Era măricel, făcuse deja primii paşi (mergea binişor), vorbea de timpuriu, alcătuia propoziţii, ştia, în orice caz, să ceară mâncare, apă, să spună că-i place un lucru sau că nu-i place altul, în fine, era un băieţel dezvoltat normal, cu o copilărie fericită, care râdea frumos, cu gropiţe în obrăjori (avea un râs molipsitor) şi, totuşi, uneori, fruntea i se încrunta, ochii i se umpleau de lacrimi, vocea i se gâtuia, dar tot nu reuşea să-l strige pe taică-său, pur şi simplu nu putea pronunţa dintr-o suflare „Soţul mamei copilului!”.
Notă.
Acesta este un text de proză arhiscurtă scris pentru concursul Codul bunelor mamifere, etapa Soţul mamei copilului.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 