Archive for ‘Servesc patria’

12/09/2009

Servesc patria. Cu bâta-n baltă

În spatele fermei, la vreo 250 metri depărtare, după pâlcuri, e braţul vechi al Dunării. Mai aproape, canalul de irigaţii unde au loc partidele de pescuit, duminica. Căpitanul de la Ferma Lunca şi locotenentii săi de la fermele mai modeste vin cu scule din fibră de sticlă. Plutonierii au undiţe din trestie, iar soldaţii leagă fire de nailon murdare în vârful unor beţe.

Duminica trecută a ieşit rau. Coman, căruia unii îi zic Cioară, a scos din apă mai mulţi peşti decât toată ofiţerimea la un loc.
Urmarea 1: „Soldat, mergi şi bărbiereşte-te, îţi umblă păduchii pe obraz! Şi lustruieşte bocancii, soldat, că faci de râs armata!” (Mitran)
Urmarea 2: Niciun soldat nu are voie să se uite la filmul artistic de la ora 20.00. (idem)

Altfel, are balta peşte, dar voi nu vă mai puteţi apropia de ea. A devenit un privilegiu.

Etichete: , , ,
10/09/2009

Servesc patria. Sacrificiu de pion

Îţi place să joci partidele de şah din meciul Kasparov-Karpov. Alea pe care le publică Sportul. Priveşti foaia cu pătrăţele minute în şir, seara, şi fluieri admirativ. Dănuţ Anton, din Roman, zice că te-ai ţăcănit. Singurul care te înţelege este Costin, suceveanul care vorbeşte mai ardeleneşte decât tine. De fapt, e din Vatra Dornei, de dincoace de munţi. Aşa se explică graiul.

Costin a intrat primul la filosofie-istorie la Iaşi. E un tip dintr-o bucată. Cam cioban (adică e foarte dotat!), simplu şi direct. Am discutat ceva istorie. Nu are foarte multă imaginaţie, adică nu iese prea mult din litera cărţilor pe care le-a citit. Dar le-a citit bine. Are o inteligenţă enciclopedică. E lucru rar să discuţi pe aici altceva decât despre gagici, fotbal şi probleme strict legate de agricultura noastră socialistă mecanizată.

Ceea ce te-a impresionat cu adevărat la Costin este cât de bine poate să joace şah. E înscris la un club de şah în Suceava şi tocmai trebuie să dea nu ştiu ce examen de categorie. Aţi jucat pe rupte. Primele patru partide te-a bătut la fundul gol. Apoi ai scos o remiză. Chestia e că ştie teorie cu ghiotura, mută repede, mai ales la deschidere, şi nu greşeşte. Îţi imaginezi că aşa joacă şi robotul pe care ţi l-a trimis Sandu din America… Abia aştepţi permisia, ca să-l încerci.

Acum reuşeşti să câştigi două partide din opt, cu câte una sau două remize între ele. Cel mai puţin îţi place să faceţi remiză. Ai observat că atunci când muţi foarte neaşteptat sau faci vreun sacrificiu se întâmplă să-l derutezi. Foarte mult jucaţi în orb, în timp ce depănuşaţi porumb sau încărcaţi camioane. Nu reuşeşti însă să duci prea departe partidele pe neve. N-ai câştigat niciunua.

Etichete: , ,
08/09/2009

Servesc patria. Gazeta de perete

E şapte jumate dimineaţa şi plouă de rupe. Locotenentul Mitran te cheamă deoparte să-ţi propună ceva: să scrii un text pentru Gazeta de perete a fermei Gemenele. „Si cam la ce v-aţi gândit?”, faci pe inocentul. În realitate, te simţi jignit. Întrebarea lui te-a indispus pentru tot restul zilei. Răspunsul te amuză. „Scrie ceva despre munca patriotică din lan şi despre soldatul românesc care e cam leneş. Dacă vrei, îţi dau un interviu”. Mitran zâmbeşte tâmp. „Va mulţumesc frumos, dar aş prefera o permisie”, îţi dai foc la valiză. Adică nu foc. Te trimite să scrutezi cerul de la capătul drumului mocirlos. Si, desigur, te ţine minte că nu l-ai servit.

