Posts tagged ‘Mirări’

10/08/2009

Teoria liniei drepte dusă la absurd

prin reducere la absurd aş putea să conchid
că eu am fost dat ca să mor
ceea ce mi se pare destul de stupid

accept însă ideea că Începutul există
în legătură cu Sfârşitul
ca într-o complicitate care persistă

iar acum mă aflu undeva între cele două puncte
mult mai aproape de cel de-al doilea
de parcă ar tremura vântul aici pe punte

regulile ştiute sunt fără valoare în acest caz
nu se aplică teoria liniei drepte
aceea cu drumul cel mai scurt dintre ieri şi azi

complicăm lucrurile deci cu o plăcere bolnavă
plini de o inocenţă vecină cu viciul
tragem de timp cu o incredibilă zăbavă

serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
drumul cel mai scurt
dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată

pot trage concluzia deci că n-am fost dat ca să mor
am fost dat numai ca să complic
lucrurile deja complicate ceea ce e stupid de două ori

aşadar nu-mi rămâne decât să cred optimist
că-mi este permis să o iau razna
deci exist

05/08/2009

Ceai cu ambasadorul lui Dalai Lama

Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.

Am urcat în apartamentul lui de la etajul 2 (sau 3), într-o clădire aflată în apropierea Gării Kelety. La puţin timp după ce ne-am aşezat pe nişte fotolii de bambus împletit (cred că era bambus, poate o fi fost răchită, nu ştiu), a intrat în încăpere soţia ambasadorului. O prezenţa care s-a vrut discretă, dar care m-a impresionat foarte mult, pe care n-am putut-o uita, deși am văzut-o doar câteva minute. O femeie frumoasă, tânără (deşi, atunci, vârsta de 30 de ani, cât presupun că avea, mi se părea nu neapărat înaintată, dar, cu siguranţă, una a maturităţii).

Adusese, pe o tavă cu motive „chinezesti” (aşa mi-am reprezentat atunci imaginea) trei ceşti de ceai. Ea n-a rămas. Era un ceai de iasomie în care, înainte de a pleca, a turnat lapte. M-a întrebat cât lapte vreau, în timp ce-l turna.

Nu experimentasem până atunci ceaiul cu lapte. Mi se păruse mereu o prostie, un nonsens, cel mult un snobism. În orice caz, eram atât de convins că e ceva greţos, încât nici măcar nu încercasem să gust. Dar în acea zi, pentru că ea era o doamnă şi pentru că discuţia abia începută se anunţa fascinantă (am descopeirt, abia atunci, în discuţia cu ambasadorul, o lume incredibilă), am zis, destul de repede, „mulţumesc”, probabil mai alb la faţă decât laptele care mă albise.

Cred că am băut atunci cel mai bun ceai din viaţa mea. Poate a fost surpriza, poate exaltarea, habar n-am. Parcă ar fi fost în ceaşca aceea mai mult decât infuzie de iasomie şi lapte UHT. Faza e că, de atunci, prefer să pun lapte în ceai (niciodată în ceaiul cu mentă!).

Cu câteva secunde înainte eram convins că e ceva greţos, că ţine de snobism, iar după câteva secunde devenisem un fan, un credincios al ceaiului cu lapte.

P.S. Am fost iscat la această poveste de un text incitant citit pe blogul ajnaninei. Lucru pentru care îi mulţumesc.

04/08/2009

Fata de la pagina 1 care ar putea împături tricouri

Am aflat lucruri interesante de la Varby: cum să împăturesti un tricou în două secunde (se poate!), o fotografie interesantă , o superfată de la pagina 1 si de ce sunt japonezii cei mai buni fotografi. Am zis să vi le arăt.

Etichete: ,
31/07/2009

Oi

Am, salvată pe desktop, de vreo două luni, o fotografie de care vreau să scap. Mi se pare foarte expresivă. A fost făcută de colegul meu, Răzvan Bunea, undeva, pe Valea Prahovei.

 

IMG_1282

Foto: Răzvan Bunea

Etichete:
26/07/2009

Am ucis cu sânge rece

Asadar, am decis: rămâne „rochia neîmbrăcată” pe care am modificat-o niţel, astfel încât să le dau o sansă si versurilor de sub titlul „ai scos din viata noastră iubirea”. Mai precis, am renunţat la prima si la ultima strofă (m-am gândit aici la ideea lansată de LePetitPrince – „nu ucide niciuna!” -, si la sfatul Mariei Postu – „taie finalul!”; uneori, poezia trebuie să fie un fel de PA!).

Am renunţat, astfel, la premisă, de dragul nuanţelor ritmate si rimate. Acum nu mi se mai pare atât de aproape poezia rezultată, desi mi se pare mai bună aşa, mi se pare chiar OK.

Cât despre „ai ucis…”, e o idee poetică pe care o las mă mai bântuiască un pic. Cred că acolo se află, de asemenea, un sâmbure de poezie pe care trebuie să-l fac să, cum se spune, încolţească.

Vă mulţumesc frumos pentru că mi-ati fost complici în acest demers.

Rezultatul votului:

26% – ai scos din viața noastră iubirea
58% – rochia ta încă neîmbrăcată
0% – niciuna
16% – mi-e greu să aleg

Etichete: ,
23/07/2009

Ce lung e blogul. Ba e lat!

Două ture prin Grecia (munte şi mare), plus vacanţa copiilor mi-au dat peste cap statutul de om organizat. Înainte, aveam bune obiceiuri. De pildă, îmi făceam, regulat, plimbarea printre bloguri. Reuşeam, aproape zilnic, să vă vizitez pe toţi, adică cel puţin pe cei din blogroll-ul meu. Asta mă îmbogăţea.
Pentru că, am uitat să spun, am descoperit, în cele şase luni de blogăreala, o lume fascinantă. Am descoperit, cu bucurie, o viaţă culturală intensă, fascinantă, vie. Nu ştiu cum ar fi fost pe vremuri dacă noi, tinerii de pe vremea lui Ceauşescu, am fi avut la dispoziţie acest mediu. Dar cum e acum îmi place.
Am cunoscut, graţie lumii-blog, câţiva autori pe care nu mă sfiesc să-i numesc excelenţi. I-am recomandat şi-i recomand de fiecare dată când am prilejul. Îi citesc cu nesaţ.
Însă, de-o vreme, nu mai apuc să fac asta zilnic. Ceea ce mă supără. E ca şi cum aş căuta un metrou, adică o sală de lectură inedită, dar sigură.

P.S. Pe blogul lui Lisandru n-am mai putut să intru de când i-a schimbat faţa… Leo mi-a spus să încerc cu Mozilla (n-a mers…). Mai sunt bloguri, în special pe blogspot, unde intru greu, unde comentariile mele pot fi publicate abia după o suită de vreo 4-5 click-uri. Asta, în cazul fericit în care nu se întâmplă ca, la al patrulea click, să-mi „dea” eroare. Nu vreau să mă scuz astfel (pentru că m-aş acuza), dar o spun ca o întrebare: aveţi şi voi parte de astfel de probleme sau se mai uită şi internetul la om?

Etichete: ,
20/07/2009

Muntele sau marea

De-o vreme, populez blogul cu fotografii făcute în timpul ultimelor mele experienţe greceşti. Am şi adăugat o categorie, Caietele greceşti. La un moment dat, mi-am dat seama că cele două experienţe sunt despre a) mare, b) munte.

Am fost întrebat care-mi place mai mult. Am răspuns, fără să stau pe gânduri, că muntele. Acolo, în munţi, m-am simţit, mereu, cel mai bine. Muntele e ca o iniţiere. Nu e suficient să parchezi maşina. Trebuie să urci, încărcat cu un rucsac greu. Trebuie să ştii să pui cortul. Trebuie să te bucuri când te plouă pentru a te bucura apoi când se sparg norii, când se risipeşte ceaţa şi ţi se dezvăluie priveliştea. Trebuie să simţi mireasma aerului curat, tare. Să priveşti pietrele, să te urci pe ele. Trebuie să alergi pe coclauri sau să le aprcurgi agale, să te bucuri de fiecare pas-descoperire. Trebuie să ai sentimentul uriaş de a ajunge pe vârf. De a afla că, pentru o clipă, e ca şi cum ai fi aflat scopul, capătul drumului. Iar apoi, să-ţi dai seama că muntele e ca viaţa: înseamnă un nesfârşit drum pe care se află vârfuri de urcat, vârfuri de tins.

Marea, câtă vreme n-o explorezi pe dinăuntru, e ceva a cărei măreţie e doar ghicită, un pic înfricoşătoare. Marea o apreciezi mai ales în legătură cu ţărmul de care se izbeşte, pe care-l modelează. Marea e pură, sălbatică, liniştită (până şi marile furntuni sunt doar suprafaţă – aşa pare), romantică, banală, marea e culoare, măreţie calmă. Ciudat, privindu-mi aşa-zisa operă, marea pare că mi-a inspirat mai multă reverie. Poate că, spre deosebire de munte, unde eşti mereu ocupat, marea te lasă să leneveşti, să-ţi pui doar gândurile şi imaginaţia la treabă.

Aleg muntele, cu respect pentru mare, pentru că-l iubesc.

P.S. Tatăl meu m-a dus prima oară pe munte. Aveam şase ani. Fusesem deja la mare, îmi plăcea deja bălăceala. M-a speriat muntele atunci. Era iarnă. Dar m-am descoperit fascinat şi foarte mândru pentru cele mai mici şi neînsemnate isprăvi. Pentru că, pe munte, eram implicat direct în ele, mi se cuveneau fiindcă îmi aparţineau. Mă refer la primul „plug” pe schiurile de lemn, la prima mea cabană. Şi la cele care au urmat.
Tatăl meu iubea marea. Cred că mai mult filosofic. Cred că, în special, ca idee de evadare. Ca şansă de călătorie. A devorat cărţi despre mare. A călătorit, ca mulţi intelectuali ai vremii, prin literatură. Ştia locuri pe care nu le văzuse, pe care şi le imaginase, citind despre ele.
Toate aceste gânduri mi-au fost iscate, acum, de un caiet. Un caiet în care, printre însemnările lui de serviciu (programe, calcule, situaţii, profile în U ş.a.m.d.) am găsit un citat, îndemnul pe care regina Isabela i l-ar fi adresat lui Cristofor Columb. I-ar fi zis să întindă pânzele şi să pornească la drum, iar dacă ţărmurile pe care le caută nu există, atunci Dumnezeu le va crea pentru el, fiindcă a avut credinţa că ele există.

Deci, muntele. Dar ceva-ceva e şi cu marea.

Etichete: ,
08/06/2009

Bătrânica de pe zebră şi derbedeii. Analiză

O anecdotă pe care mi-a amintit-o Gabi m-a făcut să mă „entuziasmez”, pe măsură ce mă apucasem să comentez. Ştiam din copilărie povestea cu copiii care, ca să facă o faptă bună, au ajutat o bătrânică să traverseze strada, când pe un trotuar, când pe altul.
Cum răspunsul meu s-a tot dezvoltat, am zis să-l trec mai degrabă, pe lung, aici.

Bătrânica.
Poate avea treabă. Poate credea că vor s-o răpească. Poate şi-a imaginat că aşa dansează tineretul de astăzi. Eu cred că, dacă ar fi fost dotată cu umor, s-ar fi distrat. Şi-ar fi putut imagina că derbedii ăia îi fac curte. Mi-e teamă, însă, de altceva. Pe vremea când am auzit prima oară anecdota, prin bătrânică înţelegeam o femeie „trecută de 40 de ani”. Raportându-mă acum la proiecţia de atunci, povestea capătă conotaţii interesante.

Derbedeii.
În primul rând, s-au distrat. E amuzant să apuci de subţiori o fiinţă fragilă, s-o determini să facă ceea ce vrei. Chiar dacă atunci au râs, s-au simţit macho, trag nădejde că, pe viitor, s-au potolit. Nu vreau să mă gândesc că vor fi prins pofta de a pune astfel mâna pe femei. Şi îmi place să cred că au învăţat ceva din toată tărăşenia: măcar că se traversează, în siguranţă, pe zebră, la culoarea verde a semaforului (dacă intersecţia e dotată cu aşa ceva; intersecţia în care vizualizam eu întâmplarea n-avea semafor, era cea unde se aflau „alimentara mare”, chioşcul de ziare, blocul lui Mirel şi panoul cu afişele celor trei cinematografe din oraş.)

