Captură de pe blogul lui Rinkashiki; pentru o fotografie impresionantă
Uneori, sunt impresionabil. Dar cine n-ar fi, aflând povestea micuţei Qian HongYan, aşa cum e spusă ea de Rinkashiki. De data asta, nici nu e nevoie de cuvinte… Am împrumutat şi eu o fotografie, ca să vă arăt un zâmbet. Ca să ne mirăm împreună: ce iscă acel zâmbet?
Îmi amintesc de Nick Vujicic, despre care am scris pe vremea când scriam la Evz.
print screen după o căutare ciudată pe google; click pt imagine mărită!
Tare m-a binedispus, azi-dimineaţă, faptul că un necunoscut a ajuns pe acest blog căutând (via google) „roman istoric cu personaje ca ducu cel iute chirila zece cutite”. Am vrut să văd ce-a găsit. E mai sus.
Pe prima pagină, doar două referiri la romanele lui Ioan Dan. Cea de pe blogul meu (aici adusesem vorba) şi cea de pe blogul lui tzoanca. Unde am aflat un link pe care mă bucur să vi-l împărtăşesc. . Sunt probleme la diacritice (în ceea ce mă priveşte, cel puţin), dar e de reţinut! . Am găsit, tot acolo, versiunea cu diacritice OK!
Ca să cinstesc momentul aşa cum se cuvine, reiau pasajul „despre brânză” sugerat de tzoanca; e o capodoperă literară!
Captură de pe pagina wikipedia, care surprinde şi câteva fotografii ale Palau de la Música Catalana. Click pt imagine mărită!
Prin peregrinările mele barceloneze, mi s-a deschis în faţă, neaşteptat, Palau de la Música Catalana. Eram deja supraplin de frumuseţi arhitecturale, eram sub farmecul La Padrerei, mă plimbasem prin cartierul gotic, era spre seară, nu mai doream decât o masă caldă şi un pahar cu vin rece.
M-a înviorat/surprins/încântat această clădire, despre care (recunosc sportiv) nu auzisem.
Akiresu to kame (Ahile şi broasca ţestoasă), Japonia, 2008
Un tip câştiga o groază ce bani pe seama viermilor de mătase. Bogătaşul avea slăbiciune pentru tot felul de artişti plastici şi pentru gheişe (sponsoriza la greu ambele tagme). Într-o zi, s-a întâmplat ceva: au murit viermii de mătase, s-a dus naibii averea, aşa că omul şi-a pus capăt zilelor.
Nevastă-sa, tinerică, frumuşică (spre deosebire de gheişe; la faza asta nu l-am înţeles pe bogătaş!), aflată la anaghie, şi-a luat unicul fiu şi l-a dus la ţară, la un unchi şi-o mătuşă. Apoi şi-a cam luat şi ea zilele.
Copilul era cam zbanghiu (folosesc acest termen un pic eronat, îmi zice DEX): avea în cap numai verbul a picta. Lucru care îi aduce tot felul de necazuri de-a lungul vieţii, dar îl şi ajută să treacă nonşalant peste ele.
La cererea telespectatorilor, mai dezvălui un poem din ultima carte a lui Mihail Gălăţanu (România aproximativă). Am ales pentru voi „Patria mea e o dulceaţă pe mâini” („cu toţii ne murdărim de ea/dăm şi pe haine/devine lipicioasă/până la taine”).
Poate că este cea mai sentimentală poezie patriotică din cartea lui Mihai. Atât de duioasă (sic!), încât autorul o încheie cu un smile (n-am mai întâlnit aşa ceva până acum, dar poate nu-s eu prea umblat).
Enjoy!
Stadionul Naţional din Bucureşti fotografiat din stradă. FOTO: Călin Hera
Am trecut pe acolo, zilele trecute. Se lucra (dar nu îndrăcit, cum m-aş fi aşteptat). Mi-ar plăcea să chiar fie gata la inaugurare, să nu vină Oprescu şi să spună că, na, lifturile încă nu merg, iar toaletele mai aşteaptă. La meciul cu Argentina vreau să-mi duc copiii, iar asta înseamnă că aş vrea să fie totul în regulă.
Oricum, sunt cu ochii pe el ;). Şi nu de ieri, de azi, ci de mai multă vreme, de pe când stadionul era în formă de PA :P.
Mai jos, încă nişte fotografii, mai noi şi mai vechi:
I-am zis "Bufniţa" acestei fotografii (prietenii îşi pot da seama de ce) făcută pe La Pedrera, Barcelona. FOTO: Călin Hera (mai 2011)
Căci ce altceva este creaţia lui Gaudi decât un parc cu alei generoase, în care plantele, impresionante, entuziasmante, au viaţă deşi sunt din piatră. Şi ascund coşuri de fum.
Am petrecut zeci de minute pe una dintre cele mai interesante clădiri în care m-au purtat paşii.
P.S. N-am folosit liftul, vreau să menţionez.
E fain să ai 19 ani şi, înainte de a merge să studiezi la universitate, dai o tură prin lume. Poţi alege India, Nepal, Vietnam ş.a.m.d. Capeţi o experienţă unică, te căleşti, într-un fel aparte. Şi, dacă se întâmplă să rătăceşti pe vreo stradă aşa şi aşa, prin India, te poate opri un nene şi te poate întreba, într-o engleză foarte british, dacă nu vrei să joci într-un film, la Bollywood. Ce te recomandă pentru asta? Că eşti alb şi blond. Suficient, nu? Se trag două duble, cel mult trei, apoi se trece la alte scene, pentru că e industrie, frate!