Gazeta de perete se numeşte „Petliţele rosii”. Ce umor involuntar imbecil! E o glumă, fireşte. Gazeta, vreau să spun. O glumă care există pentru ca locotenentul să poată spune că a organizat activităţi culturale în timpul misiunii „munci agricole”. Sau poate că Gazeta există doar fiindcă lt. Mitran se teme de turnătorii care l-ar putea raporta că nu are aşa ceva.

Din cauza ploii, n-a venit tractorul cu provizii, deci e o dimineaţă de post. Oricum, nimănui nu-i mai arde de mâncare după păţania cu mucii în mazărea lui Ovidiu. De la el nu v-a rămas decât această amintire şi versurile de la Gazetă pentru care a fost scutit, e drept, de o jumătate de zi de lucru la câmp: „Soldatul munceşte în soare, în vânt/Culege porumb/E mândru că-i poate fi de ajutor ţării/Răspunde prezent când e chemat pe câmp/Călăuzit de ofiţeri/Soldatul munceşte, pe cuvânt.”

Acum, Ovidiu e acasă. Mă rog, la spitalul de boli contagioase din Câmpina. Hepatită.

20/08/2009

Servesc patria. Mucii

Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.

Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.

Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.

Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.

Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.

Etichete: , ,
19/08/2009

Servesc patria. Soldaţi şi şoareci

Sunt un bou! Am venit în armată, ceea ce înseamnă că nu m-am chinuit suficient să scap de ea. Şmecherul lu’ Peşte, aşa mi-au zis ăia din gaşcă la plecare. A fentat armata până şi Postolache. Adică mă-să, care e vânzătoare la aprozar, a avut mai multe pile ca mine!

read more »

Etichete: , ,
18/08/2009

Servesc patria. Noaptea vietăţilor (2)

Ciudate vietăţi gândacii de bucătărie! Sunt mari cât o papiotă de aţă şi lucesc în lumina chioară a becului de la sala de mese. Doi dintre ei stau cu faţa în sus. Vreo 20 de picioruşe (în total) se agită. Gândacilor le e greu să se întoarcă. Par bine ghiftuiţi. Cu un băţ, îl întorci pe unul dintre ei. Fuge vioi. Atât de repede încât, ca să-l opreşti, îţi apeşi, regeretabil, talpa pe el. Se aude un pârâit, apoi nu mai urmează nimic pentru gândac. Celălalt şi-a oprit zbaterea pentru câteva secunde.

E noaptea vietăţilor. Acum apar două pisici. Se tolănesc lângă scaunul pe care te odihneşti. Te privesc leneş. Încep să toarcă. În urmă cu cinci minute ai fost să vezi ce fac găinile. Opt roşcate, cinci albe şi un cocoş. Dormeau. Câte una cârâie, când şi când. Se aud bine. Dar mai bine se aud greierii. Ţârâitul lor e liniştitor. Hop!, o broscuţă. Pentru o clipă, strică somnul pisicilor. După altă clipă, sare înapoi în întuneric.

Îţi vine somnul fix când se trezeşte bucătăreasa. Are vreo 45 de ani dar ţie ţi se pare bătrână şi simplă. Găteşte excelent. Mâncarea de la fermă e singurul lucru bun de când ai plecat de acasă. Te întrebi dacă porţiile sunt prea mici sau voi prea flămânzi. Adevărul e că farfuriile ar putea să nici nu fie spălate, doar clătite un pic; stoarceţi din ele tot. Te cheamă să o ajuţi la nişte lăzi în care sunt borcane cu mazăre. Sunt grele, abia le cari. Poate capeţi o hernie şi scapi de armată.

