Dacă, Doamne-fereşte, aş cădea azi pe stradă şi mi-ar umbla ăştia prin buzunare să afle cine sunt şi pe cine să anunţe despre tragedie, ar zice: „Dar asta e Zâna Măseluţă! Cum naiba?!”. Am descoperit, într-o geacă pe care n-am mai purtat-o de prin luna martie (când era frig), un dinţisor şi o măseluţă. În portofel am un buzunăraş secret în care, aţi ghicit, sunt trei dinţişori mici, albi, curaţi. Nu i-am furat, sunt ai mei. I-am plătit. I-am adăpostit în locurile despre care pomeneam mai sus în toiuri de noapte. Nu puteam să-i arunc, nu puteam să-i las la vedere.
Un lucru vă rog: nu le spuneţi copiilor mei că eu sunt Zâna Măseluţă! Atunci când, poate, vor citi ei înşişi aceste rânduri, vor fi suficient de mari încât să înţeleagă (oricum, au, deja, bănuieli şi întrebări uneori prea precise).
P.S. N-am pomenit nimic, aici, despre Moş Crăciun!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 