
MFC. Trotuarul de la Coloane azi, 18 septembrie 2013, sau contribuţia administraţiei la imaginea unui București civilizat în vreme de Festival Enescu. FOTO (cu telefonul): Cãlin Hera
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

Umbrelă de soare, ca un cerc în colţuri şi cam ciufulit, prăbuşită pe plaja de la Balcic. Foto: Călin Hera (pentru MFC)

MFC. Scorbură fără cuvinte, după chipul şi asemănarea omului. FOTO: Călin Hera

Yuja Wang pe scena Sălii Mari a Palatului, la repetiţii. Întoarsă cu spatele. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Aştept cu nerăbdare concertul Pittsburgh Symphony Orchestra, cu Yuja Wang la pian. Am ţinut să fiu câteva minute în Sala Mare a Palatului, la repetiţii. Am avut fixul ăsta (de înţeles, zic).
N-am prieteni. N-am tată. N-am mamă (adică n-am mai văzut-o de foarte multe zile). N-am casă. N-am forţă. N-am experienţă. Dar am purici. Aproximativ un milion, un milion şi jumătate. Sau cam aşa ceva. Nu ştiu câţi sunt şi nu ştiu nici la ce folosesc. Mie mi se pare că nu fac nici bine, nici rău. Şi nu fac zgomot. Puricii sunt liniştiţi şi le place să stea cu mine. Mie îmi place să miaun. Oamenilor nu ştiu ce le place, dar ştiu ce nu le place: puricii. Adică singurul lucru pe care îl am eu.
P.S. Am scris acest PA după ce am văzut anunţul administratorului de bloc.

Grup de pisici tolănite în curtea Castelului construit de Regina Maria. Foto: Călin Hera (pentru MFC)

Şarpe desenat pe o farfurie din ceramică de Horezu. Foto: Călin Hera
Prima oară când l-am văzut (în urmă cu foarte mulţi ani), m-a frapat. Atât de mult încât nici nu am îndrăznit să întreb (şi am fost mereu un tip foarte curios, cred că părinţii mei au fost printre cei mai încercaţi în perioada de ce?-urilor).
Între timp, a fost episodul cu şarpele, care a născut un poem. Apoi, alte oale şi ulcele din ceramică. Iar astă-vară am întrebat. Am aflat ceea ce ştiam deja (am mai citit şi eu), plus o poveste despre care doamna care mi-a răspuns, o femeie din satul Olari, unde am şi fotografiat această farfurie din ceramică, mi-a spus că e adevărată. Am întrebat-o, aşadar, ce semnifică diferitele simboluri care apar pe obiectele de ceramică din zona Horezu.
„Şarpele e un simbol la care noi ţinem foarte mult. Credem că fiecare casă are şarpele ei. E un şarpe bun,

Exercitiu de olarit sau cum începe lutul sã devinã obiect util si cultural deopotrivã. FOTO: Calin Hera (special pentru MFV)

Odatã modelat si uscat, obiectul din lut e pictat cu culori fãcute de mesterii olari tot din pãmânt, folosind instrumente specifice. Foto: Cãlin Hera

Anunt în penumbrã postat în interiorul unui chiosc cu obiecte din ceramica de Horezu. Foto: Calin Hera

Clădirea Observatorului Astronomic rămâne în paragină. Chiar dacă, iată, e vegheată. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu stă în picioare numai fiindcă e agăţat de stele. Am făcut această constatare în urmă cu mai mulţi ani, când l-am vizitat ultima oară. Nu ştiu care e situaţia juridică a clădirii (presupun că e tot a Primăriei, căreia i-a fost donată), dar stă să cadă. Şi e păcat, fiindcă vorbim despre o clădire cu adevărat frumoasă.
„Mi-am construit casa în formă de yacht, având o cupolă de observator, ca în același timp când fac observații cu luneta, să am senzația că plutesc și pe mare”. Sunt cuvintele amiralului Vasile Urseanu (1848-1926), un tip care
Fireşte, problema e mai complicată decât pare: care din cele două ulcioare merge de mai multe ori la apă? Aş vedea o reclamă la ulcioare similară celei la baterii alcaline, dar cine să plătească pentru aşa ceva şi de ce? Până la urmă, cine îşi doreşte într-adevăr să bea apă (sau vin) dintr-un ulcior de lut şi nu preferă un pahar din sticlă, cristal sau, Doamne-fereşte, un pet? Adică lucruri cu care s-a obişnuit deja, în care are încredere. Cunosc oameni care cred că laptele „se face” direct în cutii de carton (ce-i aia vacă?) şi care nu beau apă de la robinet din principiu, iar din fântână sau din izvor – de frică.
Aşadar: care ulcior merge de mai multe ori la apă şi oare ce mai înseamnă asta*, azi?

Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină
Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului.
Povestea Mănăstirii Dintr-un Lemn e frumoasă şi incredibilă. Un cioban ar fi găsit în scorbura unui stejar secular o icoană imensă, iar o voce i-ar spus să taie copacul şi să facă din lemnul lui, dar numai şi numai din acel lemn, o biserică. Ceea ce omul a şi făcut. Detalii despre mănăstire, aici.
Biserica e în picioare şi astăzi, deşi au trecut nişte ani (vreo patru sute) de când a fost ridicată. O mai fi fost renovată, o mai conţine şi alte elemente în afară de cele provenite din stejarul cu pricina. Nu ştiu. Ştiu doar că bisericuţa e o „apariţie” în peisajul vâlcean, merită văzută şi fotografiată (atenţie, pentru fotografii din unghiul folosit pentru cadrul de mai sus aveţi de înfruntat un cuib de albine săpat în pământ, la baza gardului care împrejmuieşte micul cimitir din jurul bisericuţei!).

Capră în portbagajul unei Dacii „Papuc” cu număr de Bucureşti – contribuţie la MFR. FOTO: Călin Hera
Până când afli un lucru, acel lucru nu există pentru tine. Dacă-l afli mai târziu, e mai bine decât dacă nu-l afli niciodată, deşi e un timp potrivit pentru toate.
Am auzit prima oară despre Biserica „Sfinţii Voievozi” şi „Sfântul Vasile” din satul Olari, Horezu, dintr-o poveste despre o tânără din Bucureşti care şi-a petrecut o parte din vacanţă în celebrul sat al meşterilor olari. Nu insist acum pe detaliile poveştii. Spun doar că atunci când am trecut cu maşina pe lângă bisericuţă am simţit un nod în gât. Avea o frumuseţe care aducea cu vechea casă a bunicii mele, aceea din amintire.

Biserica din satul Olari, Horezu, judeţul Vâlcea – vedere laterală (nord), cu dansul ursului. FOTO: Călin Hera
Stând să cadă, bisericuţa din Olari rămâne încă în picioare (parcă numai şi numai) graţie celor câteva desene de pe exterior vizibile încă. Nu bag mâna în foc că sub varul alb al pereţilor, proaspăt şi curat (nu-i aşa?), nu s-ar ascunde alte şi alte desene minunate. Cel al ursarilor mi-a căzut cu tronc. Mi s-a părut atât de neaşteptat, atât de altfel, încât am stat mult să-l privesc. Elementul principal e ursul, cu un fund bombat, stând ciuci, într-un dans chinuit, între doi flăcăi în port popular, cu căciuli a la Tudor Vladimirescu, mustăcioşi, probabil ţigani, cântându-i ursului, enervândul, provocându-l să ţopăie, spre mirarea & bucuria privitorilor (în care ne-am transformat toţi, inclusiv voi, cei care priviţi acum fotografia), în mijlocul unor dealuri rotunde, sub un cer destul de încărcat, cu aer în care se ghiceşte, cumva, muntele.
Nu trebuie să căutaţi creştinism în această imagine. Desenele de pe bisericile din această zonă a ţării sunt mult diferite de cele din Bucovina (mult mai elaborate), dar au păstrat ceva important din autenticul, candoarea şi înţelesurile oamenilor de aici. Nu e cazul unor comparaţii calitativ-valorice, dar vorbim aici despre un patrimoniu, despre ceva mult mai însemnat decât obişnuitele circuri politico-prosteşti din Capitală.

Picturi exterioare pe biserica din Olari, Horezu, judeţul Vâlcea (biserica dansului ursului). FOTO: Călin Hera
Desene precum cele de pe bisericuţa din Olari veţi întâlni frecvent în judeţul Vâlcea (dar şi prin Gorj şi Argeş), aflate, toate, într-o stare avansată de degradare (găsiţi aici şi aici câteva descrieri inspirate). Apostolii frunzei de la Ministerul Turismului, care cred că promovarea României şi turism pe plaiul carpato-dunăreao-pontic înseamnă doar turul bisericilor pictate din Bucovina (minunate, de altfel), ar trebui să ia în calcul (ca să mă exprim pretenţios), bisericile olteneşti. Care încă mai sunt, cât mai sunt, până nu le văruieşte vreun popă milos sau le dărâmă vreun vânticel mai serios (scuze pentru rimă).

Coffee to go. Cană de cafea într-o ceaşcă normală, aşezată pe-o carte. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Blasfemie mai mare n-am întâlnit, cel puţin nu de curând. Trecută de 50 de ani şi încă femeie bine, pare să fi văzut multe. Acum soarbe o cafea şi gustă o ţigară. E clar că-i place. Rotocolul de fum aruncat peste măsuţă parcă ar vrea să mai stea un pic să prindă continuarea (înainte de a se risipi). Pot înţelege un McDrive, n-ai cum să mănânci înăuntru dacă eşti atent ce-i, dar “coffee to go”?? Cine a inventat asta e un nemernic. Nu-mi cere să beau o cafea în cinci minute, dintr-un pahar de plastic. Înjură-mă, e tot aia.