Munții Retezat. Lacul Bucura, cu Curmătura și Vf. Custurii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am căutat cea mai bună cale pentru a ajunge cel mai mult în inima Munților Retezat în cel mai scurt timp, cu cel mai mic efort. Am fost nevoit să fac asta din mai multe pricini, asupra cărora nu insist. Am ales intrarea prin Poiana Pelegii, unde se poate ajunge cu mașina mică, urcând de la Brazi de-a lungul Râului Mare până la lacul de acumulare / Gura Apei, apoi la stânga, spre Rotunda, cu trecere pe la Punctul de control, unde e o barieră și ai de plătit o taxă. Costă 10 lei / persoană adultă, plus 7 lei / mașină. E bine să te întorci până la 21.00, altfel îți petreci noaptea la barieră.
Drumul e asfaltat ca-n palmă până mai sus de Tabăra de la Brădățel, apoi asfaltul e plin de gropi, după care urmează un drum forestier practicabil. În teorie, n-ai ce căuta pe el dacă a plouat cu 1-2 zile înainte. În cazul nostru, nu a plouat. Totuși, nu e nici pe departe Transalpina sau ceva similar. Am auzit voci supărate: „Măcar să facă un drum ca lumea cu toți banii ăștia…”. Nu sunt de acord. Nu știu ce se întâmplă cu banii, sper ca o parte să meargă spre echipele de salvamontiști.
Cât despre drum, consider că e la nivelul maxim acceptabil. Cred că trebuie să te muncești un pic pentru a ajunge în inima muntelui. Să lași jos șlapii sau pantofii cu toc. Cred că trebuie să transpiri. Să cazi în genunchi sau în fund. Să bei apă din pâraie. Să te bâzâie muștele de munte. Să înveți să-i saluți pe cei cu care te întâlnești (la teorie, salută cei care coboară). Să nu arunci ambalaje pe jos, să-ți cari în rucsac cutiile de conserve golite până când te întorci la un coș de gunoi. Cred că trebuie să înveți să respecți muntele și munca celor care au făcut marcaje, au aranjat cărări, podețe. Abia apoi ești pregătit să intri în inima muntelui, să fii acceptat și, în final, să înțelegi și să te bucuri. Iar un drum asfaltat nu e un drum spre asta. Pe un drum asfaltat are acces oricine.
Munții Retezat. Indicatoare turistice la Poiana Pelegii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Poiana Pelegii, un pic de ieri, un pic de azi
Am vărsat o lacrimă în gând gând am trecut de ceea ce a fost Cabana Rotunda. Parcarea de lângă Poiana Pelegii era plină ochi. Erau mașini înșirate de-a lungul drumului pe aproximativ 100 de metri.
Munții Retezat. Pod peste apa Pelegii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Pe vremea mea, nu vedeai mașini aici. Nici corturi nu erau foarte multe în Poiana Pelegii. Ultima oară când campasem acolo, în 1992, când am făcut-o de mămăligă, cortul nostru era al patrulea. Penultima oară, în 1988, erau trei corturi în Poiana Pelegii. Acum e și cabană Salvamont. Nu e rău. Câtă vreme nu e șosea asfaltată până la Lacul Bucura, e bine. E convenabil. Și e mai safe, desigur.
Munții Retezat. Relif cu rădăcini. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Marcaje bandă albastră și cruce roșie în pădure, lângă Poaiana Pelegii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Mai fac o pauză, înainte de a urca. Un urcuș destul de ușor. O oră jumate, maxim două – în teorie, conform ghidurilor turistice. Pe vremuri, făceam acest traseu în cel mult o oră. Zburdam. Eram grăbit să ajung. Mi-a plăcut mereu să spun că Munții Retezat sunt a doua mea casă. Multă vreme așa m-am și comportat. Eram în Retezat ca acasă. Știam pe dinafară poteci marcate și nemarcate, șei, vârfuri, lacuri, locuri de campare. Aproape că strigam pe nume caprele negre. Apoi s-a întâmplat să plec din Hunedoara și drumurile mele prin Munții Retezat s-au rărit. Într-o vreme, aveam un fel de făgăduință: să nu treacă un an fără să respir aerul de Retezat. Poate că în anii buni m-am ținut de asta, poate că în cei răi nu. Cert e că mi-a fost dor.
Munții Retezat. Coada Slăveiului văzută din apropiere de Poiana Pelegii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am trecut noua punte de peste pârâul Pelegii, am urcat în Poiana Pelegii, apoi m-am așternut pe cărare, printre brazi. Am respirat. Am respirat.
Poaiana Pelegii – Lacul Bucura, două ore și jumătate de urcuș ușor
Mi-am potrivit pașii prin relieful rădăcinilor zbârcite, am urcat scările naturale, am sărit de pe un bolovan pe altul, m-am oprit să adulmec vopseaua marcajelor. Bandă albastră, cruce roșie. Banda albastră te duce până la Cabana Pietrele, de partea cealaltă a muntelui. Banda albastră a fost pentru mine atâția ani, anii copilăriei, cheia de la gât.
Munții Retezat. Marcaj cruce roșie în pădure, lângă Poaiana Pelegii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Pârâu pe drumul spre lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Urcușul până la Lacul Bucura e domol, e frumos. Acesta e cuvântul. E o rugăciune. Probabil cea mai scurtă. Dacă o spui din suflet, urci ușor, aproape fără efort, fie că ai opt ani sau optzeci. Am exagerat un pic cu cei optzeci de ani, dar îmi doresc enorm să o fac și atunci. Și avându-l exemplu pe Pif (despre care trebuie să mai scriu!), care pare la fel de tânăr și azi, îmi vine să cred că e posibil.
