Călin Hera. PA-uri şi mirări

… veneam de la râu când m-am întâlnit cu curcile. E un ritual. Plimbarea de dimineață. Râul își schimbă mereu cursul, nu-i niciodată la fel, dar stă cuminte în albia lui lată. Asta dacă nu plouă prea mult la munte. După–masă, poate iese o bălăceală în gâldan, mi-am zis. Acum nu-i loc. Se fâțâie prin apă un cârd de gâște. Aș putea jura că șeful lor e Gâscanul vară-mi. Trebuie să aflu, poate a primit și tratament de socializare.

Îl crescuse vară mea de când era boboc. Boboc era el, Gâscanul. Nu mai știu ce se întâmplase cu părinții, frații și surorile lui. Ceva tragic, oricum. O întâmplare cu un dihor, o vulpe, ori poate cu vecinul ăla de-a stat la pușcărie. Vorba e că atunci când s-a făcut Gâscan, nici apă de baltă nu bea dacă nu îl îndemna vară-mea. Odată s-a întors mai devreme din concediu că-i murea de foame animalul de companie. O urma cuminte peste tot, râdea cu ea, o sorbea din ochi. Atât că devenise cam posesiv. L-a tratat cu bobițe homeopate pentru gelozie. Cică a funcționat,  n-am apucat să verific.

Vine nuntă mare, stil tradițional.  Toată lumea vorbește despre felul în care m-am ocupat de bradul miresei în urmă cu mulți ani. Nu știu dacă e de bine sau de rău. Nu îmi amintesc. Lipsește o feliuță din memorie. Fix partea cu bradul miresei. Plus alte câteva secvențe. Apoi, brusc, răsăritul soarelui pe punte. Dedesubt, râul cu geografia lui mișcătoare, deasupra îngânarea zilei, în urmă – petrecerea de pomină. Stai așa, am aranjat-o. În așa fel încât soarele i-a răsărit pe buze. Cum să n-o săruți? Se clătina puntea de lemn legată de mal cu lanțuri groase.

Curci crucite. Foto: Călin Hera

Se uitau la mine ca proastele. Erau patru  și cea mai curioasă avea ceva straniu în privire. Ochi sticloși, negri, ficși, fără nuanțe. Ca să vadă mai bine ce și cum, întorsese capul și mă privea așa, dintr-o parte. Eram Intrusul și trebuia să afle rapid cum să reacționeze. Am mai făcut un pas spre ele, cu cele mai bune intenții. Pe toate patru-n brațe v-aș ține, dar e ceva ce mă reține – am încercat eu o rimă. Dar mințeam și ele și-au dat seama. Curcile, de ele zic. Au început să curcăiască până când a apărut, amenințător, Curcanul.

Vacă (doamna Joiana) pe islaz, lângă Horezu. Foto: Călin Hera

Ea e o doamnă cu bust bogat. Domoală. Blajină. Temeinică. Fără curiozități prea mari. Cu toate acestea, înțeleaptă. Vegetariană. Ar fi putut inventa Vegetarianismul, la o adică. Dar nu a preocupat-o vreodată așa o fiță. Și noțiunea de frumusețe rubensiană tot ea ar fi putut-o născoci, la fel de firesc. Mă refer la pieptul ei bogat, frământat în fiecare după-amiaza de mâinile puternice ale bărbatului casei. Amândoi așteaptă momentul acela unic. Poate mai mult ea, deși e o doamnă. Doamna Joiana. Dă cel mai bun lapte. Te lingi pe buze doar la gândul.