e livrat, din când în când, de oameni amuzanti care au memoria bancurilor (îi invidiez sincer).
Mă întreb: cât de cool o fi pentru împricinati să devină eroi de bancuri? Poate că personajului Iri îi stă bine alături de personajul Bulă, în galeria de aur a eroilor populari. Sunt convins că i se pot găsi tovarăse Monicăi fostă Gabor de asemenea. Tot asa cum, bănuiesc, pentru Răzvan Lucescu nu e ceva prea măgulitor (dar si-a asternut singur, până la urmă).
Mi-e silă, însă, de cei doi părinti care fac show de prost gust în jurul fiicei lor. Un copil pe care nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să se nască din Iri tată si Moni mamă.
P.S. Na, ce s-a întâmplat să scriu azi…
Bărbatul de 35 de ani coborâse din masina inscriptionată Revolt, împreună cu mustata groasă, de mascul alfa. Mergea legănat, plimbând cu fală salopeta de serviciu, cu pantalonii vârâţi în bocancii înalţi. Trotuarul părea un binemeritat covor roşu, aşternut anume pentru paşii lui. Când a văzut-o, s-a dat înspre blondă, privind insistent în decolteu.
– Să vă fie ruşine!
– Ce, nu-ţi place?
Tipul cu chelie şatenă i-a zis că nu-i frumos ce-a făcut.
– Aveţi vreo problemă?
– Tu ai o problemă: ai fost necivilizat.
Dacă şi-ar fi împins pieptul şi mai în faţă, mustăciosul i-ar fi făcut un cucui în chelie. În schimb, a intrat într-un magazin. Cheliosul şi-a văzut de drum.
Poate v-aţi prins deja, poate nu: îmi place să fac în asa fel încât cei care ajung pe acest blog să se simtă atât de bine încât să-si facă un obicei în a reveni. Nu e nimic special aici; cu totii gândiţi la fel.
Uneori, îmi place atât de mult să scriu, încât cu greu mă opresc (dar, slavă Domnului, sunt destule lucruri care intervin brusc si mă opresc abrupt; poate de-aia s-a si întâmplat Întâlnirea dintre mine si ideea prozei arhiscurte).
Ce m-a apucat să vorbesc explicit despre mine? Poate că asa fac eu atunci când mă fâstâcesc. Nu stiu.
Chestia e că ieri au apărut niste rânduri foarte amabile despre acest blog. Nu stiu dacă se sughite când citesc unii despre tine/blogul tău, dar îmi asum asta. Găsiţi aici ce si cum.
Asa îl sărăbătoreste Google pe nea Robert Bunsen, chimist
Atunci când am limite (prea des), am. Cum relatiile mele cu chimia au fost, mereu, de o conventionalitate rece, mă aflu în situatia de a mărturisi, jenat, că m-am uitat ca mâta la termometru când am dat să caut ceva pe google. Nu zic, imaginea e colorată, se miscă niste chestii pe acolo, dar eu habar n-aveam cine a fost Bunsen ăsta si de ce e asa important încât să-i dedice ditamai Google-ul un desen special în ziua în care, e drept, se împlinesc 200 de ani de când micutul Bunsen orăcăia în bratele unei moase vânjoase, Frau Muller din Gottingen.
Până la urmă, s-a făcut băiat mare, a învătat să vorbească fluent limba germană si, pentru că îi plăcea să amestece sarea cu zahărul si făina cu mălaiul, cineva i-a sugerat să facă asta în mod stiintific. Ce-o să te faci când vei fi mare?, îl întreba Tante Sabine, iar el răspundea, cu voce subtire, că i se pare că va fi chimist. Ceea ce s-a si întâmplat.
Altfel spus, micutul Robert (Lobelt, cum îsi zicea el când era mic si nu putea pronunta sunetul corespunzător literei „R”), chiar s-a făcut mare. Si nu ne referim aici doar la faptul că, vrând-nevrând, a crescut (i-au crescut până si perciunii, după cum reiese din fotografia de mai jos, obtinută destul de lesne din surse publice). Nu, Herr Bunsen a ajuns om de seamă.