Etichete: , ,
17/08/2009

Servesc patria. Noaptea vietăţilor (1)

E 17 septembrie 1986. Încercuieşti în calendar încă o zi de, mă rog, armată. Te încercuieşte un roi de ţânţari. Eşti îmbrăcat bine, cu pufoaică, pentru că deja e frig noaptea. Doar faţa ţi-e expusă. Şi mâinile. Te-ai uns cu cremă vietnameză. Are miros plăcut. Dar ustură. Tocmai te bărbieriseşi când locotenentul ţi-a zis că trebuie să faci planton 2. Apoi s-a retras în camera lui. Primise vizită altor patru ofiţeri şi a plutonierului. Aveau trei lăzi cu bere. Vor fi obosiţi mâine. Şi tu.

E fix 3:37. Ai de păzit dormitorul din care se aud sforăituri, camera locotenentului, din care se aud hăhăieli şi râgâituri şi grajdul în care doarme, de-a-npicioarelea, un cal. Mai precis, o gloabă. Are răni pe spate, de la hamurile înnădite cu sârmă. Rănile sunt cleioase. Atrag muşte. Te întorci, dar după câţiva paşi auzi zornăit de lanţuri. Strângi baioneta în mână şi te duci să vezi ce-i. Se trezise calul. Te priveşte blând în timp ce ronţăie grăunţe dintr-un săculeţ. Îl laşi în treaba lui, ai şi tu de rumegat gânduri.

Un câine alb apare din noapte. Îi lucesc ochii. Te surprinzi uitându-te la baionetă. Apoi vezi că dulăul dă din coadă. Câinele care dă din coadă nu muşcă, ai învăţat la ţară, în copilărie. Găseşti în buzunar un biscuite. I-l întinzi. Îl ia cu vârful botului. Are botul umed. Se dă doi paşi înapoi şi înfulecă biscuitele. E grăbit şi îi cade o bucată din gură. Linge de pe jos. Simte că nu mai poate primi nimic. Se mai uită o dată la tine, apoi dispare în întuneric ca atunci când stingi, brusc, lanterna.

Etichete: , ,
15/08/2009

Caietul

Ieri au găsit ăştia nişte hârtii unde un ochelarist de la artilerie îşi imagina o societate în care singurul criteriu de promovare să fie competenţa şi în care armata să nu mai fie obligatorie. L-au luat pe naiv pe sus (am auzit că i-au spart ochelarii) şi au ordonat percheziţii la sânge în toată unitatea.

Azi, Mitran mi-a confiscat caietul de însemnări. „Îl ţin la mine vreo trei zile, p-orma ţi-l dau înapoi”, mi-a zis. Nenorocitul, cred că mi-a făcut un bine ascunzând caietul. Şi lui, fireşte.

13/08/2009

Amintiri din vitejie

– Ne-am bătut cu sufletul, ne-am bătut cu pieptul dezvelit, am fost nişte infanterişti.

Locotenentul Mitran isi da jos vestonul si-i scruteaza pe cei din pluton. Îi place sa se dea mare si, gândeste, istorisirea asta ar trebui să-i lase muti de admiratie. „Soldatul românesc”, spunea Mitran, „e puturos si smecher, porcu’ dracului, deci trebuie să le fiu exemplu”.

Baietii il privesc, asteptând continuarea. Numai Sfrijitul se uită prin el, cu gândul la pieptul dezvelit al Lianei, asistenta infirmeriei.

11/08/2009

Servesc patria. Scrisoarea III

Dragii mei,
Ştiţi că lipim plicurile cu pastă de dinţi? Cristal e pasta cea mai lipicioasă. În clasament urmează Diadent. Optima, preferata mea, e abia pe locul trei.

În zilele în care nu plouă, nu apucăm să vedem soarele din fermă. Îi studiem traiectoria, de pe câmp. Ieri am avut parte de o privelişte: şapte tractoare au început să gonească nebuneşte pe câmp, în cerc. O cursă de tractoare în care nimeni nu voia să depăşească pe nimeni. M-am dumirit abia mai târziu, după ce făcuseră douăzeci, treizeci de ture: aveau oamenii normă la număr de kilometri parcurşi! Nu-i vorbă, pe noi nu se gândesc să ne transporte în remorcă la şi de la fermă.