Trecătorii.
Sunt patru variante.
1) Ori e vorba despre nişte persoane laşe, care nu înxdrăznesc să intervină în joaca periculoasă a unor vagabonzi cărora încă nu le-au dat tuleiele
2) Ori e vorba despre nişte misogini deplini care îşi zic „Aşa-i trebe, dacă pleacă singură de acasă”
3) Ori sunt nişte persoane care preferă să râdă (oarecum filosofic) înainte de a, eventual, acţiona (probabil vocal)
4) Ori, ardeleni fiind (în amintirile mele, toată lumea e ardeleană), oamenii aceia încă se ma întreabă ce naiba se întâmplă într-o intersecţie până atunci liniştită.

Învăţătoarea.
Această bătrânică (sic!), trecută probabil de 35-40 de ani, trebuie să ia o decizie, rapid. E personajul-cheie. Ea trebuie să ştie cel mai bine (e dotată cu intuiţie feminină, nu?) dacă derbedeii fac, cum se spune, mişto, sau dacă sunt, totuşi, de-a dreptul bătuţi în cap. Mai e şi varianta în care puştanii fabulează, pur şi simplu. Au prins o nişă de discurs şi au folosit-o.

Etichete:
07/06/2009

Legaţi-i fedeleş, pentru că merită!

În poveşti, nunta românească ţine trei zile şi trei nopţi. Numai o astfel de nuntă-maraton poate respecta, de-a fir a păr, măcar o parte din obiceiurile pe care le ştiu toate doamnele mai în etate.

Mă refer la: peţit, udat, impodobitul bradului, bărbieritul mirelui, îmbrăcatul miresei, hora miresei, vălul miresei, veştmintele miresei, buchetul miresei, furatul miresei, tortul de nuntă, schimbul de inele, ruperea turtei, aruncatul buchetului, scosul voalului, jartiera, luna de miere. Şi astea sunt doar câteva obiceiuri. Unele sunt chiar amuzante, merită experimentate.

Un obicei cu adevărat interesant este „fedeleşul”. Se mai păstrează încă în unele sate din Transilvania. Obiceiul constă într-o petrecere (cu băutură şi dans) care are loc în seara dinaintea nunţii, la casa miresei. La petrecere participă prietenii celor doi miri. Aceştia se îndeletnicesc în special cu distracţia, dar fac şi câteva lucruri practice: de exemplu, pregătesc şnururi, frânghii, panglici şi alte ornamente pentru bradul care va fi împodobit a doua zi.

În afară de a denumi obiceiul din noaptea premergătoare nunţii, despre care ştiu tot mai puţini, cuvântul „fedeleş” are mai multe înţelesuri în limba română. Originea lui e limba maghiară şi defineşte un butoiaş mic în care ţăranii îşi ţin apa (sau vinul) atunci când sunt la câmp. Termenul „fedeleş” mai intervine însă, şi în expresia „a lega fedeleş”, care înseamnă „a lega strâns, fără scapare”.

Până la urmă, acesta este adevărul gol-goluţ: Anamaria şi Arthur tocmai au fost legaţi fedeleş. Este una din acele legături la care consimţi, cu maturitate şi cu plăcere, şi care te ţin o viaţă. Este vorba despre înţelesul lui împreună care înseamnă nu un scop al Călătoriei, ci Călătoria însăşi. Este o trecere dintr-o familie mare, pe care o ştii, în alta, pe care încă n-o ştii, dar o plănuieşti. Este o trecere subtilă, pentru că nu renunţi la ceva, ci adaugi.

Aşa că vă chem ca, după ceremonie, să daţi cep tuturor fedeleşurilor şi să ne bucurăm împreună.

07/06/2009

O predică la cununie

„Aceasta este ziua facuta de Dumnezeu, sa ne veselim si sa ne bucuräm in El“
(Biblia, Ps. 118,24)

„Un cuplu varstnic a fost intrebat odata de un reporter: “Sunteti casatoriti de 60 de ani. Care este secretul armoniei in casnicia dumneavoastra?” Sotul, luand cu tandrete mana sotiei, incepu sa povesteasca: “Totul a incaput in timpul voiajului de nunta. Calaream spre cascada Niagara, cand catarul sotiei s-a impiedicat. In ultima clipa ea a reusit sa se redreseze in sea si am auzit-o murmurand: “Unu”.

Dupa o vreme catarul s-a impleticit din nou, sotia a reusit sa evite prabusirea in abis si a murmurat: ”Doi”.

