ai scos din viaţa noastră iubirea
în rest totul e bine
ne îmbrăcăm dimineaţa în timp ce intersecţia vorbeşte
prin fereastra deschisă cu păsările ieşite din teama nopţii
ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul
îţi privesc părul strâns cu un elastic albastru
de parcă ai avea un ochi în ceafă
aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând
un sărut moale
apoi să-ţi prind buzele cu dinţii uşor
mai întâi pe cea de jos ca şi cum
nimic altceva n-ar mai fi pe lume
(asta ne-ar ţine cumva suspendaţi)
aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară
să-ţi desfac sutienul în timp ce
intersecţia ar vui
alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă
ca o ploaie de jos în sus
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul
am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată
n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic
decât încă un sărut încă unul până când dor
ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic
ar încremeni buletinele de ştiri
ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire care arde
ca o noua înfruptare
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară
dar ai scos din viaţa nostră iubirea
în rest totul e bine perfect
ai scos din viața noastră iubirea
Dacă eram şmecher, duceam Retezatul în finală
… Aşa mi-a tăiat macaroana un coleg, în timp ce obţineam câteva mici şi neînsemnate victorii într-o şedinţa de sumar. Lumea a râs. Desigur. Am râs şi eu.
Adevărul e că am tot amânat să scriu despre deznodământul semifinalelor concursului „New 7 wonders” al celor mai frumoase locuri din lume. M-am numărat printre susţinătorii Parcului Naţional Retezat. Susţinerea mea a însemnat încurajarea lui Ciprian Iancu de a scrie cât mai mult despre asta, în EVZ, am semnat un editorial în acelaşi ziar, am persuadat numeroşi prieteni şi cunoscuţi, inclusiv prin intermediul celor două bloguri ale mele, Naiv respectiv ăsta micu’ , am împrumutat, cu voie de la autor, fotografii excelente marca Remus Suciu sau Romeo Creţu, am participat la o şedinţă foarte interesantă a Comitetului oficial de Susţinere a candidaturii Retezatului (la sediul RNP) si la câteva discuţii în particular cu, probabil, cel mai activ membru al Comitetului, Mircea Vergheleţ plus, cel mult, încă vreo două-trei chestiuni minore.
M-a bucurat clasarea pe locul 4 a Retezatului, astă-iarnă, m-a întristat prăbuşirea pe vreo 35 şi m-a suprins, apoi, mobilizarea din final. Iar acum, mi-a mângâiat orgoliul faptul că Adrian Georgescu s-a dus 9 zile în Retezat, poate şi datorită agitaţiei mele. Oricum, asta l-a provocat să scrie pe pagina de Vacanţe din Evz şi pe propriu-i blog (unul foarte bun). Adrian mi-a povestit ceea ce m-a frapat mereu în Retezat: munţii mei dragi sunt străbătuţi de mai mulţi unguri, cehi, polonezi, germani decât de români.
O ultimă observaţie înainte de a vă arăta câteva fotografii remusiene: eu cred că nu era niciun risc pentru Retezat dacă ajungea în finală. Dimpotrivă. Munţii rămân la fel de inaccesibili autoturismelor. E puţin probabil ca acolo să ajungă prea mulţi pantofari dăunători. Iar dintre cei care vor ajunge, o parte ar putea oricum să-şi uite metehnele. (Ştiu, există şi pe vremea lui Ceauşescu o categorie de turişti care scăpa de cutii de conserve făcute din metal greu aruncându-le în lacurile glaciare…)
Cascadă la Stâna de Râu (foto Remus Suciu)
Lacul Zănoaga, cel mai adânc lac glaciar din România – 27 m (foto: Remus Suciu)
Tău Agătat, minune a Rezervatiei (foto: Remus Suciu)
Ghici, ciupercă, ce-i? (foto: Remus Suciu)
Perla coroanei: vârful Retezat spărgând norii (foto: Remus Suciu)
Rochia înflorată care m-a încurcat
N-am mai fost de foarte multă vreme într-o asemenea încurcătură. Şi cred că am nevoie de ajutor ca s-o descurc. E vorba despre nişte versuri mâzgălite într-o noapte. În care am găsit, la transcriere, o rimă de care n-am putut scăpa. Staţi pe aproape, trebuie să ajung la text, ca să vi-l arăt. Poate facem şi un sondaj (pur literar!)
UPDATE. Iată versurile care m-au încurcat:
…ar fi în bucătărie fum și miros de cafea împroșcată
s-ar rupe tocurile tot așteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată…
Vă arăt imediat de ce.
drum
ca o dâră adâncă
adâncită mereu
mie-mi ştiu pietrele paşii
eu le ştiu pietrelor paşii
iarba câmpului mă ştiu
iarba mă ştie
Olimp. Trupa
Trebuia s-o fac mai demult, să pun, adică, genericul. Pentru cei care au deschis mai târziu blogul, aici e povestea completă (aşa cum m-am priceput eu s-o spun). Lipsesc însemnările făcute pe coclauri. Încă încerc să le descifrez. Aşadar, în ordinea numerelor de pe tricou, începând din dreapta, jos: Tibi (autorul moral al expediţiei; păstrează mustaţa asta din liceu!), Dan (într-un meci de fotbal interşcoli, despre care am pomenit în urmă cu ceva vreme, la un contact fizic minor, cum se zice, s-a aruncat pe jos ca împuşcat în tâmplă, văicărindu-se fix până în momentul în care a obţinut lovitura liberă; deci am o revanşă de luat!), Adi (mulţi ani a fost mai scund decât mine, ceea ce mi se părea reconfortant; apoi, după o vacanţă de vară dintre clasa a opta şi a noua, cred, s-a întors pălugă la şcoală. De atunci, n-am mai reuşit să-l ajung. În plus, eu am pierdut mai mult păr. Al lui a albit mai tare), Oc (fratele meu mai bun ca mine, poate şi fiindcă îmi aduc aminte perfect cum îl plimbam cu căruciorul şi cum, într-o vară, i-am făcut o listă de lecturi de care, culmea, s-a ţinut straşnic; aveam o bibliotecă măricică şi le-a cam citit) şi, în fine, eu (gândind, poate, la licoarea din sticla de la Tibi sau, cine ştie?, la altceva).
Ce lung e blogul. Ba e lat!
Două ture prin Grecia (munte şi mare), plus vacanţa copiilor mi-au dat peste cap statutul de om organizat. Înainte, aveam bune obiceiuri. De pildă, îmi făceam, regulat, plimbarea printre bloguri. Reuşeam, aproape zilnic, să vă vizitez pe toţi, adică cel puţin pe cei din blogroll-ul meu. Asta mă îmbogăţea.
Pentru că, am uitat să spun, am descoperit, în cele şase luni de blogăreala, o lume fascinantă. Am descoperit, cu bucurie, o viaţă culturală intensă, fascinantă, vie. Nu ştiu cum ar fi fost pe vremuri dacă noi, tinerii de pe vremea lui Ceauşescu, am fi avut la dispoziţie acest mediu. Dar cum e acum îmi place.
Am cunoscut, graţie lumii-blog, câţiva autori pe care nu mă sfiesc să-i numesc excelenţi. I-am recomandat şi-i recomand de fiecare dată când am prilejul. Îi citesc cu nesaţ.
Însă, de-o vreme, nu mai apuc să fac asta zilnic. Ceea ce mă supără. E ca şi cum aş căuta un metrou, adică o sală de lectură inedită, dar sigură.
P.S. Pe blogul lui Lisandru n-am mai putut să intru de când i-a schimbat faţa… Leo mi-a spus să încerc cu Mozilla (n-a mers…). Mai sunt bloguri, în special pe blogspot, unde intru greu, unde comentariile mele pot fi publicate abia după o suită de vreo 4-5 click-uri. Asta, în cazul fericit în care nu se întâmplă ca, la al patrulea click, să-mi „dea” eroare. Nu vreau să mă scuz astfel (pentru că m-aş acuza), dar o spun ca o întrebare: aveţi şi voi parte de astfel de probleme sau se mai uită şi internetul la om?
fii dârz şi luptă, Nicuşor
fii atent că trebuie să treci cu tractorul pe bulevard
dă muzică mai tare sau opreşte mai bine radioul
trebuie să împarţi oamenii în două brazde sănătoase
dă foc fântânilor şi aruncă acolo câţiva şi îndeasă-i
în locul acela vor răsări mai târziu negreşit flori
numai bune să intri puţin cu secera în ele
fii atent la ora fixată trebuie să fii în piaţă
iar s-a hotărât ceva şi vei afla abia mai târziu ce
fii pe pace c-or să te păcălească iar
Melcul cu două picioare
Se trezise urcând o pantă abruptă. Habar n-avea ce-l mânase într-acolo. Oricum, era prea concentrat la urcuş pentru a se mai putea gândi la asta. Urca temeinic, ca dintr-o poruncă, cu bărbia în piept. Lucra la fiecare pas cu îndârjire. Ca un melc hotărât. Privit de departe, era ca un punct după care îţi mijeşti ochii. Privit de aproape, mirosea a transpiraţie.
