Archive for ‘Amintiri’

05/03/2010

Limba pe care o grăiesc nu-i limbă de nimic

La câteva săptămâni după ce am scris prima oară despre băiasii de lângă Pecs, am revenit cu un articol (semnat de Dan Necsa) despre deschiderea unui liceu al băiasilor.

 


articolul cu pricina

Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc, câteva cuvinte: am descoperit (fără a fi cine stie ce exploratori) în Ungaria, lângă Pecs, o comunitate de oameni care foloseau limba română din timpul lui Tudor Vladimirescu. Plecaseră din România pe vremea pandurului, la o dezrobire. Prin cine stie ce miracol, oamenii si-au păstrat traditia, cultura, limba aproape intacte, timp de 200 de ani (mă rog, vreo 170). Un posibil secret: povestasul, cum i-am zis atunci, probabil sub influenta eroului lui Llosa (stiu, în Amazon era un pic altceva), seful comunitatii care îi aduna pe toti, seară de seară, să le zică povesti.


mi-a plăcut enorm această fotografie, găsită într-un album de-al băiasilor

 

Când i-am întâlnit noi, vorbeau un amestec de română arhaică si ungurească nouă (aproape fără cuvinte tigănesti). Adevăratul descoperitor a fost Tibor Derdak, un prof de franceză repartizat în satul băiasilor, căruia graiul lor i s-a părut ca prea are sorginte latină (când l-am cunoscut, Tibor vorbea cursiv româneste, mă rog, cam arhaic, din manuale si din interactiunea cu copiii băiasilor) si cu povestile lor).

05/03/2010

Amintiri din videocopilărie

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la casa părintească din orasul transilvan, la camera de zi în care, prin anii 1984 – 1985, ai mei asezaseră sub măsuta televizorului un aparat video recorder, care torcea usor, de ni se înroseau ochii duminica, spre dimineată, după asa mult privit la filmele traduse de Irina Nistor, parcă-mi saltă si acum inima de bucurie. Cum altfel decât răscolit de amintiri fru­moase poti fi când privesti grila de programe a postului Acasă TV, care difuzează astăzi, de la 20.30, prima parte a filmului „Pasărea Spin”, făcut în anul 1983, cu un chipes Richard Chamberlain în rolul preotului îndrăgostit? Partenera lui era o damă frumoasă, subtire si delicată, si-o chema Meggie Cleary (aca Rachel Ward).

NOTĂ. Dacă vreti să-mi vedeti si poza (sic!), o găsiti în Evz.

01/03/2010

Fără şnur

Acum n-am snur. El e pe undeva.
Îl caut. Voi găsi ceva.
Mâine e ziua. Ziua unu.
Mi-e drag de voi.
Călin Nebunu


Fotografie făcută astă-vară, în Muntii Olimp. O, ce vremuri minunate!

27/02/2010

Băiaşii. Fata ku păru dă ar

Am ales să vă arăt separat un fragment din povestea fetei cu părul de aur, aşa cum a fost ea transmisă, oral, de băiaşi. Cam aşa sună limba lor.

27/02/2010

Băiaşii. În limba lui Tudor Vladimirescu

Fotocopie a articolului despre băiaşi, primul de acest fel din presa românească, apărut în revista Expres în anul 1994. Scris de Călin Hera şi Dan Necşa.

Am descoperit, în vremea revistei Expres, împreună cu Dan Necşa, o comunitate fascinantă: băiaşii. O comunitate de ţigani care a părăsit teritoriul actualei Românii pe vremea lui Tudor Vladimirescu. S-a aciuat în Ungaria, zona Pecs, şi a păstrat o cultură ciudată, un amestec de cultură românească veche, cu grai de acum 200 de ani, cultură ţigănească şi accente ungureşti.

Ştiu că atunci când am scris despre ei (era anul 1994) a fost oareşce vâlvă (dar nu erau televiziuni). Prin 1998-1999, am fost de-am făcut un reportaj la băiaşi, pentru ProTV. Nu mai am caseta.

Acum, am redescoperit povestea printată din Expres. Nu mă pot apuca s-o culeg, încer să o redau fotografiată.