I s-a întâmplat unui verişor de-al meu: doctorul care acţionează între secundele 40 şi 62.
NOTĂ. Constat că n-am putut adăuga partea video, aşa că vă trimit, dacă doriţi să vedeţi, pe contul meu de facebook sau aici.
M-am întrebat ce simţeau oamenii din urmă cu o mie, două mii de ani în urmă în timpul eclipselor. Aseară, ştiind totuşi câte ceva despre fenomenul căruia îi eram martor, de la ultimul etaj al unui bloc din Bucureşti, mă minunam, apoi abia aşteptam să reapară Luna, draga de ea.
Ceea ce m-a mirat a fost durata fenomenului şi faptul că (poate din cauza norilor? să-mi dea cineva o explicaţie, vă rog!) Luna a reapărut de câteva ori: la început o luminiţă mică, mărită la dimensiunile unei fâşii ca un semicontur de cerc, redusă apoi până la întuneric, revenind iar ca o luminiţă (dar în altă parte a conturului), dispărând iar, şi tot aşa.
Un soi de lecţie din care poţi să nu înveţi nimic; doar că, uneori, e mai util să te uiţi pe cer decât la tv.
Tu cu cine îţi înşeli soţia când ea face banking?
Campania BCR „Tu cu cine faci banking?” şi-a atins, pesemne, scopul: toată lumea a aflat despre ea. S-au făcut deja glume, există „saluturi” de gen. Nu ştiu câtă notorietate a adus această campanie publicitară (probabil multă), nici câţi clienţi. O fi bine.
Dar rămân dezolat că meseriaşii care au pus-o la cale s-au gândit că e cool să folosească ideea adulterului pentru a-şi vinde mai bine produsul (povestea:
La Sagrada Familia am ajuns foarte simplu, pe jos (aproape toate drumurile Barcelonei duc acolo, ai putea spune, dar ar fi o exagerare). Adevărul e că locuiam foarte aproape, nu ne-ar luat mai mult de 15 minute dacă nu ne-am fi oprit să bem o cafea, la un colţ de stradă, pe trotuar.
Această prezentare necesită JavaScript.
Atunci când îţi apare în faţa ochilor, oricâte fotografii ai fi văzut, Sagrada Familia te şochează, pentru că te duce cu gândul, instantaneu, la castelele de nisip pe care le făceai pe plajă, la mare, picurând nisip umed pe turnuri şi turnuleţe. Senzaţia e unică, iar cea mai bună descriere a făcut-o un coleg din Pahico, Mihnea, care a vizitat „obiectivul” cu zece zile înaintea mea:
E aproape inflaţie de căpşuni (dar preţul lor nu a coborât sub 5 lei/kg), cireşele de mai (7-10 lei/kg; ălea ca la expoziţie se vând încă la sume exorbitante, 16 lei/kg) au apărut abia la început de iunie, roşiile (4,5-6 lei/kg) sunt mari (uneori, chiar gustoase), castraveţii veseli (2-2,5 lei/kg), dar cu probleme de imagine, cartofii noi (2-2,5 lei/kg) sunt buni şi cruzi. Ei bine, în tot acest peisaj, a început să miroasă, pe străzi pe care le ştiu, a flori de tei. Asta-mi place.
… sau ceva de genul ăsta. Atunci când mi-am luat la revedere de la principalii mei colaboratori din redactia Evz, am citat, la un moment dat, din dl. Lică.
Celebrul dragon al lui Gaudi din Parcul Güell. Fotografie de Călin Hera (mai 2011) P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Asadar, am verificat la fata locului: e fain! Desigur, cine ajunge la Barcelona, e obligat, îl poartă orasul spre asta, să facă o plimbare prin Park Güell . Am mai multe fotografii de acolo, vă voi arăta câteva. Acum vă prezint sopârla, care e un dragon, probabil cel mai simpatic
Două tipe mişto (americance) pleacă la Barcelona pt o vacanţă. Una dintre ele urmează să se mărite cu un american cam comun, aşa că, deşi iniţial i se pare o tâmpenie (fascinantă, e drept), acceptă propunerea unui străin (cam fustangiu), care le cheamă pe amândouă într-un weekend la Oviedo, unde să bea vin şi să facă dragoste în trei. Ambele tipe se îndrăgostesc de gagiu, un pictor boem (pleonasm), care are o ex-soţie uşor nebună, super explozivă, talentată.
Uneori, site-urile care prezintă vremea probabilă sunt o pacoste. Oare nu-i mai bine să ai, măcar, sentimentul că ar putea fi bine, că acolo e altfel, oare nu e mai bine să nu ştii, şi, deci, să speri? La ce bun să ştii, dacă ceea ce ştii nu-ţi place? Mai fericit nu te face, în orice caz. Te face mai pregătit? Şi?
NOTĂ. Aceasta este o pledoarie pentru ignoranţă.
Coperta cărţii Acum nu e momentul, a caricaturistului Mihai Stănescu
Am cumpărat cartea lui Mihai Stănescu în 1990. Mi se părea o superdisidenţă atunci. (Văd că acum poate fi luată online, sunt curios dacă preţul e, într-adevăr, 2,5 lei.) Dar altceva vreau să zic acum: