Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Am fotografiat-o din masină (cred că, după ce vom fi impus genul literar numit proză arhiscurtă ne vom ocupa de genul fotografic foto din masină 😉 ).
Mi s-a părut că pata aia de zăpadă e ca o fantomă care coboară din copac. Sau ca un Yeti dâmbovitean.
Am citit o stire potrivit căreia americanii se pregătesc să mai trimită un om (sau mai multi) pe Lună. Programul Constellation a păpat până acum 9,1 miliarde de dolari (marca George W Bush) si va mai păpa cel putin 6 miliarde (marca Barak Obama).
Dar altceva voiam să vă spun. Am fotografiat un inel măricel al Lunii. Oameni mai visători (sau mai cu răgaz pentru visare) mi-au spus că se uită la inelul ăsta de prin decembrie (e vizibil la Lună plină, înteleg). Nu stiu ce înseamnă (dacă înseamnă ceva). Dar imaginea e misto.
Fotografia am făcut-o undeva de pe Soseaua Pantelimon
„Delfinii sunt singurele animale care fac sex din plăcere”, zice Adrian Mănăstireanu, directorul Delfinariului din Constanţa. (Apropo, ştiţi care e singurul loc de la Marea Neagră unde nu sunt delfini? R: Delfinariul Constanţa. P.S. E posibil ca între momentul în care am scris asta şi cel în care o citiţi să fi fost aduşi delfinii ăia din China. Da, chinezii exportă şi delfini.)
Revenind, văru’ Delfin, zice un studiu citat de Evz, l-a depăşit pe unchiu’ Cimpanzeu, la IQAnimal (sau cum i-o zice) şi, zic specialiştii (nu e vorba despre cercetătorii britanici!) ar trebui considerat persoană non-umană. E?
Întâmplarea cu pricina e veche de-o săptămână. Pentru mine are încă haz şi îmi dau seama că, pe undeva, era un soi de râsu’-plânsu’. Nu-mi plac mai puţin bunătăţile enumerate acolo (excepţie: sângeretele – am văzut cum se face când aveam o vârstă mai… fragedă şi imaginea cu pricina m-a marcat), dar atunci când a trebuit să-i explic lui Whitney ce sunt ele şi cum au fost obţinute m-am simţit ca în Borat.
Ştiu, sunt locuri unde se mănâncă creier de maimuţă direct din ţeasta animalului care încă se zbate. Ş.a.m.d. Dar vă propun o dezbatere despre ceea ce am putea numi barbarisme. Dacă mica noastră dezbatere ar putea „degenera” în câteva PA-uri (auto)ironice, atunci înseamnă că vom fi făcut ceva mai acătări.
Pentru cel mai bun PArbarism ofer o porţie de pipote/fudulii/şorici/slănină afumată/limbă/ciorbă de burtă sau altă specialitate similară, la alegere. Ei?
P.S. Deadline-ul e amplu, adică încă neprecizat.
Negociatorul cell61
Atunci când colega mea Geta Roman mi-a spus despre subiectul pe care îl pregăteste pentru pagina de Viată/Sănătate din Evz am rămas fără cuvinte.
E despre trei obiceiuri barbare care încă se practică în România. Si nu doar la tară!
1. Modelarea craniului noului născut, „ca să fie rotund”
2. Lungirea gâtului noului născut, „ca să fie lung si frumos”
3. Legarea picioarelor noului născut, „ca să fie drepte”
Niste barbarisme, niste tâmpenii, niste orori. Despre care stim, ne oripilăm, dar trecem mai departe…
Am descoperit ceva, un lucru care m-a pus pe gânduri. S-a întâmplat în urmă cu 21 de ani. Mai precis, la sfârsitul anului 1988. Publicasem un grupaj de poezii în revista „Amfiteatru” (redau mai jos un facsimil – versurile cu pricina vi le-am prezentat, aproape pe toate, de-a lungul timpului).
Fusesem felicitat. Primisem si niste bani. (Apropo, am primit în mână cam jumătate din suma de pe hârtie, pentru că „stii, suntem în renovări prin redactie, nu vrei să contribui si tu ca să dureze mai putin si să fie mai bine?”. Am acceptat fără discutie, eram entuziasmat de companie…)
Două-trei săptămâni mai târziu, am îndrăznit să mai propun trei poeme:
adună-ti
pădure de mesteacăn
poem pe prund
„Sunt bune”, mi-a zis Radu G. Teposu, „dar te sfătuiesc să nu le publici; ar fi un pas înapoi”. Mi-am luat hârtiile, le-am aruncat într-o geantă si am plecat. Nu eram supărat, nu eram dezamăgit, simteam că am învătat ceva important. Însă nu mai stiu ce.
