Eram în anul III, stăteam în Regie împreună cu Marco. Avea Marco o râsnită de piper, o bijuterie! Tigaie aveam eu. Dar evenimentul determinant a fost acela că ne-am nimerit, Marco si cu mine, aproape lefteri, la o alimentara de lângă Piata Crângasi, când „se băgau” ouă. Ne-am înteles din priviri.
Am cumpărat două cofraje de ouă, cu ultimii bani, am mers cu grijă cu ele până acasă, în Regie, apoi am desenat câteva afise. Cu unul dintre ele l-am fotografiat pe Marco, simteam că trăim un moment istoric. Afisul arăta cam ca în desenul de mai jos. Le-am lipit la intrarea în câmin si în alte locuri strategice. Apoi ne-am pus pe treabă.
Marco, pozând mândru cu afisul mletelor
Copie, probabil nu foarte reusită, a afiselor de atunci. N-am reusit o rezolutie mai bună pentru fotografia de mai sus, de-aia am reprodus afisul, din memorie
Căminul P23 era locuit în special de bisnitari, care lucrau deja pe fată, că doar era libertate, de 2-3 luni! În general, oamenii erau plecati de acasă, cu afaceri. Dar când se întorceau, voiau să fie asteptati cu masa pusă. Tipele lor erau genul unghii lungi, rosii, sânii mari, fusta scurtă, vocea groasă, de la fumat. Nu prea pricepute la gătit.
În aceste conditii, oferta noastră a întâlnit o cerere uriasă. N-am apucat să pregătim prima mletă demonstrativă (din care ne pregăteam să ne înfruptăm), că ne-am trezit cu un „bună!” destul de suav (lăsasem usa deschisă, strategic). I-am spus că e pe bune, că alcătuim mlete cum nici n-a visat, le livrăm la domiciliu si garantăm că gagiu’ va fi mai mult decât recunoscător. Ne-a plătit o mică avere pentru o mletă din patru ouă (50 lei, adică cei 40 ceruti, plus un bacsis consistent. Si asta, pe negustate, doar pe adulmecate!)
O săptămână mai târziu eram eroii tipelor cu unghii lungi samd din P23 si P24. Unele ne rugau să le lăsăm să se uite cum gătim (aveam un ritual atent pus la punct). Adunasem deja bani câti nu visasem să avem. Afacerea a tinut cam o lună jumate. I-am pus punct definitiv după alegerile din 20 mai. Oricum, se stinsese pentru că eu eram mai mult prin Piata Universitătii decât la tigaie. A fost cea mai profitabilă perioadă din viata mea.
Cred că, după 20 mai, România a câstigat un jurnalist probabil modest, dar a pierdut sansa unui lant fast-food de succes, bazat pe retete originale de mlete. Încă nu mi-am pierdut îndemânarea; cunoscutii spun că realizez cele mai gustoase mlete din câte au gustat vreodată, mie însumi îmi lasă gura apă, acum, când scriu. Cu sigurantă, as fi avut mai multi bani, acum, si mai multă faimă, dacă as fi rămas la mlete. Cine stie, poate reuseam să lasnsez, în aceste vremuri de criză, mleta arhiscurtă 😉
Călin Hera. PA-uri şi mirări 