Munții Retezat. Pârâu pe drumul spre lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Nu e grabă. N-are cum să fie. Nici atunci când zburdam nu era grabă. Erau plămâni mai tineri, genunchi mai tineri, mușchi mai nervoși. Dar și atunci mă opream să privesc. Să beau apă direct din pârâu. Să miros. Apoi eram tras în sus, ca acum, de magia muntelui.
De data asta, grupul nostru pitoresc, alcătuit din persoane cu vârste între 10 și mai puțin de 60 de ani, cu burți mai mari sau mai mici, cu experiență în ale drumețitului între vastă și nulă, cu ocupații dintre cele mai diverse, un grup frumos, minunat, deci, a ajuns la Lacul Bucura în trei ore. Tot grupul, vreau să zic. Primii au fost juniorii, care au așteptat ce au așteptat după seniori, apoi au tăiat-o în sus. Lor le-a luat două ore. Celor mai meditativi, trei ore. Au fost trei ore despre care se pot scrie cărți de filozofie. Sau nu. Trei ore câștigate.
Munții Retezat. Lacul Ana văzut de lângă Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Lacul Lia, văzut de pe cărarea spre Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Flori pe cărare. Foto cu telefonul: Călin Hera
Turul lacurilor
… La fel ca următoarele trei ore, cele din jurul Lacului Bucura, cel mai mare lac glaciar din România. Căldarea Bucurei e impresionantă, cu cele șapte lacuri ale sale (Lia, Ana, Bucura, Florica, Viorica, Tăul Agățat, Tăul Porții), plus altele mai mici, uneori secate vara. Am găsit aici mai multe fotografii și o mică descriere a turului lacurilor. Fotografiile mele de pe vremuri sunt pe filme foto și diapozitive, în cine știe ce cutii… 😦
Munții Retezat. Lacul Lia, văzut de pe cărarea spre Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Lacul Ana văzut de lângă Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Corturi lângă lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Marcaj bandă albastră lângă lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Lacul Bucura văzut de pe malul drept. Foto cu telefonul: Călin Hera
Corturi la lacul Bucura
E puzderie de corturi acum la Lacul Bucura. Așezate frumos în interiorul unor mici cetăți construite din piatră, foarte utile, fiindcă uneori vântul suflă destul de puternic. Refugiu Salvamont lângă lac, pe malul stâng, înspre Peleaga. Foarte util de asemenea, pentru că salvamontiștii de aici pot ajunge foarte rapid în orice punct din centrul Retezatului.
Munții Retezat. Indicatoare turistice lângă lacul Bucura, spre Pietrele, Judele, Zănoaga, dar și spre Lapte și Brânză. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. „Cetate” pentru cort, lângă lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Cai sub Curmătura Bucurei. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am găsit apele lacului destul de scăzute, am mers pe pietre mai bine de zece metri până la marginea lui. Dar la fel de reci și de, cum se spune, cristaline. Cu munții (Curmătura Bucurei, Vf. Custurii, piciorul Pelegii) oglindindu-se. Am fotografiat un stâlp gata să cadă cu indicatoare spre Pietrele, Șaua Judele, Lacul Zănoaga, Vf. Peleaga, respectiv înapoi (Poaiana Pelegii, Cabana Buta), dar și înspre „Lapte și Brânză, Milk + Cheese”. Am mâncat.
Avioane de luptă F14 la lacul Bucura
… Și deodată, s-a auzit un vuiet nemaiîntâlnit. Aproape în același timp, două avioane de luptă F14, la distanță de cel mult 100 de metri unul de altul, au apărut de jos, dinspre Poiana Pelegii, au survolat malul drept al lacului Bucura și au urcat vertical peste Vf. Judele, după care s-au prăvălit înspre Tăul Gemenele, peste Rezervație, cu burțile întoarse în sus. A fost ceva neașteptat, care m-a lăsat fără replică. Vreau să spun, n-am apucat să fotografiez sau să înregistrez video, deși ar fi fost de mare efect!
Apoi am urcat puțin, spre Curmătură, ca să fotografiez caii. Era o mică herghelie de cai fericiți. Vă dați seama? Toată căldarea Bucurei era a lor. Cu iarbă grasă, cu apă bună, cu tăpșanuri de alergat, cu priveliște. Cu vânt adiindu-le prin coame. Cai pe-un picior de Rai.
Munții Retezat. Lacul Bucura, cu Curmătura și Vf. Custurii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Turist fotgrafiind lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Marcaj bandă albastră, care duce la Cabana Pietrele. Foto cu telefonul: Călin Hera
Coborârea, nici tristă, nici rapidă – sub două ore
Munții Retezat. Selfie lângă lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera
Munții Retezat. Lac care seacă atunci când verile sunt secetoase, dar reînvie la primele ploi mai serioase. Foto cu telefonul: Călin Hera
Coborârea nu a fost tristă, nici rapidă, deși a durat mult mai puțin (sub două ore, deja grupul era antrenat). Nimeni n-ar fi plecat. Cum să pleci? De ce să pleci? De ce să nu revii, cu prima ocazie?
M-am bucura să le fiu gazdă celor din grupul meu. Le-am deschis poarta cu drag, au intrat cu zâmbetul pe buze și au plecat cu sufletele pline. Recomand.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 