Călin Hera. PA-uri şi mirări

Povestea pietrei miscătoare mi-a amintit alta, ceva mai veche.

Eram student şi-mi luasem câteva zile libere. Am zis să dau o raită prin munţii Vrancei, împreună cu un prieten, Nicu V. Tura a fost neaşteptat de faină, cu băut apă minerală din izvor, cu peisaj lunar, înnoptat într-o baracă de muncitori în care auzeam purecii cum sar şi şoarecii cum se împerechează, cu ursoaica întâlnită la coborâre (noi, în poziţia nemişcat, am lăsat-o să se adape, ea, în poziţia nu-mi pasă, bă, de voi, şi-a văzut de drum).

Cam după faza cu ursoaica, a început să plouă. Temeinic, mărunt. Mocăneşte. Eram grăbiţi, trebuia să prindem nu ştiu ce autobuz, în nu ştiu ce sat, care să ne ducă la nu ştiu ce tren, că aveam de ajuns la nu ştiu ce treabă importantă. Iar ploaia mocănească ne-a grăbit şi mai tare.

Atunci l-am văzut. Era departe şi ne-a atras atenţia din cauza mersului de om beat. Nu avea o traiectorie dreaptă. Era un fel de zig-zag. În principiu, mergea la vale. Uneori se întorcea niţel la deal. O fi diliu, ne-am spus.

– Bună ziua.
– Bună ziua.

Ne-am dat seama că, în orice caz, nu e diliu. Era, însă, foarte ponosit. Cu cizme de cauciuc. Nebărbierit. Cu un sac în spate şi o bâtă în mână. La vreo 40-50 de ani, apreciez. N-a trecut mult timp până ne-am dat seama că sacul era partea cea mai importantă a poveştii. Sacul şi vorbele lui.

Omul culegea melci. Adunase vreo trei kile, cred. Şi-a păstrat mersul ciudat şi în timp ce l-am însoţit. Ochea melcii de la distanţă şi se ducea glonţ la ei. Îi culegea cu evlavie, îi punea în sac şi ochea alţii.

L-am urmat hipnotizaţi. Pentru că, în timpul operaţiunii, omul a început să ne descrie cum îi prepară. Cum îi fierbe până se înroşesc puşin, cum, între timp, într-un ceaun, topeşte untură, iar în untura topită topeşte ceapă tăiată mărunt şi cel puţin 4-5 căpăţâni de usturoi. Cum în pasta aia aruncă la vreo zece roşii, nişte felii subţiri de ardei, cum stinge totul cu o juma’ de vin şi cum, în bolboroseala care urmează după ce mai ţine ceaunul două minute deasupra focului, aruncă melcii roşii, să se pătrundă.

Se vedea că omul avea o pasiune. Că, pentru el, nu era vorba doar de a se alimenta. Vagabondul acela, ca să-i zic aşa, trăia într-o colibă, departe de sat, care s-ar fi dărâmat cu siguranţă peste el dacă, din când în când, omul nu şi-ar fi povestit acolo, sieşi şi dulăului lui, mâncărurile pe care şi le gătea. Ne-a invitat la masă. Se vedea că-i face plăcere că-l ascultăm. Se bucura să nu fie singur la masă, se bucura să aibă oaspeţi, se bucura să împărtăşească secrete culinare.

Regret şi acum, după 22 de ani, că n-am dat dracului treaba urgentă care ne gonea înspre un Bucureşti mohorât, înspre o mâncare sleită la R3, cantina din Regie.

Nu mi-a mai plouat niciodată în gură așa cum s-a întâmplat atunci, temeinic, cu stropi mici, mocăneşte. Şi n-am mâncat niciodată melci. Pur şi simplu nu mi s-a mai ivit ocazia. Poate că atunci a fost momentul. Habar n-am.