Azi plouă, spre bucuria multora. Plutonierul a spus ceva citabil: „M-am rugat de două ori să plouă şi a apărut coniacul”. E un citat bun de motto. Spre mirarea tuturor, noroaiele au putut fi străbătute. Toţi ne-am crucit: părinţii lui Angheluţă au ajuns până la fermă, cu un Aro. Au pus în mijlocul dormitorului o pungă mare cu sticksuri şi o droaie de mere. Ce festin!

Trebuie să închei pentru că a venit nea Gică, individul care se ocupă cu aprovizionarea. Zice că sunt noroaie imense la un kilometru de fermă şi că nu crede că vom putea să le străbatem. Mai degrabă a fost parşiv, mă gândesc, fiindcă lui Mitran i-au sclipit imediat ochii. Bănuiesc că vom mânca repede şi vom porni la o nouă luptă.

Ceea ce s-a şi întâmplat, însă mai către prânz. Chiar dacă nu s-a oprit ploaia, s-a terminat coniacul… Mitran nu s-a dezminţit: a dat ordin de încolonare. Am înotat, efectiv, până la o tarla ceva mai apropiată de fermă (aflată la cel mult trei kilometri distanţă). Acolo erau împotmolite două remorci; lângă ele, trei grămezi de porumb care mă mir că nu încolţise cu atâta umezeală.

Am lucrat cel mult o oră, apoi ne-am enervat: am întins nişte foi de cort între remorci şi ne-am ghemuit, ca oile, dedesubt. Am stat aşa, zgribuliţi, unul în altul, până seara, când Mitran a coborât din cabină, ne-a încolonat, apoi ne-a ordonat, cu un limba grea: „Spre fermă, rupeţi rândurile!”. Am ajuns la Gemenele înaintea multora şi am reuşit să prind un loc la jgheab. Am apucat să-mi spăl cizmele, care erau ca nişte bulgări de noroi.

04/08/2009

Servesc patria. Scrisoarea II

Dragii mei,

Am înţeles de ce e frumoasă câmpia: pentru răsărit şi pentru apus. Trebuie să trăieşti răsăritul în mijlocul câmpiei ca să înţelegi cât de extraordinar este. Şi nu mă refer numai la izbucnirea de lumină, la soarele roşu prelung, la aerul ca un luciu de apă zgâlţâit uşor, proaspăt, încă fără praf, încă nedogoritor. Mă gândesc şi la droaia de vietăţi care zumzăie, unele mergând la adăposturi, altele plecând la vânătoare. (Dar tot muntele îmi place mai mult.)

Ieri a fost crâncen. Adevărul e că am pierdut numărul remorcilor. Eu cred că mecanicii de pe combine sabotează. Sau îşi pun deoparte porumb, să vină peste câteva săptămâni să adune, cu sacii. Nu pot să cred că poate să rămână aşa multă recoltă în urma unor maşinării, oricât ar fi ele de depăşite tehnic. Ieri a fost crâncen şi fiindcă am primit prânzul abia la 17.30, la douăsprezece ore după ce ajunsesem în lan. Până atunci am mâncat înjurături şi soare năucitor. S-a dat şi supliment.

Dragii mei,

Eu nu sunt făcut pentru viaţa asta. Nu mă plâng, ce rost ar avea? V-o spun pentru că vreau să nu înnebunesc. Trebuie să mă descarc cumva, să povestesc. Cu cine altcineva pot vorbi deschis? Băieţii sunt simpatici, trăim aceleaşi drame. Dar am învăţat că nu poţi avea încredere în nimeni. Am impresia că dacă l-aş înjura pe Mitran cu voce tare, m-ar putea turna oricine, în schimbul unei jumătăţi de oră de repaus, la umbră.