Când a ajuns în vârf a răsuflat de două ori, ca să facă legătura între aerul rarefiat şi plămâni, apoi s-a întrebat, probabil în gând:
– Iar acum?
Corfu. Bărci
Pentru cei cărora le place mai degrabă marea, aduc aici câteva bărci fotografiate în jurul Insulei Corfu.
Feribot asemănător celui folosit de noi, fotografiat de pe zidurile vechii fortăreţe din Kerkyra
Barcă cu pânze în Marea Ionică, fotografiată undeva între Kerkyra, capitala Insulei Corfu şi Igumenitsa, oraşul-port de pe continet, ţintă a celor mai multe destinaţii dinspre insulă. Deşi prefer vase mai mari, deci presupus mai sigure, i-am invidiat, cu bunăcredinţă, pe cei de pe barcă. Mi s-a părut cool ce fac ei acolo. P.S. Am folosit aparatul de fotografiat al fiului meu pentru această fotografie
Blocuri plutitoare, ancorate în portul Kerkyra. Oricât ai face pe tipul macho, când treci pe lângă măgăoaie de felul ăsta, faci ca ţăranul când vede girafa: dai capul pe spate şi zici „aşa ceva nu există!”
Bărci trase la mal, în Arillas, care i-au plăcut fiului meu. Fotografia a fost făcută de el şi o aduc aici cu voia lui. P.S. Îi voi da ideea ca, dacă tot are blog, să-şi posteze singur pozele, acolo. Nu?
Bărci fotografiate cu lene. Adică, am făcut cel mult zece paşi de la vastele apartamente pe care le-am ocupar în Sidari, până la nisipul ud atunci (fusese o ploicică teribilă!) şi am fotografiat câteva bărci care-şi aşteptau voia pentru larg.
Om de munte sau om de mare?
M-a provocat Leo, într-un răspuns la însemnarea mea despre munte vs. mare. Spunea că, într-o vreme, îi categorisea pe oameni în cei de munte, respectiv cei de mare.
Vă propun, aşadar, un joc precum cel pe care spune Leo că-l juca. Ce înseamnă om de munte, ce înseamnă om de mare, de ce sunt diferite cele două tipuri şi cum îţi poţi da seama, pe ce te bazezi când spui despre cineva că face parte din una sau din cealaltă categorie?
Crucea de pe Caraiman văzută de jos
I-am luat pe copii din tabără. Deja tradiţionala tabără de la Buşteni. I-am dus la Hunedoara. (Deci vor urma câteva zile de poveşti pentru copii, pe care să le citească, seara, aici, să adoarmă cu poveştile lui tati.)
La Buşteni am fotografiat cât m-au ţinut bateriile (fix două fotografii am putut face…).
Îmi imaginez vila de după gardul rupt în urmă cu 50-60 de ani, când o fi fost construită. Probabil că au fost nişte oameni avuţi. Îmi imaginez şi cum ar putea arăta renovată. Îmi place ce văd în imaginaţia mea. Iar locul, locul face toţi banii.
Am făcut un zoom in. La un moment dat, crucea părea ireală, proiectată pe un nor alb.
Muntele sau marea
De-o vreme, populez blogul cu fotografii făcute în timpul ultimelor mele experienţe greceşti. Am şi adăugat o categorie, Caietele greceşti. La un moment dat, mi-am dat seama că cele două experienţe sunt despre a) mare, b) munte.
Am fost întrebat care-mi place mai mult. Am răspuns, fără să stau pe gânduri, că muntele. Acolo, în munţi, m-am simţit, mereu, cel mai bine. Muntele e ca o iniţiere. Nu e suficient să parchezi maşina. Trebuie să urci, încărcat cu un rucsac greu. Trebuie să ştii să pui cortul. Trebuie să te bucuri când te plouă pentru a te bucura apoi când se sparg norii, când se risipeşte ceaţa şi ţi se dezvăluie priveliştea. Trebuie să simţi mireasma aerului curat, tare. Să priveşti pietrele, să te urci pe ele. Trebuie să alergi pe coclauri sau să le aprcurgi agale, să te bucuri de fiecare pas-descoperire. Trebuie să ai sentimentul uriaş de a ajunge pe vârf. De a afla că, pentru o clipă, e ca şi cum ai fi aflat scopul, capătul drumului. Iar apoi, să-ţi dai seama că muntele e ca viaţa: înseamnă un nesfârşit drum pe care se află vârfuri de urcat, vârfuri de tins.
Marea, câtă vreme n-o explorezi pe dinăuntru, e ceva a cărei măreţie e doar ghicită, un pic înfricoşătoare. Marea o apreciezi mai ales în legătură cu ţărmul de care se izbeşte, pe care-l modelează. Marea e pură, sălbatică, liniştită (până şi marile furntuni sunt doar suprafaţă – aşa pare), romantică, banală, marea e culoare, măreţie calmă. Ciudat, privindu-mi aşa-zisa operă, marea pare că mi-a inspirat mai multă reverie. Poate că, spre deosebire de munte, unde eşti mereu ocupat, marea te lasă să leneveşti, să-ţi pui doar gândurile şi imaginaţia la treabă.
Aleg muntele, cu respect pentru mare, pentru că-l iubesc.
P.S. Tatăl meu m-a dus prima oară pe munte. Aveam şase ani. Fusesem deja la mare, îmi plăcea deja bălăceala. M-a speriat muntele atunci. Era iarnă. Dar m-am descoperit fascinat şi foarte mândru pentru cele mai mici şi neînsemnate isprăvi. Pentru că, pe munte, eram implicat direct în ele, mi se cuveneau fiindcă îmi aparţineau. Mă refer la primul „plug” pe schiurile de lemn, la prima mea cabană. Şi la cele care au urmat.
Tatăl meu iubea marea. Cred că mai mult filosofic. Cred că, în special, ca idee de evadare. Ca şansă de călătorie. A devorat cărţi despre mare. A călătorit, ca mulţi intelectuali ai vremii, prin literatură. Ştia locuri pe care nu le văzuse, pe care şi le imaginase, citind despre ele.
Toate aceste gânduri mi-au fost iscate, acum, de un caiet. Un caiet în care, printre însemnările lui de serviciu (programe, calcule, situaţii, profile în U ş.a.m.d.) am găsit un citat, îndemnul pe care regina Isabela i l-ar fi adresat lui Cristofor Columb. I-ar fi zis să întindă pânzele şi să pornească la drum, iar dacă ţărmurile pe care le caută nu există, atunci Dumnezeu le va crea pentru el, fiindcă a avut credinţa că ele există.
Deci, muntele. Dar ceva-ceva e şi cu marea.
târziu e
târziu e iubito acum când îţi scriu
un vânt bate-n suflet şi vântu-i pustiu
şi plouă afară mărunt şi banal
e frig de aseară (când a murit un cal)
căruţa e moartă acum şi ea
şi-i ţine lumânarea din când în când o stea
se scutură de gânduri un nor şi cred că plouă
iar eu cântând aievea pe-o strună sau pe două
şi vântul printre ramuri ce-au fost odată verzi
ca ochii tăi pe care tu poate nici nu-i vezi
străbatem cântu-acesta pe care nu-l asculţi
ne sprijinim molatec şi paşii mei desculţi
se-adună pe cărarea acestui loc pustiu
hârtia se-nfioară şi-n mine e târziu
NOTĂ. Poezie scrisă în iarna anului 1987, în Bacău (eram militar TR).
Clickuri mari pe Micul Prinţ
Unul dintre primii cititori ai acestui blog, care pe vremuri era Ceva care umblă, a cedat rugămintilor, somărilor, amenintărilor, gudurelilor, implorărilor, sfaturilor, îmbărbătărilor (sic!) si si-a făcut blog. Un blog care a început foarte promitător. Un blog de blogroll 😉
De acum, puteti da click pe LePetitPrince !
Corfu. Scooby sau Fred?
Fetiţa de patru ani jumate şi băiatul de aproape opt ani îl cheamă pe tati la bălăceală în piscină. E o după-amiază frumoasă. Copiii au un plan.
– Tati, ne duci până în capătul celălalt al piscinei?
– Dar acolo e apa foarte mare.
– Nu-i nimic, avem colac. Eu cu Fred, ea cu Scooby.
– Dar eu n-am. Va trebui să înot în jurul vostru, să am grijă de voi. Dacă se sparg, deodată, şi Scooby şi Fred, ce-o să facem? Pe cine să salvez?, îi pune tati la încercare.
– Pe mine!, spune repede fetiţa.
– Pe ea, zice băieţelul.
– De ce? Cum te-ai gândit?, îl întreabă tati.
– Eu am trăit mai mult, spune el, simplu, iar lui tati i se stropesc ochii cu apă.
Corfu. Marea văzută prin Kerkyra
Trebuie să vă mai arăt câteva fotografii din Kerkyra. Sunt, poate, cele mai frumoase făcute de mine pe Insulă. E drept, si lumina a fost bună.
Asa cum am spus si dincolo, Kerkyra e unul din acele orase în care drumurile par a se sfârsi în mare. Si nu te-ai mira dacă, în aceste conditii, un vapor s-ar ciocni cu un automobil
Aceasta e fotografia de care sunt cel mai mândru. După cum spuneam în Evz, îmi spune mai mult decât 1.000 de cuvinte (adică ar face, dacă ar fi la tarabă, cât vreo 11-12 PA-uri). Nu lipseste marea, nu lipsesc vapoarele (vaporul pe care, deja, îl stiti), norii, zidurile vechi, leandrii, tarmurile ori lucrurile pragmatice, cum sunt cosurile de baschet
Am urmărit vaporul, cu Canonul meu, trecând pe lângă un picior al vechiului fort. În zare, abia ghicite, coastele albaneze
Vaporul îsi vede de drum, iar au am răgaz să arunc o privire spre o terasă unde îmi doresc să mănânc peste la grătar
Am „furat” un detaliu al clădirii la baza căreia se întinde terasa
Înainte de poem
adică iarba foșnea
păsările nu-si tălmăciseră gândul
gândul lor
parcă sturzul canarul flamingo
câte unul într-un târziu
scăpam cuvintele în râu
NOTĂ. Am publicat această poezie în anul 1987. Pe blog se află si un facsimil îngălbenit de vreme. Eu rămân verde 😉
Corfu. Fortul vechi din Kerkyra
Reiau povestea insulei Corfu, asa cum am descifrat-o eu (poveste întreruptă de episodul, mai glorios, numit Olimp). O reiau cu câteva imagini din Kerkyra. Vor fi două episoade kerkyriene. Azi, fortul cel vechi, care m-a atras încă de când l-am văzut de pe feribot.
Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, se poate parca în imediata apropiere a podului de peste canal la capătul căruia e fortul. Se plăteste o taxă de intrare de 4 euro (categoria „fix-pix!”). Dar nu vă plictisesc cu astfel de amănunte, am mai scris câte ceva în Evz.
Am abordat subiectul si dincolo , însă numai putin.
Să trecem la fotografii!
Asa l-am văzut după ce am parcat masina pe o colină, venind dinspre insulă. Părea ireal. Strada de la picioarele mele forfotea ca într-un oras grecesc tipic. Marea era linistita, ca într-un tablou. Zidurile…, zidurile se înăltau. Până în imaginatia mea.
Mai întâi i-am dat ocol. Voiam să prelungesc bucuria, ca într-un preludiu mestesugit. L-am mângâiat cu privirea, de jur împrejur. Aici l-am fotografiat dinspre port. Mi-a plăcut cum jucau catargele bărcilor, usor, ca niste ace de seismograf. Seismograful bucuriei, dacă mi-e permis
Odată ajuns înăuntru, am început explorarea. Am fotografiat din toate pozitiile. Exagerez. Dar am făcut multe poze. Nu le pot posta aici pe toate. Dar vă arăt un Turn cu Ceas Colorat. Ceasul nu mergea bine. Dar asta chiar nu era important. Cred.
Un mic peisaj. Mi-au plăcut pietrele. Vechi. Invadate de vegetatie respectuoasă.
Vechiul far din vechiul port. Mă fascinează farurile. Cred că acesta are o droaie de povesti. Îmi place să mi le imaginez. Nu-mi place că zidurile lui au fost pângărite. N-am vrut să simt mirosul de urină. Am preferat să păstrez fotografia. Îmi place
De la cota cea mai înaltă a fortului, am fotografiat ruinele zidurilor exterioare ce dau spre port
Imagine a unei părti a curtii interioare si a coltului de oras relativ nou. Undeva e colina pe care am parcat masina. În zare ar trebui să fie palatul Achillion, al împărătesei „Sissy”
Cum mi-am început ziua: Flash Gordon
Azi dimineată am butonat, ca tot omul cu copiii plecati în tabără. Pe TV1000 era Flash Gordon, un film pe care nu-l văzusem niciodată (dar citisem cartea, adică stiam bine melodia Queen).
Am stat până la final, bucurându-mă ca un copil de un film copilăros. Mi-a plăcut vârsta copilăriei trucajelor, jocul slab al actorilor, povestea simplă si m-am bucurat auzind replici pe care le stiam din melodie. Si Ornella Mutti!
Un astfel de film, luat la cafeaua de dimineată, îti poate face o zi frumoasă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
