Recunosc: nu mi-a plăcut Horatiu Mălăele. Chestia asta o am din scenetele TV pe care, vrând-nevrând, le urmăream la TV Ceausescu si din desenele lui (inconfundabile) publicate în revistele vremii. Mi se părea un snobism să spui că-ti place Mălăele, pe care mi-l imaginam doar în roluri de student/proaspăt absolvent/intelectual pretentios si nereal de complicat. (Dacă nu mă însel, si rolurile din filmele în care era distribuit atunci.)
Mi s-a întâmplat un lucru ciudat: din cauza asta (respingerea lui Mălăele si a lui Stefan Radof – despre care sper să vorbesc cu altă ocazie), am ocolit mereu Teatrul Nottara, în studentie – cred că am fost doar la 3-4 spectacole acolo, în toti acei ani.
Preferam Teatrul Mic, Foarte Mic si Bulandra (alegeam în special spectacolele de la Grădina Icoanei).
Andrei Serban, cu Trilogia greacă si directoratul de la începutul anilor ’90, mi-a adus în top Teatrul National. În ultimii 20 de ani am oscilat între National si Bulandra, fără a „experimenta”, însă, atât cât mi-as fi dorit (dar mi-am propus să repar chestia asta – si multe altele).
Am făcut o atât de lungă introducere pentru că aseară mi s-a mi s-a întâmplat ceva extraordinar: m-a fascinat Mălăele. Are parte de un rol foarte ofertant în Dineu cu prosti, scris de Francis Veber. Dar, cred, nu doar rolul e de vină, ci – mai aels – calitatea indubitabilă de actor talentat si inteligent pe care o are Horatiu Mălăele.
Scenă definitorie din „Dineu cu prosti” (Francis Veber), spectacol regizat de Ion Caramitru la Teatrul National. Mălăele având una dintre celebrele si spumoasele lui convorbiri telefonice, sub privirea încremenită a lui Serban Ionescu. FOTO: tnb.ro
În Dineu (regia Ion Caramitru), Horatiu Mălăele umple scena, tine publicul în mână si, timp de aproape două ore (incluzând reprizele de aplauze de la final), te face pe tine, spectator, să râzi cu poftă.
E bine când râzi, uiti de necazuri (dacă ai), de frigul de afară (dacă e frig), de ziua de leafă (dacă e, încă, departe), de rahaturile de la televiziuni s.a.m.d. E sănătos să râzi. Iar dacă se întâmplă să te regăsesti în vreo secventă, în vreo frântură de replică sau de situatie, în oricare (preferabil nu în prea multe!), atunci – cu sigurantă! – râsul devine cu adevărat sănătos.
Povestea n-are rost să fie povestită; merită văzută. Totul se desfăsoară în acelasi decor, un living dintr-o casă pariziană (nefiind nevoie să se schimbe decorul, nu e nevoie nici de pauză). Serban Ionescu îsi joacă rolul mai mult decât decent, Alexandru Bindea la fel. Costina Ciuciulică mi-a plăcut mult mai mult în Toti fiii mei (chiar mi-a lăcut acolo!). Dar Mălăele face toti banii. Fiecare mimică e gândită si pare naturală, fiecare gest are darul să comunice (chiar si aprecierea de la final, gen „se poate mai bine cu aplauzele în partea stângă”).
Recomand!
P.S. Pe Stefan Radof l-am descoperit si apreciat în Senatul României si în rolul Iuliu Maniu. Târziu, dar definitiv.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 