03/08/2009

Locotenentul Mitran e nervos

Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.

(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.

(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.

(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!

02/08/2009

Servesc patria. Cafea, nişte ţigări, ceva

Sunteţi, cam de multişor, în drum spre fermă. Un camion hodorogit trece pe lângă voi. Vă forţează să coborâţi în şanţ. Zece metri mai încolo, hardughia opreşte şi din ea sare, sprinten, locotenentul Mitran. Te strigă. Faci un pas alergător jalnic.
– Urcă, zice Mitran.
Urci. Urcă şi el. Şoferul e în maieu, locotenentul îşi descheie copca şi-şi dă chipiul jos. Abia acum observi că are un început de chelie, ca un vârtej. Îţi întinde o sticlă de bere la litru, din care un sfert e goală. În timp ce refuzi, maşina porneşte.

– Nu mai umple coşul ăla atât. Nu te omori, zice, şi trage o duşcă. Mai ţip şi io la voi, că asta e meseria, trebuie să mă înţelegi. Trebuie să ne înţelegem unii pe altii, adaugă, şi face cu ochiul.
Şoferul dă din cap. Sau a fost o zdruncinătură a camionului.
– Auzi, ce meserie are maică-ta? (ştia).
– Medic.
– Si cum de nu ţi-a aranjat să scapi de armată?, se miră sincer.
Dai din umeri.
– Da’ nu-ţi poate arnaja măcar s-o faci mai uşor?, întreabă el, nevinovat.

Te uiţi la el, apoi la şofer. Te uiţi înainte, pe drum. Te uiţi iar la el.
– Adica?
Acum e rândul lui. Se uită cu milă la tine. Mai trage o duşcă. Apoi te priveşte ceva mai curios. Are privirea aceea îndărătul căreia se ghiceşte întrebarea „asta o fi prost sau se preface?”. Decide că eşti prost şi continuă:
– Nu vine pe la tine, pe aici, pe la fermă?
– Nu cred, e drum lung, zici.
– Daca totuşi ar veni, să aducă nişte ţigări, cafea, ceva. Ar fi bine, face el lista, apoi îţi zice să cobori.

Băieţilor nu li se pare nimic ciudat în faptul că ai făcut o bucată de drum cu Mitran, în camion. Pe rând, fiecăruia i-a venit rândul la „discuţii”. Nu întreabă nimic, niciunul. Poate că nici nu şi-au dat seama. Poate că sunt, cu toţii, doar foarte obosiţi. A fost o zi grea şi mulţi s-au culcat îmbrăcaţi, imediat după masa de seară. Noaptea, însă, a fost frumoasă. Dimineaţă, în timpul ieşirii de la 3.25, e o răcoare plăcută, de parcă ai sta sub un duş de stele.

UPDATE. Am început de câteva zile un serial cu amintiri din armată. Mai jos sunt primele episoade:

1. Servesc patria. Valiza de lemn
2. Servesc patria. Cu borş
3. Servesc patria. Slănina sătmăreanului
4. Servesc patria. În turmă
5. Servesc patria. Scrisoarea I
6. Servesc patria. Ciocolată ungurească

PA-uri
Scrisori pentru iubitele altora
Înjurăturile locotenentului Mitran
Gluma de la 5 dimineaţa

02/08/2009

Scrisori pentru iubitele altora

Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).

Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Cristi, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc OK.

01/08/2009

Servesc patria. Ciocolată ungurească

Locotenentul major Chirvasiu pare de gaşcă. Azi aţi ieşit cu el pe câmp pentru că lt. Mitran e liber. Cam o dată la trei zile, ofiţerii îşi iau liber, prin rotaţie. Trai! Chirvasiu e altfel decât Mitran. Ordonă pauze de 10 minute la fiecare oră de muncă. (Da, ordonă, ăsta e limbajul!). Aduce apă. Oau! Poţi bea o cană cu apă la fiecare oră de uncă.

Chrivasiu vă împarte în patru grupe. La prânz, face socoteala. Primele trei grupe, după numărul de coşuri încărcate/descărcate în camion, capătă câte o ciocolată ungureasca. Seara, alte ciocolate. Lux.

Vă intersectati cu plutonul lt. major Zaharia. Înalt, faţă albă, ochelari de soare, zâmbet plăcut. Îţi pare cunoscut. Se plimbă agale, cu mâinile la spate, printre rândurile de porumb retezat defectuos de combine. Când şi când dă comenzi scurte, încet, calm, ca pentru sine: „Culcat”, „Drepţi”, „Înainte, fuga marş.”. Abia se aude. Vreo 5-6 băieţi din pluton execută în linişte toate comenzile.

Zaharia pare foarte eficient. I s-ar potrivi o banderolă SS pe braţ. Da, îţi dai seama unde l-ai mai văzut: în toate filmele cu hitlerişti.

S-a făcut seară. Adică e noapte de-a binelea. V-aţi întors la fermă la ora nouă. Încă mai simţi gustul ciocolatei ungureşti din proviziile lui Chirvasiu. Mircea P. ţi-a spus că a fost din şpaga lui. Deja îşi face planuri pentru mica permisie de duminică. Îl invidiezi sincer.

Băieţii se bărbieresc sub un bec chior, afară, în nişte cioburi de oglindă. Tu n-ai chef. Eşti hotărât să te culci aşa (iar mâine, Mitran te va pune să faci 20 de flotări. Ce idiot!). Vremea s-a mai încălzit. Roiesc ţânţarii.

01/08/2009

Înjurăturile locotenentului Mitran

Ieri m-a înjurat locotenentul. În fel şi chip. Nici nu mai ştiu de ce. Nu mi-a părut nervos, dar cred că îi era ciudă că trebuie să stea cu chipiul ăla pe cap, cu vestonul încheiat până sus.
Am încercat să-l urmăresc atent. Nu erau înjurături extraordinare dar erau multe şi se tot repetau. „De ce te-a trimis, mă, mă-ta în armată?”, urla. Habar n-am avut ce să-i răspund aşa că am tăcut.
Totul a durat vreo 5-6 minute. Băieţii se opriseră din lucrat. A fost interesant.

30/07/2009

Servesc patria. În turmă

Treaba voastră, cel puţin în prima săptămână, e să adunaţi porumbul care le-a scăpat combinelor. Un fleac? Aiurea. Numai plutonul vostru are de strâns câte 8-10 tone zilnic. Norma, pe care n-o realizaţi nu fiindcă n-aţi avea materie primă, ci pentru că e imposibil, dovedeşte cât de eficiente sunt combinele patriei. ‘Jde mii de tone de porumb vor ierna sub zăpadă, presupui.

Munciţi 7 din 7. Totuşi, duminica e zi scurtă. La patru după-masă sunteţi înapoi la fermă. Apuci să te speli la jgheab, să speli nişte ciorapi, să asculţi la radio „etapa”. Mănânci pepeni în prostie, apoi stai cu burta în sus, ca un gândac neputincios.

Cerul privit prin lanul de porumb e atât de senin încât pare opera unui pictor naiv. Ai parte de o mică pauză. Stai într-o rână, privind cerul străpuns de grămadă galben-roşcată de porumb (păpşoi, cum îi spun camarazii). O furnică înspăimântată ţi se plimbă nesigur pe mână. Cine ştie la câte muşuroaie depărtare vei fi adus-o, fără să vrei?

Noaptea, vă întoarceţi la fermă „cu cântec, înainte-marş!”. O glumă proastă. Totuşi, vă străduiţi. Lălăiţi ceva jalnic. Locotenentul rămâne în urmă, dar mergeţi în formaţie chiar şi după ce nu-l mai vedeţi. E mai simplu aşa, să nu te gândeşti la drum, să te uiţi doar în ceafa celui din faţa ta. După numai câteva zile, ai impresia că pe ei asta îi interesează cel mai mult: ca voi să vă transformaţi în turmă. E foarte comod, de altfel.

30/07/2009

Servesc patria. Scrisoarea I

Dragii mei, 

 Atunci când va gândiţi la mine, să ştiţi că sunt treaz şi sunt pe câmp. Răsăritul soarelui mă prinde în drum spre locul faptei. Apusul, către ferma Gemenele, unde e cartierul general. Noaptea dorm butuc în patul de la cucurigu. Uneori sunt treaz şi noaptea, când sunt planton. Nu ştiu ce-ar trebui să păzesc înarmat cu baioneta, dar asta face parte din joc, se pare. 

  De dorm sau nu, la 3.25 fix ies afară pentru trei minute. Motivul? Înainte de culcare manac câte un pepene. Sunt câteva mii, zeci de mii, depozitaţi frumos în spatele fermei. 

  Spuneţi-mi ce aş putea să vă scriu ca să vă intereseze. Poate îmi scapă tocmai acele amănunte pe care ar trebui să nu le pierd. Până una-alta, mai vreau nişte vitamina C, tetraciclină, biseptol (cantităţi rezonabile), ciorapi şi mănuşi de lână (va veni gerul). 

 Al vostru,
soldat TR

Etichete: ,
29/07/2009

Servesc patria. Slana sătmăreanului

armata cu anton si doru

Împreună cu doi dintre eroii textului de mai jos (poate singurii). Dănuţ e cel din mijloc. AMRmetrul din mâna mea indică faptul că fotografia a fost făcută spre sfârşitul primăverii. Tresele de caporali TR confirmă informaţia. Despre uniforme aveam, atunci, o părere mai bună. Constat acum că erau tare jerpelite.

Problemă neprevăzuta: „efectele”. Pentru că ai întârziat, n-ai mai găsit bocanci pe măsura ta şi nici uniformă. Pantalonii sunt vechi. Probabil au fost folosiţi la grajduri. Vestonul pute uşor. Boneta are pe margini un brâu negru, lucios. Vestea rea: cineva a dat bocancii cu cremă de ghete pe interior. Vestea rea de tot: din talpă ies nişte cuişoare, înăuntru. La început, e enervant. Apoi, ciudat, durerea începe să devină plăcută.

Mâine veţi pleca la muncă. Patria se apăra nu doar cu arma în mână. Patria se apăra pe ogoare. Până în noiembrie. Îţi place să te joci cu gândul că destinaţia e secret de stat, aşa că le scrii alor tăi că plecaţi, dis-de-dimineaţă, în Insula Mare a Brăilei. Denumirea locului are o rezonanţă aparte. Cu siguranţă, e ceva încărcat de poezie. Vei sta mult timp în aer liber, curat, o încântare!

Primeşti o raniţă prăfuită şi câteva „materiale”. Printre ele, un set de lame de bărbierit Astra. Lenea e cucoană mare şi leneşul mai mult aleargă: încerci să le îndeşi într-o cutie fără a da la o parte capacul. Tăietura e fină şi profundă. Parcă s-ar fi adunat în inelar tot sângele. Dar are gust plăcut. Câteva zile, vei scrie cu mână stânga. Dar cum vei depănuşa?

Doru e singurul ardelean din pluton. În afară de tine. Sătmărean. Harta-n cui. El s-a fofilat. Ratează Insula Brăilei pentru un sejur la infirmerie.

Îţi place să râzi: „Doruţ, am o capră, nu mi-o f…?”. Nu e pricinos. Apare misterios, cu un pachet. „No, hai să mâncăm nişte slană, că moldovenii ăştia n-au nici sânge în ei, numa’ borş. Auzi, cică să le culegem noi cucuruzu’”. „N-ar merge şi-o ceapă roşie, zdrobită în pumn, stinsă cu sare?”, întrebi retoric. Dănuţ, din Roman, se conformează. Lipseşte palinca. Însă numai puţin.

%d blogeri au apreciat: