Plecasem la vânătoare, înarmaţi cu ambiţia de a descoperi ceva fantastic. Aveam vreo unşpe ani, poate doişpe. Văru-meu era, şi atunci, mai mare. N-am mers mult. La capătul poienii, acolo unde începea dealul, era o baltă lin curgătoare.
Văru-meu l-a văzut primul. Eu am zărit doar un picior tremurat, de broască, dispărând. Parcă a durat o veşnicie până când mi-am dat seama că broasca fusese înghiţită de un şarpe. Un şarpe pe care l-am urât, din acea clipă. Văru-meu n-avea timp de sentimente. Era om de acţiune. Eram vânători.
Şarpele de casă, îngreunat de prada tocmai înghiţită, se mişca anevoios prin iarba înaltă. Broasca dinăuntrul lui i-a îngreunat, probabil, intrarea rapidă în gaura-i sigură. Văru-meu a reuşit să-l prindă, poate chiar de umflătura cu pricina.
Am intrat în curte victorioşi. Vânasem. De acum, trebuia să demonstrăm că suntem mai puternici, că suntem zei. Şarpele trebuia pedepsit. Hotărâsem deja că va ajunge curea de ceas (deşi încă n-aveam ceasuri).
Prima oară i-am scos dinţii, să nu ne muşte. I-am trecut o cârpă prin faţa gurii. A apucat-o cu ură, letal. A strâns cu toată pofta lui de viaţă. Pe asta mizasem. Văru-meu a ţinut de şarpe, au am tras puternic de cârpă. Până la urmă, în zdreamţă s-au adunat toţi dinţii şi ceva sânge. Şarpele rămăsese ştirb.
Apoi am vrut să salvăm broasca. Am presat îndărătul umflăturii până când şarpele, de nevoie, a dat afară tot ce înghiţise. Broasca era moartă, dar părea vie. Şarpele era încă viu, dar părea mort. Oricum, fusese condamnat.
Oare de ce se zice a fuma ca un şarpe?, am întrebat, nevinovat. Văru-meu pufăia pe atnci, cu golanii. A adus o ţigară, a aprins-o, a apropiat-o de gura şarpelui. Dobitocul nu se învăţase minte de la faza cu cârpa. A strâns petrnic filtrul ţigării, cu gura lui ştirbă, apoi a început să respire gudron şi fum albăstrui. A mistuit ţigara într-un minut, fabulos.
A fost ultima ţigară a condamnatului. Atunci când l-am luat de gât şi i-am apropiat gura de robinetul din curte era încă viu. Probabil cu ultimele puteri, a muşcat zdravăn de robinet. Nu învăţase nimic. Am dat drumul la apă până s-a umplut. Era ca un balon lunguieţ. Solzii coloraţi, uriaşi dintr-o dată, străluceau în soare.
Când l-am golit i se golise deja viaţa din el (sper). Apoi l-am întors pe dos, să-l curăţăm de măruntaie şi să-l dăm cu sare, pe dinaăuntru şi pe dinafară, să se usuce cum trebuie. La un moment dat, ni s-a făcut greaţă. Mai ştiu doar că am atârnat pielea de şarpe de crengile unui tei din curte, care acum nu mai e, şi că, la un moment dat, a căzut printre nişte scânduri depozitate acolo. Primul meu ceas a avut curea metalică.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 