 

Le mulţumesc celor care au ajuns aici cu lectura. Sper că n-a fost imposibilă (n-am găsit altă modalitate de arhivare…)

26/02/2010

Sub pământ, serele*

Am căutat articolul despre care vorbeam aici. Nu l-am găsit. Am dat peste altul. Nu e cine ştie ce, dar în perioada aia se căuat genul ăsta de subiecte.


Sper ca aceia care, eventual, ar fi curioşi de ceea ce scrie aici să poată citi din această foto-copie. Menţionez că articolul a fost publicat în revista Expres, în luna octombrie 1994

NOTĂ
Răsfoind colecţia revistei Expres, constat pe propria-mi piele faptul că fala articolelor mele „politice” nu mai înseamnă nimic azi. Singurele articole la care m-aş opri acum sunt reportajele, documentarele şi traducerea cărţii lui Deletant, despre Securitate.

* E doar un joc de cuvinte 😉

Etichete: ,
26/02/2010

Aplauze după 20 de ani

Am fost aseară la meci. Prima impresia e fost mocirla prin care a trebuit să răzbatem. Am avut locuri lângă galeria englezilor. S-a stat în picioare, călare pe scaune.

În primele minute, Liverpool părea o gaşcă de băieţi relaxaţi. „De bătut”, ai fost tentat să spui. A venit golul lui Fernandes. A venit accidentarea lui Galamaz. Apoi, lucrurile au fost simple. Fără să se streseze prea tare, englezii au dat rapid două goluri. Cel al lui Mascherano a fost fabulos. Precedat de o bâlbâială tipică, rezolvată de insistentul Babel. Cel de al doilea, la fel de simplu, tot cu bâlbâială, tot cu Babel insistent. Nu înţeleg de ce nu bubuie mingea fundaşii români şi caută rezolvări pseudotehnice, care nu le ies.

read more »

21/02/2010

O mletă în P23

Eram în anul III, stăteam în Regie împreună cu Marco. Avea Marco o râsnită de piper, o bijuterie! Tigaie aveam eu. Dar evenimentul determinant a fost acela că ne-am nimerit, Marco si cu mine, aproape lefteri, la o alimentara de lângă Piata Crângasi, când „se băgau” ouă. Ne-am înteles din priviri.

Am cumpărat două cofraje de ouă, cu ultimii bani, am mers cu grijă cu ele până acasă, în Regie, apoi am desenat câteva afise. Cu unul dintre ele l-am fotografiat pe Marco, simteam că trăim un moment istoric. Afisul arăta cam ca în desenul de mai jos. Le-am lipit la intrarea în câmin si în alte locuri strategice. Apoi ne-am pus pe treabă.

 


Marco, pozând mândru cu afisul mletelor


Copie, probabil nu foarte reusită, a afiselor de atunci. N-am reusit o rezolutie mai bună pentru fotografia de mai sus, de-aia am reprodus afisul, din memorie

Căminul P23 era locuit în special de bisnitari, care lucrau deja pe fată, că doar era libertate, de 2-3 luni! În general, oamenii erau plecati de acasă, cu afaceri. Dar când se întorceau, voiau să fie asteptati cu masa pusă. Tipele lor erau genul unghii lungi, rosii, sânii mari, fusta scurtă, vocea groasă, de la fumat. Nu prea pricepute la gătit.

În aceste conditii, oferta noastră a întâlnit o cerere uriasă. N-am apucat să pregătim prima mletă demonstrativă (din care ne pregăteam să ne înfruptăm), că ne-am trezit cu un „bună!” destul de suav (lăsasem usa deschisă, strategic). I-am spus că e pe bune, că alcătuim mlete cum nici n-a visat, le livrăm la domiciliu si garantăm că gagiu’ va fi mai mult decât recunoscător. Ne-a plătit o mică avere pentru o mletă din patru ouă (50 lei, adică cei 40 ceruti, plus un bacsis consistent. Si asta, pe negustate, doar pe adulmecate!)

O săptămână mai târziu eram eroii tipelor cu unghii lungi samd din P23 si P24. Unele ne rugau să le lăsăm să se uite cum gătim (aveam un ritual atent pus la punct). Adunasem deja bani câti nu visasem să avem. Afacerea a tinut cam o lună jumate. I-am pus punct definitiv după alegerile din 20 mai. Oricum, se stinsese pentru că eu eram mai mult prin Piata Universitătii decât la tigaie. A fost cea mai profitabilă perioadă din viata mea.

