Tare mi-era poftă să mănânc ceva dulce, aşa că am cotrobăit prin casă, doar-doar găsesc ceva. Cu chiu, cu vai, am dat peste un borcan de ciocolată. Destul de vechi, e drept. Mă cuprinsese un fel de teamă (dacă dau peste un miros greu, mucegai, mici vietăţi?), dar mi-era poftă. Aşa că l-am deschis. Dinăuntru a ieşit ceva ce mi-e greu să descriu, ca un abur care a luat o formă cu multe rotunjimi. Am auzit:
– Eu sunt Duhul de Ciocolată. Pentru că m-ai eliberat, ai dreptul să îţi pui trei dorinţe, pe care eu le voi îndeplini. Spune repede, nu ştiu cât rezist în libertate!
Primul meu gând a fost la un iPad cu Retină. N-am apucat să gândesc bine, că m-am trezit cu unul în faţă.
Coperta cărţii Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Ioana Pârvulescu
AVIZ IMPORTANT
Nu aruncaţi poeziile d-voastră proaste. Primim la redacţie pentru retuşat versurile rele şi le transformăm în orice stil doriţi. Adăugăm imagini scânteietoare, rime de lux, titluri adequate. Discreţie absolultă, reuşită sigură.
1 leu cuvântul
Am găsit acest anunţ într-0 carte foarte agreabilă („Întoarcere în Bucureştiul interbelic„, Ioana Pârvulescu, Humanitas 2006, ediţia a II-a). Mi-ar plăcea ca acest anunţ să-mi aparţină şi, apoi, să am clienţi 🙂
Foarte pe scurt: povestea filmului Silver Linning Playbook nu e foarte complicată, ba, pe alocuri, devine previzibilă. Chiar şi aşa, nespectaculoasă numaidecât, povestea are foarte multe vârfuri (e vorba în special de scenele de Niro, dar nu numai), are dinamism (dat inclusiv de faptul că în mare parte din film protagoniştii aleargă, dansează, fac exerviţii fizice) şi beneficiază de trei actori cărora rolurile le-au prins mănuşă. Mă refer, desigur, la nominalizaţii la Oscar Bradley Cooper, Jennifer Lawrence şi Robert de Niro.
După ce am văzut filmul prima oară m-am mirat un pic văzând numeroase nominalizări la capitolul Comedie. Apoi l-am povestit cuiva. Am făcut-o cu bucurie şi am observat că persoana căreia îi povesteam râdea cu poftă de fiecare dată când vorbeam despre fazele în care personajul de Niro era în transă în timpul meciurilor la care paria. Aşa am ajuns la o a doua vizionare, am aşteptat fazele cu pricina şi m-am amuzat.
Am găsit pe imdb şi câteva gafe (sunt inevitabile) – de exemplu, peisajul primăvăratic de Halloween, jacheta de pe trupul sportiv al lui Pa, care ba e, ba nu e, cu ocazia cinei de la Ronnieşi Victoria şamd.
Recunosc, am „atacat” cu un uşor scepticism filmul lui David O. Russel. Nu mai aveam chef de filme cu nebuni. În plus, Bradley Cooper nu m-a impresionat niciodată prea mult. Jennifer Lawrence, în schimb, îmi plăcuse în Winters Bone şi eram curios cum e rolul secundar al lui Robert de Niro.
Până la urmă, însă, Silver Linning Playbook este preferatul meu pentru Oscar 2013, alături de Life of Pi, cu mare deosebire că în cazul lui SLP aş vota liniştit pentru cel puţin trei premii.
Notă. Am mai scris despre Django Unchained. Am mai văzut Lincoln, Angro. Am început Zero Dark Thirty.
Uite-aici, zice femeia, şi-i arată lui Ilarion o gaură în podea, lângă zid. O gaură rotundă, neagră (semn că galeria coboară adânc). În jurul ei, praf de tencuială, pământ, aşchii fine de lemn şi mici dâre de lăbuţe. Şoareci au mai fost, dar niciodată n-am avut în casă şobolani, spune femeia, care povesteşte despre frica de azi-noapte, când a auzit zgomote grele, înfundate. Brrr!, face Ilarion. N-ar mai lăsa-o pe Fundiţă, una din mâţele blocului, dar şi-a dat cuvântul. În plus, felina freamătă.
Tonik, câinele cu faţă de om, care parcă ar vrea să spună ceva. FOTO: Petfinder/printscreen Time
Motivul care l-a determinat pe Ilarion să se întoarcă acasă, după o atât de îndelungată lipsă, n-a fost nici dorul de copii, nici cel de soţie (îi era dor de ea chiar şi atunci când locuiau împreună), ci o întâmplare al cărei tâlc nu l-a descâlcit, e drept, dar a acceptat că e vorba de unul profund.
– Am întâlnit în parc un câine cu chip de om, i-a spus Ilarion domnului Lică.
– Adică?
– Exact asta m-am întrebat şi eu. Ce caută faţa aia acolo şi ce vrea să-mi spună? Şi aşa m-am trezit acasă.
Instantaneu surprins pe o străduţă bucureşteană. FOTO: Călin Hera
NOTĂ. Îi sunt dator lui Carmen cu o fotografie pentru Miercurea fără cuvinte. Am încercat ieri să postez la ea o fotografie însoţită, însă, de text. De data asta e doar un text explicativ pentru cititorii mei. Ai ei să nu-l vadă, bine? 🙂
Amintire de astă-vară. Câine călare pe căruţa trasă de cal. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Peregrnările mele auto pe drumurile din ţară (avem o ţară frumoasă şi bogată) îmi oferă adeseori privelişti dintre cele mai pitoreşti. Uneori am un aparat de fotografiat la mine, alteori doar telefonul. De cele mai multe ori priveliştea trece cu 50-120 km/h, viteză mult mai mare decât viteza mea de reacţie, aşa că totul trebuie să treacă în cuvinte sau în uitare (unele astfel de imagini mă mai vizitează în somn, de capul lor, dar asta e altă poveste). Există însă destule prilejuri în care am şi ce, am şi cu ce, ba, chiar, apuc să fiu pe fază.
Ştiţi cu toţii poveşti, expresii, zicale şi zicători despre căruţele care brăzdau odinioară drumurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale patriei. Axioma spunea că
Site-ul lui Tony Clifford, regizor, scenarist american de origine irlandeză
Printr-un mesaj transmis via LinkedIn, Tony Clifford, un tânăr regizor şi scenarist american de origine irlandeză, oferă spre descărcare scenariile filmelor nominalizate la Oscar anul acesta. Grăbiţi-vă să descărcaţi!, spune Tony, care precizează că a luat scripturile de pe site-urile studiourilor de producţie, la care „tocmai s-a conectat” şi că acest lucru e perfect legal, dar atrage atenţia, în acelaşi timp, că documentele pot fi folosite doar pentru scopuri didactice şi în niciun caz nu trebuie să fie distribuite în vreun fel.
Am încercat şi eu să intru pe câteva din site-urile respective, la secţiunea screenplay, fără succes însă. Am răsfoit însă câteva scripturi şi vă spun că sunt încântat că am avut această ocazie, ceea ce vă doresc şi vouă. Găsiţi aici ce şi cum.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 