Vâjâiala oraşului îi alungase la pensiunea dintre obcine. În primele trei zile, au fost fericiţi ca nişte copii prostuţi. În a patra, s-au trezit posaci, hotărâţi să scurteze sejurul.
– E prea frumos, e prea linişte, ne lipseşte forfota, şi-au exprimat ei apăsarea.
– Rezolvăm, le-a răspuns gazda, dar ei n-au auzit. S-au culcat cu sufletul încărcat, fără sărutul de somn uşor.
Când soarele era încă dincolo, gazda a scos bătrâna Dacie din magazie şi a pornit motorul, cu pârâituri, apoi a tras câteva claxoane care au amuţit cocoşii şi au pus pe lătrat câinii.
În camera de la etaj, musafirii din marele oraş s-au întors pe partea cealaltă, fericiţi.
Homo urbanus
35 comentarii to “Homo urbanus”
-
-
Imi aduci aminte de verisorul meu. Isi intrerupsese o vacanta la munte pe motiv ca ii tiuiau urechile de prea multa liniste.
Ploaie, miros de rasina, cuiperci si padure, liniste totala …
Cind a ajuns acasa a pus boxele in priza si le-a dat drumul la maximum, asta ca un fel de tratament ‘de recuperare’ :).
ApreciazăApreciază
-
Aşa este. Nici eu nu mă simt bine fără sticlă şi beton. Cîteva zile, apoi totul devine sărăcăcios, morocănos. Viaţa se trăieşte intens la oraş. Poate e dependenţa de stres.
ApreciazăApreciază
-
Sunt perioade in care cautam linistine si perioade in care ne tavalim dupa galagia de la oras! Amandoua se ingesuie in vietiile noastre! Si nici macar nu ripostam!
Cine sa ne mai inteleaga?!ApreciazăApreciază
-
-
-
Ahahaha… Foarte taree !
Asa si este, daca esti obisnuit cu forfota orasului, intr-o vacanta prea linistita risti s-o iei razna.ApreciazăApreciază
-
-
Foarte frumos ! Nevoia de linişte este înlăuntrul nostru, depinde cum se materializează…Poţi fi liniştit într-un oraş trepidant, aşa cum poţi fi neliniştit într-o mare de linişte. Complicăm singuri lucrurile.
ApreciazăApreciază