Cred că, după 20 mai, România a câstigat un jurnalist probabil modest, dar a pierdut sansa unui lant fast-food de succes, bazat pe retete originale de mlete. Încă nu mi-am pierdut îndemânarea; cunoscutii spun că realizez cele mai gustoase mlete din câte au gustat vreodată, mie însumi îmi lasă gura apă, acum, când scriu. Cu sigurantă, as fi avut mai multi bani, acum, si mai multă faimă, dacă as fi rămas la mlete. Cine stie, poate reuseam să lasnsez, în aceste vremuri de criză, mleta arhiscurtă 😉

20/02/2010

Reporter de modă veche. Mănăstire


Aici am pozat, alături de un staret (al unei mănăstiri dobrogene despre care nu mai stiu decât că era ortodoxă de rit vechi), care staret, se vede bine, m-a impresionat. (Foto: Gig Motoianu)

Din aceeasi serie:
Reporter de modă veche. Cu bere
Reporter de modă veche. Inspirat
Reporter de modă veche. Iscoditor

Etichete: ,
19/02/2010

Reporter de modă veche. Iscoditor

Lângă acelasi Babadag am găsit o familie care locuia modest, într-o colibă din lut, acoperită cu paie, cu pământ bătătorit pe jos. Nu mai tin minte povestea lor, dar atunci mi s-a părut interesantă. Dacă o găsesc, o aduc să v-o arăt. (Foto: Gig Motoianu)

Din aceeasi serie:
Reporter de modă veche. Cu bere
Reporter de modă veche. Inspirat

 

Etichete: ,
18/02/2010

Reporter de modă veche. Inspirat

 

Gig Motoianu m-a suprins aici, în parcarea aflată printre dealurile Babadagului, în timp ce tocmai mă pocnise o idee. Poate e vorba despre primele gânduri care au ajuns, după mai multă vreme, versuri. Vizitasem o fermă piscicolă „în derivă”, la lacul Babadag. Din nu stiu ce cauză, muriseră tone de pesti. Pesti enormi. Atât de multi, încât toti săracii locului adunaseră abia o cantitate minusculă. Nisipul si apa de la mal, zeci de metri, erau lucioase de solzii pestilor morti. Până si pescărusii si alte păsări hulpave se săturaseră de asa o recoltă bogată.

17/02/2010

Reporter de modă veche. Cu bere

Într-o parcare din Dobrogea, la o bere. Foto: Gig Motoianu

Am descoperit câteva fotografii alb-negru, făcute în vremea în care eram reporter la revista Expres (prin 1993-1995). Am zis să le public aici.

read more »

17/02/2010

Errol Flynn. Spada si mustăcioara

Poate primul erou pe care l-am descoperit pe marele ecran, în cinematografele din Hunedoara (în anii ’70 erau trei: Siderurgistul, Arta și Construc¬to¬rul), a fost Errol Flynn. Aveam zece ani, plus-minus doi, când nu mă interesa că e vorba despre Robin Hood, Căpitanul Blood sau Corsarul. Era suficient că în film joacă Errol Flynn-mustăcioară . Pe la vreo cinșpe ani, Errol Flynn devenise subiect de bancuri . Prea ieșea mereu basma curată din toate confruntările de pe peliculă și avea parte de fata cea mai frumoasă și mai suavă! Penou, când s-a ajuns la Rambo 6, Die Hard 4, Terminator 3, supereroii interpretați de Mustăcioară (azi, Aventurile lui Robin Hood, 8:45 pe TCM) devin din nou simpatici.


Amănunte despre Erol Flynn, pentru cei care au deschis mai târziu ochii pe lumea asta, aici (destul de cuprinzător).

NOTĂ.
Începe să-mi placă tot mai mult să scriu aproape-PA-urile din pagina de televiziune a Evz. Măcar mie 😉

Etichete: , , , , ,
10/02/2010

De la Baleia la Pietrele (6)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5

Au ajuns la cabană după ce se întunecase bine, poate spre miezul nopţii. Nimeni nu dormea. Nea Imbre, un salvamontist cu experienţă, făcuse ture-ture pe drumul spre Galeşu, doar-doar o da de rătăciţi. Tatăl copilului, care realizase grozăvia pusă la cale abia jos, în oraş, era alb.