Andrei Plesu vorbeste despre absenta de pe „piaţă” a unor teme prietenia, umorul, destinul şi moartea. „Se vorbeşte infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuţi manageriale şi feluri de mâncare”, spune Plesu.
Comentariul a fost scris, desigur, înainte de aiureala cu flacăra violet, altfel i-ar fi folosit. Sau nu. Nu stiu. Stiu doar că fiecare dintre noi simte asta, atunci când e sincer: că, de exemplu, prietenia e un subiect desuet.
Din acelasi editorial: A.P. vorbeste despre un câine care stă, imobil, pe un trotuar. „E atât de imobil, de extatic, de impasibil, încât pare mort. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vârtejului înconjurător. Prin comparaţie, toţi trecătorii care ocolesc silueta canină par o adunătură de agitaţi”, zice Plesu. Apoi se întreabă cum ar fi să se aseze lângă dulău si să stea, filosofic, alături de el.
Chiar, cum ar fi fost? Câti dintre voi ati fi făcut-o/ati face-o?
Dl. Lică credea că le-a văzut pe toate. Ei, bine, nu! Trăind în România, el descoperă, cu un soi de entuziasm patologic, că fiecare zi atrage o nouă mirare. Amuzat la început de sârgul lui Pro Stănac de a pupa icoane, apoi de uluitoarea poveste a flăcării violet rostită de Rozaliu, dl. Lică s-a mirat sincer atunci când năstrusnicia a devenit subiect de talk-show si de editoriale. Când a aflat că seful statului, un temerar cu privirea dârză, îsi tratează el însusi rinichii cu reiki, mirarea domnului Lică a urcat pe perete, în sus. Izbindu-se de un tablou de sezon, pictat de un hunedorean…
Tablou de sezon pictat de Dorin Socaciu, din judetul Hunedoara (fotografiat de Marius Mitrache)
Parcă nu ar fi fost suficient de „dură” ninsoarea din urmăc cu câteva săptămâni: acum iar mă bucur că ninge în Bucuresti. Că ninge frumos. Ninge ca o poveste pe care, în această seară, nu le-o spun copiilor. Fiindcă sunt încă la birou… 😦
Am asteptat-o pe W. la aeroportul Otopeni (Henri Coandă, pe nou, pentru cititorii mai tineri). Avionul a aterizat la timp, dar a durat ceva mai mult de o oră până când ea a apărut. Zâmbea. Se bucura că ajunsese si că-si revede sotul (e vorba de văru-meu, C.). I-am lăsat să se pupe, apoi m-am prezentat si i-am atras atentia că bagajele trebuia să si le ia mai înainte de a se întâlni cu noi.
– Bagajele? Haha, s-au pierdut pe la Londra, eu am fost mai rapidă decât ele si am prins avionul.
Nicio urmă de stres. Stiti cum sunt americanii.
Am vorbit cu o voce, la un interfon. Si-a cerut scuze, în treacăt, si m-a întrebat la ce adresă să aducă bagajele, la miezul noptii, când vine următorul avion de la Londra.
În parcare am spus:
– Credeam că masina mea va fi prea mică pentru bagaje. Acum văd că e ok.
Am arătat spre poseta ei. Am râs cu totii. Apoi am plecat înspre oras.
– Nu mi-e foame, nu sunt obosită, nu vreau la shopping, nu vreau să fac turism. Vreau să fac ceea ce fac oamenii, în mod normal, în după-amiaza asta, mi-a spus.
– OK, am răspuns.
Am făcut o tură cu masina, spunând, din când în când, „aici e Casa Presei, unde erau cele mai multe redactii si edituri, pe vremuri”, „ăsta e Arcul de triumf, varianta Bucuresti”, „aici e guvernul” si d-astea. Prima chestie care a impresionat-o a fost Mănăstirea Casin si acoperisul verde. Atunci mi-am dat si eu seama că e verde. Poate l-au vopsit în ultima vreme. Apoi, s-a zgâit la căsoaiele de pe Kiseleff (îmi plac si mie), palatul în care e Muzeul Tăranului Român, Ateneu, fost Palat Regal, fostul sediu al CC, Casa Armatei, sediul CEC. Am mers apoi pe splai, în sus, până la Operă, apoi la Palatul Cotroceni si înapoi pe la Academia Militară si înapoi, pe splai, si pe lângă Casa Poporului, care a impresionat-o.
Apoi am luat pipetis fostul bulevard Victoria Socialismului.
– Asta fac bucurestenii în mod normal, la ora asta, stau blocati în trafic, am spus.