Ei, cum era de asteptat, catarul s-a impiedicat din nou, sotia cu mare greutate a reusit sa se mentina calare, dupa care a descalecat, si rostind cu voce tare:”Trei”, a scos din rucsac un pistol si a impuscat animalul periculos.

Bineinteles ca mi-am exprimat indignarea fata de asa fapta, la care sotia mea s-a uitat lung la mine si a zis incetisor: “Unu”…

In ziua nuntii, toti mirii sunt fericiti; zilele ce urmeaza sunt cele care aduc problemele.

Cand mirajul acestei zile se destrama incepe cotidianul in doi.

Exista multe clisee care pretind sa descrie casnicia. Unii zic: “Mariajul este ca un restaurant: Iei acum ce te ademeneste si platesti mai tarziu”. Sau: „Mariajul este o aventura – e ca sic and ai merge la razboi“. Altii gandesc ceva mai serios: “Este o actiune cu sanse 50-50. In casnicie trebuie sa faci compromisuri”.

Îmi doresc ca motto-ul cununiei voastre sa fie utimlu verset din 1 Corinteni, cap.13.

În cuvantul lui Dumnezeu – Biblia – gasim acest capitol deosebit, care descrie nepretuita iubire a lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Chiar si ateii atribuie acestei “cantari a cantarilor” un rang de frunte in literatura mondiala. (A se citi din Biblie, din prima epistola a lui Pavel catre Corinteni, capitolul 13 – ultimul verset suna ca sens in felul urmator: Din cele ce raman in eternitate sunt acestea trei: credinta, speranta si dragostea. Dragostea este cea mai de preţ dintre toate.”

Candva toate vor trece – credinta, nadejdea si dragostea raman in veci. Acestea trei nu vor pieri, dar cea mai de valoare este dragostea.
Exista evenimente care pot schimba cursul unei vieti intr-o fractiune de secunda. De aceea ne punem pe buna dreptate intrebarea: Ce anume are cu adevarat valoare in viata mea? Si aceasta, cu atat mai mult, cu cat nu suntem singuri pe drumul vietii.

Credinta, nadejdea si dragostea

Toate lucururile bune sunt trei, spune un proverb, si mi se pare ca se portiveste foarte bine cu motto-ul vostru. Credinta, nadejdea si dragoste sunt denumite de teologi „virtutile divine“. Astazi vreau sa va numesc cele trei secrete ale unui mariaj fericit.

Credinta, nadejdea si dragostea, asa spune Biblia, sunt cele trei care cuadevarat raman in veci, care nu se surpa si au temelie pana dincolo de aceasta viata. O viata si o casnicie marcata de aceste trei valori arecu adevarat valoare vesnica. Iata de ce consider ca ziua de azi este tocmai prilejul potrivit pentru a reflecta asupra acestor premise fundamentale. Timpul nun e permite sa analizam cu lux de amanunte fiecare aspect; pe de alta parte, ar fi in detrimental meu sa incep o disputa filozofica cu voi, care studiati filozofie. Asa ca pur si simplu fac uz de privilegiul de predicator ca sa va impartasesc cateva ganduri.

I. Credinta

In Biblie termenul de “credinta” descrie o incredere nelimitata si neconditionata. In relatia cu Dumnezeu aceasta este baza de comunicare, si exact asa dorste si Dumnezeu sa punem baza intr-o casnicie: sa credem unul pe celalalt, san e incredem unul in celalalt fara rezerve.

Promisiunea pe care vi-o veti face astazi este expresia ujnei decizii mature, decizia pe care a-ti luat-o de a va increde neconditionat intr-un om pe care l-ati cunoscut, care are si parti mai putin laudabile, si caruia totusi ii spuneti astazi: “Te cred, si ma incred in tine! Tin la tine orice ar veni, stau langa tine si iti voi tine credinta pana la sfarsit. Chiar daca, intr-o zi, vei face sau spune ceva ciudat, voi crede ca ai intentii bune si ca o vom scoate cu bine la capat”. Asta inseamna credinta.

Daca dispare credinta in sot, in sotie, daca este distrusa increderea, cu siguranta ca si casnicia nu va dainui. Astazi voi va promiteti: “Ma incred in tine, orice ar fi” – iata un fundament solid pentru casa voastra.

II. Nadejdea (speranta)

Un capitan de marina a fost intrebat odata pe ce isi intemeiaza credinta in Dumnezeu, pe care nu l-a vazut niciodata. Capitanul raspunse: “Intr-o nopte bantuita de furtuna, daca ati gasi un mal salvator, ce sens ar avea sa aruncati ancora intr-un fund de mare pe care nu l-ati vazut niciodata si nici n-o sa-l vedeti vreodata?” “Oh”, zise celalalt, “ar avea mare sens, daca ar fi la dispozitie un atlas maritim bun!” “Exact!” raspunse capitanul. “Cine are o harta buna, are tot dreptul sa spere in salvare! Harta care ma conduce cu siguranta la tel prin furtunile vietii este pentru mine Biblia!”

Ca simbol al ancorei pentru viata voastra vreau sa va daruiesc o Biblie.

Ea sa va fie indrumator, sa va arate unde puteti ancora, unde puteti gasi liniste, atat fiecare in parte cat si impreuna. Va doresc ca Biblia sa va mentina uniti, sa va conduca si sa va insoteasca. Simbolul crestin pentru nadejde este ancora. Biblia ne spune in Evrei 6,9 ca speranta este o ancora in lumea cealalta. Speranta crestineasca ne indreptateste sa aruncam ancora intr-o lume pe care inca nu o vedem, dar pe care Biblia ne-o descrie. Aruncand aceasta ancora gasim portul care nu se cutremura, care ne tine si in furtuna mortii. Aceasta speranta, aceasta privire in viitor, este de asemenea un fundament pentru o casnicie!
Fie ca intreaga voastra viata sa fie purtata de o speranta dincolo de cercul stramt al existentei pamantesti. Fie ca sa puteti spera si pentru altii, sa puteti fi prezenti si pentru altii si sa gasiti sis a realizati visele, mai bine zis voia lui Dumnezeu pentru viata voastra!
Fie ca El sa va daruiasca o viata implinita si o casnicie implinita, umplandu-vca inimile de iubire!

Si astfel am ajuns la al treilea fundament al unei casnicii fericite.

III Dragostea
Daca veti citi in Biblia voastra intregul capitol in care este scris motto-ul vostru, veti gasi o descriere detaliata a ceea ce este de fapt dragostea.
Iubirea – este dorinta fiecaruia dintre noi.
Iubirea – este pur si simplu elixirul pentru viata noastra.
Toti dorim sa fim iubiti. Oameni lipsiti de iubire se ofilesc, intocmai ca o floare careia I se ia apa si lumina. Asa si noi. Iubiti fiind, inflorim.
Iubirea este cu adevarat mai mult decat nuami un sentiment, o simtire. Sentimentul se mentine cateva zile, saptamani sau chiar luni. Dar ca sa poti tine promisiunea unei fidelitati pana la moarte e nevoie de o iubire cum o descrie Biblia, o iubire plina de daruire, generozitate si intentia de a ierta.Aceasta nu inseamna sa inghiti orice, ci tocmai sa poti sa fii sincer sis a exprimi fata de celalalt si ceea ce nu este in ordine, stiind ca si in aceasta situatie problematica puteti si vreti sa va stati alaturi, fara doar si poate.
Dumnezeu insusi este aceasta iubire intruchipata. Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt uniti in iubire eternal si aceasta iubire Dumnezeu vrea sa o daruiasca si oamenilor, vrea sa o daruiasca si in casnicia voastra. Vrea sa va copleseasca cu aceasta iubire care nu face reprosuri si care mereu este gata de iertare.
A iubi inseamna a tinde spre ceea ce este de folos partenerului meu. Adevarata iubire inseamna a se darui pe sine. Daca astazi va declarati dragostea, declarati ca veti sta alaturi de sot/sotie in fidelitate, in zile bune si rele, atat cat veti trai. In fond, declarati: “Pentru ca accept declaratia ta de dragoste, ma voi deschide tie cu totul- cu trup si suflet. Acum ca suntem casatoriti, vei fi confruntat mai deschis si cu slabiciunile mele, dar am increderea ca asa cum tu mi te daruiesti, ma vei iubi la fel de mult”.

Dar de unde sa luam aceasta iubire? Este posibil sa iubim cu devotament? Este posibil numai daca suntem iubiti la randul nostrum. Daca avem in noi un “rezervor” de iubire.