Copilul nu-şi mai aminteşte nici cracii lu’ tanti Florica. Îşi mai aduce aminte doar senzaţia de ceai fierbinte şi senzaţia de a sări în braţele tatălui său. În noapte aceea a dormit butuc, în timp ce butuci groşi de brad trosneau în sobă. A visat, toată noaptea şi multe nopţi după aceea, cărări nesfârşite, reale sau ghicite.

A aflat abia mulţi ani după aceea că nea Imbre i-ar fi trosnit pe Velicu şi pe Fara, pentru necugetare. Întâmplarea, care n-ar fi fost posibilă fără nebunia frumoasă a celor doi, apare acum ca un ritual iniţiatic. Puştiul de atunci s-a îmbolnăvit de munte iremediabil. Adeseori spune că Munţii Retezat îi sunt un fel de acasă anume. (Dar să nu întrebaţi genunchii lui nimic…)

Acum ar mai putea bea un ceai fierbinte, din rugi de zmeură (fie, şi cu rom!), doar puştiul de atunci şi Velicu. Şi ar putea să-şi aducă aminte de întâmplarea de atunci şi de ceilalţi eroi ai acestei poveşti, şi ar putea să bea chiar şi o palincă în memoria lor. Şi cred că va trebui s-o şi facă!

09/02/2010

De la Baleia la Pietrele (5)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Velicu şi-a dat seama primul că ăla mic scânceşte, dar s-a prefăcut că nu observă acest detaliu. Era, ce-i drept, atent să prindă un semn, să recunoască ceva, să poată spune „Ştiu precis unde suntem!”.

Fara a abordat problema un pic diferit:
– Ce eşti tu, bărbat sau chilot de damă? Hai, mergi!

N-a ţinut. Nici povestea despre ceaiul fierbinte, de zmeură, de la cabană, nici cea despre cracii lui tanti Florica, fierbinţi şi ei, nu l-au încurajat pe copil prea mult. Micuţul era gata să accepte că e, mai degrabă, chilot de damă decât, ehe, bărbat!, când au auzit zgomotul apei. Apoi au zărit, printr-o spărtură a pădurii, coasta de munte care era tot mai aproape. Apoi au ajuns la pârâu.

Dacă ar fi făcut cineva fotografii atunci, ar fi fost o minunăţie! Apa pârului era ba sloi de gheaţă, gros, ba spumă nervoasă, ba ochi prin zăpadă. Dar cum să treci dincolo? Bolovanii imenşi erau ca nişte bulgări netezi de gheaţă. Au bâjbâit în sus şi-n jos minute bune până când lui Velicu, probabil un pic mai nebun chiar şi decât Fara, i-a venit ideea să facă o punte din schiuri.

Istoria nu reţine detaliile tehnice, altfel destul de complicate, ci doar amestecul de groază şi încredere pe care l-a încercat puştiul cu ţurţuri la nas în timpul celor patru sau cinci paşi pe care i-a făcut, pe schiurile de lemn, suspendat la câţiva metri deasupra vâltorii îngheţate.

Etichete: , ,
08/02/2010

Cartea mea

Sunt prins, de vreo săptămână, rău de tot, cu trebi profesionale, ca să zic asa. Îmi cer scuze că n-amapucat, încă, să pun acele linkuri – la PA-urile etapei deja jurizate. Acum vine încă una din urmă… N-am uitat, sper ca mâine să am, deja, mai mult răgaz.

Altceva vreau să vă spun: cartea mea e gata. Astept spaltul. Cred că nu vor trece două săptămâni si voi avea cartea în mână. Ceea ce mă emotionează. Vreau să împart emotia cu voi (aproape toate poemele le-ati văzut deja, aici, pe blog) si vă arăt coperta. Mie îmi place. E de Devis Grebu.

P.S. După ce nu voi mai fi putut să fac nimic pentru a opri cartea de poeme, mă voi apuca de cea de PA-uri. Mă grăbesc!

08/02/2010

De la Baleia la Pietrele (4)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3


Fotografie marca Remus Suciu, realizată, desigur, într-un alt anotimp

Au mâncat magiunul ce rămăsese de la festinul din jnepeniş (dar fără mămăligă!) şi au pornit mai departe. Încă alunecau uşor, pe schiuri, mai ajutându-se de beţe, mai „patinând”. Cu câteva sute metri înainte de pădure, când era deja amurg, au strâns schiurile şi au început să mărunţească zăpada. Atunci a învăţat copilul ce înseamnă să calci fix în urmele dinaintea ta, ca să înaintezi cât de cât repede, şi atunci şi-a dorit să fie mare, ca să poată întinde pasul cât să se potrivească în urmele lui Velicu.

Viscolul, strecurat pe sub haine şi, prin zgomot, pe sub piele, începea să-i îngheţe entuziasmul puştiului de zece ani. Câteodată, surprindea privirile ciudate ale salvamontiştilor, care însă nu-i ziceau decât că „mai e un pic”.

Apoi au recunoscut: rătăciseră, undeva sub Galeşu, drumul. Dar ei ştiau pe de rost toate coclaurile! Cum orele erau deja înaintate, au decis că lucrul cel mai înţelept e să coboare, mai degrabă pipetiş, până vor da de firul de apă (munţii Retezat au o reţea hidrografică foarte abundentă; priviţi dinspre nord, cam ca în fotografia de mai sus, arată ca un fel de mână cu degetele-văi răsfirate, adunându-se într-o palmă mică).

Coborau deja de multişor când copilului frigul i s-a transformat în frică. Mergea poticnit, se gândea la maică-sa, la camera lui, şi începuse să plângă, cu mucii-ţurţuri.

Etichete: , ,
07/02/2010

Incredibila suită de întâmplări

Mă scapă pipi. Mi-e urât să merg la wc. Dar nu pot face pe mine, sunt mare. Îmi intră mâna în ceva rece. E felia cu gem de măceşe de aseară. Acu’ chiar că trebe să merg la baie! Deschid uşa. Văd un hoţ (sau doi). Au lanterne. Zbor în pat. Inima mea zguduie camera.
Dacă-s hoţi, de ce n-au dat buzna? De ce nu mişcau?
La şase, când sună uzina, aflu: lanternele erau gaura cheii şi vizorul prin care intra lumina de pe scară. Sunt mai deştept, am gem de măceşe uscat pe mână şi marele deştept o să facă pipi pe el.

06/02/2010

De la Baleia la Pietrele (3)

Episodul 1
Episodul 2

Chiar înainte de şaua Vârfului Mare, ursul păcălit de salvamontişti s-a pierdut, undeva, în vale. Asta a fost o uşurare, fără îndoială. Pentru copil n-a însemnat mare lucru. Începuse să-i fie frig şi, mai ales, frică; îşi dădea seama că mai e încâ mult până la destinaţie.

Chiar în şa şi-au prins schiurile de bocanci. Erau legături simple, cu arc. Torpedo parcă le zicea. Copilului îi tremurau picioarele.
– Potoleşte-te, că porneşti o avalanşă!, i-a strigat Fara.
Primul a coborât Velicu. În cristiane largi, lăsând urme impecabile în zăpada proaspătă. Vântul rămăsese dincolo de şa.
– Hai să te văd!, i-a zis Fara copilului, care uitase tot ce învăţase pe pârtia de la Pietrele.
A fost nevoie să-l împingă Fara, de la spate, la propriu, altfel am fi vorbit acum despre Momâia Tremurici de sub Şaua Vârfului Mare.

Primii metri au fost cumpliţi. Se simţea ca o muscă pe un perete, o muscă din acelea care derapează, dacă există aşa ceva. Îşi dădea seama că, dacă s-ar fi dezechilibrat, s-ar fi rostogolit în hău. Niciodată nu-i fusese mai frică sau mai ruşine! De ruşine a reuşit să se adune, să iasă din plug şi să se lase să alunece, să simtă plăcerea schiatului pe zăpadă virgină, uşor aplecat în spate, cât să ţină vârfurile schiurilor deasupra. Făcea cristiane largi, apoi din ce în ce mai strânse, se simţea de parcă ar fi îmblânzit un mustang. Când a ajuns în vale şi s-au regrupat, toţi trei, lângă lacul Galeşu (care nu se vedea, era sub troieni), i-a părut rău că panta n-a fost mai lungă. I-a venit să chiuiască, şi chiar a făcut-o! Se simţea flăcău.

 


Zona lacului Galeşu, fotografiată de Laszlo Herman