Am povestit mult, am râs si mai mult. N-a adus nicio clipă vorba despre bagajele pierdute. Nu s-a plâns de nimic. Câti dintre noi, oare, nu ar fi făcut-o?
Am parcat apoi lângă Banca Natională, am trecut prin Pasagiul Villacrosse (unde se fuma narghilea, însă doar înăuntru) si ne-am odihnit oasele la Caru cu bere. La început, mi s-a părut că n-a încântat-o prea mult. Era cam zgomot, ca într-un film românesc. Spre final, mi-a dat impresia că ora de la Caru cu bere a fost mai mult decât o cireasă pe tort.
În fine, la putin timp după aceea, au decolat spre Cluj. A doua zi, au primit acolo bagajele rătăcite la Londra de British Airways.
Două întrebări, pentru cei care au avut răbdarea să ajungă până aici:
1. Ce „program” ati fi făcut dacă trebuia să organizati cele aproximativ patru ore?
2. Ce program ati face pentru o zi întreagă, dacă ati avea de arătat Bucurestiul cuiva din SUA?
Am primit această fotografie de la Sorin Stanciu. Probabil că ati recunoscut deja stilul. În mailul de la el am primit, doar fotografia si acest titlu: „Absurdul cotidian”. Suficient, as zice.
Am asteptat să văd filmul ăsta, despre care citisem/recitisem/auzisem o multime de lucruri bune. De exemplu, că nu seamănă cu un film românesc, că e evenimentul cinematografic al anului în România. Aseară Duminică seara m-am uitat la HBO.
Imagine din film luată de pe cinemagia. Dragos Bucur petrece cel putin 15-20 de minute lângă acel stâlp. Nu stiu cât a trebuit să filmeze pentru cele 15-20 de minute utile.
Mie mi s-a părut un film foarte românesc. Cenusiu. Inclusiv la capitolul sunet. Să ne întelegem: subiectul e generos. E la zi. Scenariul e excelent. Are replici spumoase. Te pune pe gânduri. Dar între replici e mult spatiu. Prea mult, după gustul meu. Desigur, se pot spune savantlâcuri despre cadrele luuungi si despre tăcerile grăitoare. Un cadru de patru minute în care eroul principal mănâncă supă cu tăitei e ok, se pot scrie studii despre încadraturi, sunet realist, sorbituri, culori, decor. Dacă ai chef, poti face o întreagă teorie despre asta. La al doilea astfel de cadru, începi să-ti pierzi răbdarea. La cadrul în care eroul fumează o tigară cap-coadă, mirarea se repetă. La a doua tigară, se re-repetă. Atunci când eroul asteaptă în fata unei usi nu se întâmplă nimic, decât drumul telespectatorului la toaletă, la frigider, la bibliotecă, la culcare.
Una peste alta, cred că povestea putea fi spusă cel putin la fel de convingător în 20 de minute, hai 30. Dar 110 minute mi s-a părut mult. Nu cred că Politist adjectiv este cel mai bun film românesc al anului 2009. Ar fi avut sansa asta dacă ar fi fost Politist predicat.
P.S. Îmi place foarte mult că Porumboiu a filmat tot în Vaslui. Jos pălăria! Asta poate deveni o marcă. Dar mi-e dor de ceva ce încă n-am văzut (decât, într-o proportie destul de mare, la nae Caramfil): un film românesc normal, neîncărcat de simboluri, cu întâmplări si în care să se audă limpede nu zgomotul de fond, ci fix ceea ce spun actorii. Apropo, Dragos Bucur joacă, cum altfel, foarte bine. Vlad Ivanov e ok.
Poate stiti deja despre acest eveniment, acest flash mob dintr-o piata. Merită să vedeti si să revedeti.
P.S. Dati un click si aici, la Dragos Iordache; la el am găsit clipul! Iar la Dragos am ajuns gratie polimediei, un loc cu adevărat încântător si foarte util (adună multe lucruri bune din blogosferă si ajută nitel si la trafic).
E la modă întrebarea: ce credeti că promovează acest eveniment?
Discutam cu cativa amici din Pahico despre cum ar trebui să arate o carte de PA-uri. Atunci când discutia a ajuns la formă, unul dintre ei a scos o carticică, din buzunar. Ni s-a părut interesant, dar ne-am întrebat dacă un miniformat nu induce ideea de derizoriu. Apoi am trecut cu discutia la continut sau am dat-o direct pe bere. Nu mai stiu.
Am, acelasi amic, mi-a atras atentia la un articol al lui Cătălin Tolontan. Cărticica noastră va apărea pe piată. Fireste, e vorba de o carte serioasă, nu bagatelă de proză arhiscurtă. E o reeditare a Nostalgiei lui Cărtărescu. Cred că voi cumpăra si această editie.
Mircea Popescu a scris pe blogul lui despre proza arhiscurtă. El porneste de la teza că „se gasesc practicanti care sa-l viseze gen literar, dar ma gandesc ca-i evident de ce asa ceva nu se poate”. Aici am o primă observatie*.
Mai jos, Mircea Popescu spune ceva interesant, cu care sunt de acord partial. „Primul avantaj este ca ingaduie aspirantului la perfectiunea intr-ale scrisului sa-si perfectioneze scrisul in profunzime.”
Sunt de acord si cu fragmentul următor: „(PA-ul) expune structura intima a frazei. Indeobste se crede ca ritmul, rima si masura sunt procedee ale poeziei si nu intereseaza prozatorul, asa cum indeobste se cred tot felul de tampenii. Ritmul, rima si masura sunt procedee lirice, cum e si aliteratia sau (vedeti unde duce ?!), si din moment ce “poezie lirica” nu-i un pleonasm, se vede treaba ca este totusi ceva acolo.”
În principiu, Mircea Popescu spune că PA-ul este un exercitiu util si atât. Cu cuvintele lui (mestesugite): „o tehnica utila invatarii si studiului (care este proza arhiscurta) poate eventual prelua controlul ospiciului (care este mintea prozatorului) si conduce oistea-n malformatie. Tot asa cum nu se merge la razboi cu gloante de manevra, tot asa cum nu se canta la concert cu instrumente acordate pentru compozitie, tot asa cum nu se expune panza de sters pensule, tot asa”.
Textul întreg si mica discutie, aici. (Recomand!)
* Observatii.
Proza arhiscurta poate ajunge să fie considerată gen literar, oricât de sus si de departe am privi-o acum. În orice caz, este foarte probabil să apară pe piată carti agreabile care să contină PA-uri pe care cititorii să le citească cu plăcere, la fel cum citesc poezie sau proza mai lungă (sic!). Să le recitească si să le citeze. Asa cred eu. Nu e suficient pentru a primi patalama de gen literar, stiu. Dar e un pas.
Sunt de acord si cu ideea că PA poate fi doar un exercitiu util, o etapă, o trecere. O perfectionare si atât. Poate fi si o capcană. Poate fi si limbajul de succes al bloggerilor. De ce nu? Dar nimic din astea nu exclude ideea devenirii nuui gen literar.
Nu orice text de 500 de semne e un PA. Nu orice snoavă sau banc e un PA. Un PA e acel text care, de exemplu, îti provoacă imaginatia, te face să continui povestea în mintea ta.
UPDATE.
Am scris mai demult, într-un Letopiset Pahico (nu mai stiu în care), un editorial despre ceea ce e PA-ul. E cam lung, dar la teorie mi-e greu să rămân la 500 de semne.
Am fotografiat acest raft într-un minimarket din Sidari, Corfu. Naiv fiind, îmi împlântasem undeva ideea, psemne greşită, că Ursus e un brand românesc. Mă obişnuisem cu eticheta şi, patriot nevoie mare, obişnuiam să cumpăr, uneori, Ursus. Când am vâzut eticheta sticlei de votcă islandeză, produsă în Olanda, m-am pleoştit…
Şi nu, n-am cumpărat, le cer scuze celor care mă vor certa. (Nu pot spune că regret, dar nici nu mă laud cu asta.)
Există şi un videoclip, cam slăbuţ.
Mi-a intrat un fluture în bec. Nu ştiu cum a reuşit, probabil şi-a dorit asta atât de mult încât restul sunt amănunte.
În fiecare seară, de-o vreme, când ies de la birou, adulmec aerul, doar-doar simt miros de zăpadă. Dar aerul din Bucuresti nu-mi oferă asa ceva, nu încă, desi a trecut deja Sfântul Nicolae. Am memoria aerului de la Râusor, unde-mi petreceam mare parte din zilele de iarnă în care nu trebuia să stau în Hunedoara (vacante, duminici). Parcă respiram zăpadă. Îmi bucuram nările si plămânii (având grijă să nu-i răcesc). Era ca si cum as fi inventat o ninsoare înăuntrul meu.
Acum, mi-e dor de zăpadă. Si copiilor mei le e. Diferenta e că ei încă n-au apucat să o trăiască deplin. Lor e e dor mai mult din povestile mele… Iată ceva la care trebuie să lucrez. O idee de pus în Planul de Anul Nou.
Copiii mei, la baza pârtiei Kalinderu din Busteni, în iarna anului 2009
Călin Hera. PA-uri şi mirări 