O fotografie celebră (si destul de oficială) cu chimistul Robert Bunsen
Ca să n-o lungesc prea mult (desi mi-ar plăcea), consemnez, sec: s-a înhăitat cu un alt chimist (de care am auzit pe la fizică – a lucrat în legislativ si au rămas niste legi care îi poartă numele; e vorba de Kirchhoff) si au descoperit spectroscopia (nu-i asa greu de pronuntat, dar e mai greu de înteles cum face ceea ce face si de ce o face). Apoi, de unul singur de data asta, a explicat „în mod științific” formarea geizerelor. A mai făcut o lampă cu gaz, căreia, fiind în criză de inspiratie, i-a dat un nume banal (lampa Bunsen) – e o chestie care se foloseste prin laboratoare de chimie (în care eu nu m-am simtit niciodată foarte în largul meu, desi am avut o profesoară-pâinea lui Dumnezeu – sau poate de-aia). Când spuneam că n-a prea avut inspiratie în a denumi lucruri încă nu stiati cum i-a zis fotometerului pe care l-a descoperit. Ei? Ghiceste cineva? Domnul cu geacă? Asa e, i-a zis simplu, Bunsen. N-am aflat precis, dar bănuiesc că si sotiei sale i-a zis, după căsătorie, Frau Bunsen, iar dacă vor fi avut copii, cei mici s-au numit si ei, Bunsen.
În fine, a descoperit niste metale alcaline si tot felul elemente pure (cu denumiri care par banale acum), folosind lampa aia si analiza spectrală (pun pariu că si fotometrul l-a ajutat la ceva!). O chestie care m-a impresionat însă mai mult si mai mult e că obtinerea gazului de acid clorhidric i se datorează (e drept, s-a ajutat si de Sir Henry Roscoe pentru isprava asta). Celor care nu stiu, le spun eu acum: s-a întâmplat ca initialele numelui meu să semene izbitor cu denumirea stiintifică a acidului clorhidric, deci vorbim despre o legătură sentimentală aici, între bloggerul care sunt si chimistul care a fost Bunsen.
Si as mai adăuga: Bunsen a fost profesor la Heildelberg, loc care-mi trezeste amintiri foarte plăcute.
NOTĂ. Ceva informatii am găsit (unde altundeva decât) aici.
Bucurati-vă de frigul de azi si de cel de mâine. Tineti minte dârdiala de acum, salutati-vă răceala, rosul în gât*, fularul. Nu va trece mult si veti aqvea nostalgia lor. E cineva care crede că nu va urma o vară fierbinte (si lungă)?
M-am tot gândit. De când a apărut în România ora de vară (1979), m-am tot întrebat ce e cu chestia asta. Adică, am înţeles eu încă de pe atunci (eram deja flăcău voinic) care-i diferenţa şi care rostul. Dacă nu mă înşel prea tare, „presa” vremii sugera că tărăşenia ar fi vreo idee măreaţă a lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, aşa am avut atunci impresia (eram prin clasa a cincea). Ce-i drept, dacă nu dădea Ceauşescu OK-ul, rămâneam fără oră de vară.
Paranteză: am aflat între timp că România mai avusese oră de vară în perioada interbelică (între 1932-1940), că ideea i-a aparţinut lui Benjamin Franklin în 1784. Găsiţi mai multe aici.
Ideea e că, deşi am dormit mai puţin azi-noapte (vrând-nevrând), deşi îmi place iarna (având nostalgia vacanţelor îndelungate la schi), prefer ora de vară. Mi se pare că o zi în care ajung acasă când încă nu e întuneric nu e o zi pierdută, poate de-aia. Voi?
O brunetă iese de la metrou şi cumpără un buchet de narcise. Un bărbat (chelie şatenă) citeşte ziarul, din mers. O blondă aprinde o ţigară, trage din ea cu poftă (călătorise mult). Bruneta miroase florile. Șatenul continuă să citească, strecurându-se printre oameni. Blonda se apleacă (ţigara rămasă în sus scoate fum), ia ceva de jos, face câţiva paşi repezi, atinge cotul brunetei: „V-a căzut ceva”.
Femeile merg mai departe. Blonda fumează, bruneta îndeasă mai bine banii în poşeta. Bărbatul (grăbind pasul), adulmecă miros de narcise.
Era în octombrie, anul trecut, când vedeam întâia dată pentru prima oară un fost autocar al echipei de fotbal 1. FC Koln. Am scris pe acest blog, că mi-a plăcut povestea, mi-a plăcut să-mi imaginez povesti petrecute în jurul acestei masini, un veritabil muzeu pe doar 4 roti.
Aseară am văzut subiectul în Evz (fără să fi vorbit în prealabil cu băietii). Si mi-a plăcut, am simtit un pic de orgoliu gâdilat. E de înteles?
UPDATE.
Ca să fiu sincer până la capăt, ceea ce a apărut la mine pe blog e doar un articol de blog. O poză, tzac-pac!, trei vorbe si gata postarea. În schimb, textul lui Adi Dobre se vede clar că-i muncit, documentat jurnalistic, aduce informatie, e muuult mai mult decât tzac-pac-ul meu. Ce-i al lui, i-al lui.
Dragii mosului,
Mă gândesc astăzi la acei oameni care au ajuns pe acest blog din greseală, căutând ceva si găsind cu totul altceva. Le cer scuze celor dezamăgiti astfel. Poate că eu i-am amăgit, de voie sau fără de voie.
O categorie aparte o constituie aceia care au căzutat, de-a lungul timpului, pozitii sexuale legendare. O căutare firească, desigur. Căci ce om normal la cap n-a vrut, măcar o dată-n viată, să afle, pentru totdeauna, lucruri atât de simple si, totodată, atât de complicate.
Serios vorbind, m-am întrebat de mai multe ori care poate fi resortul interior al cuiva care, căutând pe net „pozitii sexuale”, simte impulsul de a adăuga o calitate esentială a acestor pozitii: cea legendară. Probabil că tine de nevoia de traditii, căci, se stie, trăim vremuri în care numerosi semeni se simt dezrădăcinati.
Ideea e că, asa cum am spus, le cer scuze celor 1.109 de căutători de „pozitii sexuale legendare”, 74 de căutători de „poziti sexuale legendare” si celor 26 de exploratori care au vrut si poze la temă: n-am abordat niciodată acest subiect, aici. Cred în nevoia de informare, cred în manuale si în dreptul de a exista a site-urilor care încearcă să educe, să informeze sau să facă trafic din sex.
Cum socotesc că facem parte din ligi diferite si pentru că înteleg frustrarea celor sositi aici după pere, care găsesc doar mere, am decis să renunt la linkul către site-ul „pozitii sexuale legendare”, cu scuzele de rigoare datorate celor care se ocupă de onorabila întreprindere si, desigur, cu urările mele de succese si mai mari.
De asemenea, precizez cu acest prilej că acest blog va accepta skimburi de link ca până acum, cu o mică nuantă: site-urile comerciale care doresc, totusi, să aibă link în acest blogroll trebuie să treacă mai întâi (fără exceptie) pe la casierie.

Fotografie găsită pe New York Times (de la Kyodo News, via Associated Press)
N-ai cum să nu rămâi socat/impresionat de cutremurul groaznic din Japonia. Această fotografie, făcută chiar înainte ca valul să măture un grup de clădiri, mă duce cu gândul la visele oamenilor care locuiau acolo, în case de vis, ca în Paradis, probabil, la viata lor frumoasă dinainte de dezastru si, inevitabil, la durerea de după. Sper doar ca să fi avut timp să se salveze…
Cutremurul din Japonia poate fi privit din două perspective:
1. Au fost putine victime, raportat la imensitatea cutremurului, si asta datorită supertehnologizării.
2. Oricât de bine te-ai pregăti tu, umanitatea, oricât de supertehnologizat ai fi, tot n-ai sanse prea mari în fata furiei naturii.
AutoPArtret este un concurs de proză arhiscurtă organizat de blogul „PA-uri si mirări”, după o idee venită în timpul unei discutii (detalii aici).
Participantii sunt rugati să scrie, în termenul prevăzut de fiecare etapă (3-4 zile), texte de aproximativ 500 de semne (sunt admise si texte care ajung la cel mult 550 de semne). Textele vor fi aduse la cunostina organizatorului (subsemnatul) prin intermediul unui comentariu la postarea care anuntă etapa. Comentariul poate contine textul propriu-zis sau/si link către acesta, dacă a fost postat pe blogul personal al autorului.
Jurizare. La finalul fiecărei etape va exista o sesiune de jurizare, la care sunt invitati să participe cât mai multi cititori ai acestui blog, fie că au, fie că n-au texte înscrise în concurs. Pe baza punctajelor obtinute vom alcătui un clasament de etapă (al PA-urilor), iar pe baza clasamentelor de etapă vom aduce la zi clasamentul general al PAutorilor.
Punctajele.
Astfel, PA-ul de pe locul I în clasamentul de etapă aduce 10p autorului (în clasamentul general).
Locul al II-lea în clasamentul de etapă aduce 8p autorului (în clasamentul general).
Locul al III-lea în clasamentul de etapă aduce 7p autorului (în clasamentul general).
Locul al IV-lea în clasamentul de etapă aduce 5p autorului (în clasamentul general).
Locul al V-lea în clasamentul de etapă aduce 4p autorului (în clasamentul general).
Locul al VI-lea în clasamentul de etapă aduce 3p autorului (în clasamentul general).
PAutorul care are cel putin un text care a primit cel putin un vot în clasamentul de etapă primeste 2p în clasamentul general.
PAutorul care a scris cel putin un text (chiar si după deadline), dar n-a primit niciun vot, primeste 1p în clasamentul general.
REGULA CELUI MAI BUN PA. La finalul unei etape, un autor va puncta cu un singur PA (cel mai bine plasat în clasamentul de etapă) în clasamentul general, indiferent câte PA-uri ar fi înscris în etapa respectivă.
BONUS.
– Textele de fix 500 de semne aduc autorului un bonus de 1p în clasamentul general. Acest bonus este cumulativ. Astfel, dacă un autor publică n PA-uri de fix 500 de semne într-o etapă, va primi un bonus de n puncte în clasamentul general.
– Fiecare text care depăseste un anumit număr de voturi aduce autorului bonusuri în clasamentul general, astfel:
10-19 voturi = 1p
20-29 voturi = 2p
30-39 de voturi = 3p
40-49 de voturi = 4p
etc.
Premiile.
– Deocamdată, de ordin moral: câstigătorul concursului (locul 1 în clasamentul general final) îsi câstigă locul pe Pagina de onoare.
– Dacă veti fi de acord, câstigătorii de etapă vor fi felicitati pe blogurile voastre, cu pinguri aducătoare de puncte în Zelist, PageRank samd.
– Fiecare PAutor care a participat vreodată la vreun concurs de proză arhiscurtă orgaizat de acest blog va primi un punctaj (căruia ar putea să-i corespundă un rang) – idee în lucru 😉
OBSERVATIE.
Participarea la concurs nu e conditionată de înscrierea în prealabil pe lista de PAutori.
NOTĂ.
În caz de nelămuriri, acest regulament poate fi completat.
IMPORTANT.
M-as bucura să participe la acest PAconcurs foarte multi cititori ai acestui blog si as fi încântat să vină în PAfamilie numerosi PAutori noi.
Îi invit pe mai vechii prieteni în ale prozei arhiscurte: Carmen Negoită, MeetTheSun, Dan, Victor, Laura Driha, Călin, Simion Cristian, Sictireli, Petra, Mariana, geocer, Emilia, Bogdan Onin, Teodora, Serafim, dragoselu, LeeDee P., LadyA, Gina, Stela, LePetitPrince, Ioan Bistriteanul, Gabi, Cristian Lisandru, Cristian Dima, Caligul, ajnanina, Adela, Leo, Anca Vrânceanu,
dar si pe
Geanina, Teo Negură, Yigru Zeltil, Naivul, Silavaracald, Năbădăiosul, Gabriela Elena, AnaMariaDeleanu, zalmo, Nea Costache, g1b2i3, daurel, dAImon, Andi Bob, Anca, ajnanina, fosile, Ion, injineru .
si, desigur, astept contributii de la
Roxana, Alex Mazilu, Costin Comba, Eugen Andronic.
UPDATE.
Dati sfară-n tară!
Intr-un oras strain ai sansa sa treci neobservat, desi toate privirile ti se pare ca te urmaresc. Intr-un oras strain te simti turist, adica reusesti sa casti ochii la lucruri pe care localnicii nu le mai vad. Intr-un oras strain nimeresti mereu cele mai scumpe restaurante, dar te bucuri ca mancarea are un ceva specific. Intr-un oras strain ai cel putin un ochi critic; e imposibil sa nu gasesti ceva care e altfel acasa. Intr-un oras strain, oricati oameni ai avea in jur, pe tine te intreaba ce autobuz sa ia ca sa ajunga in cutare loc sau unde e strada X. Intr-un oras strain, oricat de frumos ar fi si oricat de bine te-ai simti, ti se face nitel dor de casa. Dar poti sa nu recunosti asta.
Dragii mei,
e tardiv, dar e mai bine decât niciodată. Vreau să spun: mă bucur că proza arhiscurtă a ajuns să trăiască si în afara acestui blog. Mă refer, într-o ordine aleatoare, la:
– proiectul lui Dan Costinas, „Umbra mării”, o serie de 24 de PA-uri, din care a publicat deja 23 (aici e ultimul) si care, cine stie, ar putea face parte dintr-un volum de proză arhiscurtă.
– PAvestea fără sfârsit, initiată de Victor, Carmen si Bogdan, un sir de PA-uri unul din altul, care alcătuiesc o proză scurtă captivantă 😉
– Carmen Negoită si-a schimbat profilul blogului, axat până de curând în special pe fotografii: „îmi doresc ca acest blog să rămână doar pentru publicarea de PA-uri şi alte texte”, spune ea. Cu această ocazie, m-am hotărât să lucrez nitel la blogroll, pentru a aduce la zi categoria „PAutori” 😉
– Serafim a organizat un interesant concurs de proză arhiscurtă ortodoxă, ducând PA-ul într-o lume aparte.
– LeeDee P., Leo, LePetitPrince si Cristian Dima, Laura Driha (de completat lista!) publică frecvent PA-uri, fără să fie vorba de „obligatia” de a participa la vreun concurs
În deschidere, iată tableta TV publicată sâmbătă în Evz:
Am văzut toate filmele nominalizate anul acesta la Oscar, cu o notabilă excepție: „Winter’s Bone”. Mi s-a spus că acesta ar fi cel mai bun. Cum nu l-am văzut încă, nu mă pot pronunța. Sunt, în schimb, alte două filme tari. Primul e cel al fraților Coen, „True Grit”, alert, dur, în care Jeff Bridgess e memorabil în rolul șerifului Cogburn (ar fi OK dacă ar primi Oscarul pentru Cel mai bun actor). După părerea mea, însă, cel mai bun film rămâne „127 Hours”, bazat pe o poveste reală (un alpinist blocat într-un canion din Utah, care, după cinci zile în care își drămuiește proviziile și încearcă, în zadar, să-și scape mâna prinsă între un perete de stâncă și un bolovan, își taie brațul ca să-și salveze viața). Actorul James Franco, care-l interpretează pe alpinistul Aron Ralston, duce de unul singur un film întreg, plin de suspans, inteligență și umor, o lecție de viață și o lecție de regie și scenariu (Dany Boyle, bazat pe caseta înregistrată de Ralston). M-ar bucura măcar un Oscar pentru cele 127 de ore.
Acum, iată provocarea:
Votați cel mai bun film, după părerea voastră, din cele zece nominalizate anul acesta la Oscar. Nu e un concurs de pronosticuri, e un concurs de preferinte.
Mai jos, lista filmelor (în ordine alfabetică), cu link către articolele pe care le-am scris despre ele, pe acest blog (în completare; acolo unde n-am scris încă, dau link către imdb.com).
127 Hours
Black Swan
The Fighter
Inception
The Kids Are All Right
The King’s Speech
The Social Network
Toy Story 3
True Grit
Winter’s Bone
P.S. Fiecare cititor al acestui blog are dreptul la trei voturi deodată.