I-am întâlnit cu totul si cu totul întâmplător. Stiam că există, că sunt frumosi si întelepti. Stiam că fac bine altor oameni, celor în carne si oase. Stiam că sunt ca niste rădăcini. Că nu vorbesc, vreau să zic, nu vorbesc asa, cum stim noi, cu cuvinte omenesti.
Atunci când i-am văzut, m-am mirat că sunt atât de multi. M-am indigant văzând că au, fiecare, câteo etichetă. Cincizeci si nouă de lei bucata. Poti pune, oare, pret unor oameni?, m-am întrebat.
Ardelean fiind, am realizat abia după ce m-am despărtit de ei că as fi putut, la o adică, să-mi cumpăr si eu unul. Dar, măcar, i-am fotografiat. Le-am luat un pic din suflet, fără a mă face stăpân al lor.
Sus, e un grup de oameni. Sfătosi. Jos, e unul pe care l-am văzut din fată. Cred că e un el
Sus, e unul pe care l-am văzut din spate. Cred că e o ea
Aici m-am mai dumirit. Însă ăsta (faza cu ghivecele de la Ikea) e doar un camuflaj.
P.S. Fotografiile au fost făcute cu telefonul.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 