Capacitatea de a iubi vine de la Dumnezeu insusi. El v-a primit cu drag, el va iubeste. Numai El poate satsface pe deplin cele mai adanci cerinte, astfel ca sa fiti liberi unul penru celalalt. Dragostea cu care Dumnezeu va iubeste nu este doar un sentiment; El a platit un prêt foarte mare. De aceea a scris Apostolul Ioan: “Lucrul cel mai minunat al iubirii lui Dumnezeu : nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit mai intai. El l-a trimis pe singurul sau Fiu, pentru ca prin moartea Sa sa savarseasca rascumpararea pentru pacatele noastre” ( 1. Ioan 4,10)

Luati foarte in serios aceasta dragoste si incredintati-va intru totul acestui Dumnezeu! Pretutindeni in Biblie suntem incurajati sa traim acest fel de iubire:

“Barbatilor, iubiti-va nevestele asa cum Hristos a iubit Biserica, dandu-si viata pentru ea” (Efeseni 5,25)

“Astfel si barbatii sa-si iubeasca nevestele ca pe propriul trup. Caci un barbat care isi iubeste sotia, se iubeste pe sine insusi” (Efeseni 5,28).

Dragostea sa nu fie numai vorbe de miere, ci sa fie trainica, asa cum zice Biblia: ”Iubitii mei, dragostea noastra sa nu fie doar vorbe frumoase, ci sa se dovedeasca prin fapte care corespund adevarului: iubirii ce ne-a daruit-o Dumnezeu” (1.Ioan 3,18)

In relatia voastra sa nu predomine intrebarea: Cum profit de partenerul meu? Să nu vă întrebaţi ce vă aduce celălalt. Nu vă întrebaţi la ce vă foloseşte.

O astfel de atitudine are ca urmare o enorma presiune asupra partenerului, care trebuie sa –si jsutifice existenta prin a-mi implini tot felul de dorinte si mofturi, iar daca nu o face, ma sesisez prin bosumflare,acuzatii si pedepse subtile. Incep sa ma plang si decide sa-mi educ partenerul, sa-l (de)formez dupa gustul meu – un experiment sortit esecului. Rar gasim ceva mai nociv penrtu o casnicie decat aceasta pretentie egoista si nefericitul imbold de a-l educa pe celalalt. Cateva exemple din practica: felul in care face patul, in care isi aseaza (sau nu) hainele in dulap, maltratarea pastei de dinti etc. Judecat bine daca se merita sa va suparati pentru astfel de fleacuri.

Dumnezeu are cu totul alta imagine despre viata in doi. Sa ne concentram asadar asupra celuilalt – nu asupra a ceea ce ar putea sa-mi foloseasca, ci asupra aceea ce as putea eu sa fac pentru el/ea.

In aceasta zi nu-ti “iei” tu, bărbatul, femeia de soţie, nici tu, femeia, nu-ti “iei” bărbatul de soţ..
In aceasta zi, vă dăruiţi, unul altuia, cu trup si suflet, cu tot ce aveţi. Asa si-a imaginat Biblia casnicia si dragostea conjugala, cum se poate citi. Aveti privilegiul sa luati din mana lui Dumnezeu pe omul cu care veti petrece viata, ca pe un cadou de mare prêt, pentru care sa fiti mereu multumitori.

Isus a formulat un principiu care se poate aplica foarte bine si in casnicie. Sensul este: “A da este mai fericit decat a lua!”
Veti vedea ce belsug de binecuvantari veti avea daca rezolvati problemele vietii dupa sfatul lui Dumnezeu. El este singura garantie pentru reusita si desavarsirea iubirii voastre.

Si daca, in urmatorii 60 de ani, veti ajunge uneori in situatii in care ati prefera sa-I puneti celuilalt pistolul pe piept sis a ziceti “Unu…”, amintiti-va motto-ul cununiei si rugati-l pe Dumnezeu sa va reumple cu credinta, nadejde si dragoste, ca sa va puteti regasi.
Dumnezeu sa va binecuvinteze. Si sa nu va ramaneti datori cu nimic decat cu datoria pe care nu o puteti nicicand plati pe deplin: Datoria de a va iubi.”

NOTĂ. Acesta a fost discursul rostit de unchiul meu la o nuntă la care îmi pare foarte rău că n-am putut să ajung, nunta scumpului meu verisor, Arthur.

31/05/2009

Integrala unui autoportret din peniţă

Autoportret în peniţă, din anii '85. De: Călin Hera

Autoportret în peniţă, din anii ’85. De: Călin Hera

Azi vă mai fac o mărturisire. Nu stiu s-o expirm în cuvinte, asa că vă arăt o pagină dintr-un caiet vechi, să tot aibă vreo 24 de ani vechime. Era un caiet în care „învătam” la matematică. Se vede treaba că săream lesne de la integrale la alte prostii.

Ciudat e că învătam binisor, s-a întâmplat chiar ca, în anul 1986, să fiu admis la o facultate tehnică.

Un amănunt m-a surprins însă în mod deosebit atunci când, zilele trecute, am dat cu ochii de pagina asta: primul desen, cel mai de sus, e un incredibil de bine reusit autoportret al Călinului care eram atunci.

caiet1

Pagină din caietul meu de matematică (de lucru) de prin clasa a XI-a. De: Călin Hera

NOTĂ. Pentru a vedea mai bine imaginea şi a face comentarii interesante (inclusiv răutăcioase :P), daţi click aici.

UPDATE. Am adãugat un detaliu al paginii, la începutul articolului (7 iunie 2013)

Etichete: , ,
18/05/2009

Fiare vechi, fiare luăm

Lenevesc în pat. Fereastra e deschisă. Aud o voce de femeie, uşor cântată: „Fiare vechi, fiare luăm!”, repetată obsesiv de trei-patru-opt-douăsprezece ori, până când n-am mai reuşit să disting (dar altcineva, poate, îndărătul altei ferestre, îşi începuse deja numărătoarea). Am încercat să-mi imaginez persoana cu vocea: probabil o femeie de 20-40 de ani (plajă largă), probabil sfrijită, aproape sigur îmbrăcată în portocaliu, galben, roşu şi verde, urmată de un nene de 25-30 de ani, la volanul unei Dacii papuc, sigur sfirjit şi el, negricios, rulând agale, trăgând din ţigare.

Asemenea personaje ne sunt încă foarte comune. Fac parte din peisajul urban, s-au inserat în amintirile noastre, iar chemările lor cântate, aproape fără excepţie ininteligibile, fac parte din cultura urbană chiar dacă acceptăm, chiar dacă nu. Şi, da, sunt pe cale de dispariţie.

Mereu m-am întrebat: oare e cineva care strigă de la fereastră „Hei, tu, de colo, stai aşa că am eu nişte haine vechi*/fiare vechi/pâine uscată, cât dai pe kil?/urcă să ţi le dau!”? Mereu mi-am răspuns că nu cred aşa ceva. Mereu m-am întrebat cine poate cumpăra oale, pâlnii, capace smălţuite iscat de strigările dintre blocuri.

Probabil că afacerea se bazează pe informaţii, pe prezenţă, pe ceea ce se culege dintre blocuri. Nu ştiu. Mai important mi se pare, acum, aspectul cultural al problemei.

* Multă vreme am crezut, naiv cum mă ştiu, că oamenii ăia caută haine vechi 🙂

05/03/2009

Din întâmplările unui ardelean rătăcit prin Bucureşti

Vedere din staţia de metrou Piaţa Victoriei 2

Vedere din staţia de metrou Piaţa Victoriei 2

Se spune că după maşină (tramvai, troleu, autobuz) şi după femei nu trebuie să alergi niciodată, fiindcă mereu va veni următoarea. În principiu, nu-mi plac bancurile misogine (puteţi să mă acuzaţi c-aş fi ipocrit).

Despre femei nu vreau sa vorbesc acum; cu alergatul după mijloacele de transport în comun însă am o problemă. Adevărul e că niciodată

read more »

23/01/2009

Cum să şlefuieşti un microcip

Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.

Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.

Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?

Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură.

Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film suprinde doar o secvenţa, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţi-o antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei.

Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurta (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de aproximativ 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului.

Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Aflam deunăzi, că la Tokio merge foarte bine afacerea literaturii sms. E vorba de texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştiga frumuşel, se pare.

Un prieten bun mi-a spus că literatura sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate.

Eu cred, totuşi, că proza arhiscurta merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansa. Poate că e o şansa minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare, Grupul Pahico, care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte.