
Afiş la intrarea într-un local de pe str. Mihai Eminescu din Bucureşti. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Cu adevărat fără cuvinte :).
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

Afiş la intrarea într-un local de pe str. Mihai Eminescu din Bucureşti. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Cu adevărat fără cuvinte :).

Un Trabant ferchezuit. Foto: Călin Hera
Vorbeam în urmă cu doi-trei ani (la vârsta mea, asta e un fleac!) despre un Trabant ferchezuit fotografiat pe lângă staţia de metrou Dristor, apoi treceam nonşalant la Trabantul „meu”*, pentru ca apoi să se dezvolte poveştile cititorilor mei. Căci de aceea e frumos blogăritul, că poate naşte poveşti din poveşti din poveşti.
Recuperez un comentariu scris atunci de o veche prietenă de blogăreală şi PA-uri, Ioana, care a mărturisit cu acea ocazie legătura aparte dintre ea şi Trabantul unor prieteni. Pardon, Trăbănţica.
Trăbănţica Toboşarului
„O cheama Trudy si e a unui bun prieten…, tobosar la Teatrul din Pitesti. Cand nu are treaba cu ea, ii da voie sa faca ce vrea.
Am încercat să respect tema propusă de Carmen (îi mulţumesc lui Zoltan că mi-a adus aminte că azi e miercurea fără cuvinte).
Am avut o experienţă interesantă, care a început cu un soi de zâmbet superior, prostesc, pentru a trece pe nesimite la o stare aidoma celei în care ajungi în timpul unei lecturi de soi.
Să vă zic: la început a fost senzaţia că mă aflu într-un cimitir de prost gust, îndesat cu cavouri-vilă, cam ca-n cartierele de la marginea localităţilor mai mari sau mai mici. Apoi mi-a venit să râd văzând nişte nume proprii (de exemplu, o familie avea patru băieţi numiţi după numele muschetarilor lui Alexandre Dumas). Atât de tare mi-a venit să râd, încât am fotografiat minunea, să râdă şi alţii.

Mâţa Ţuşti, hlizindu-se din întunericul unei clădiri dezafectate din centrul Bucureştiului. Foto: (cu telefonul): Călin Hera
La Carmen, ca de obicei, sunt mai multe şi mai interesante fărăcuvinte.
Lalele. O înşiruire de silabe bâlbâite ca într-o joacă. La-le-le. Dacă vorbim despre unele anume, de exemplu despre cele din fotografia de mai sus, sună şi mai simpatic: la-le-le-le. Eu cred că arată aşa cum sună: jucăuş, primăvăratic, copilăresc.
Am descoperit şi am fotografiat în Bucureşti această grădină. Am scris pe Facebook:
„Deci e aiurea. Umbli prin București într-o zi de primăvară și te trezești, în centru, cu o grădină aparent neîngrijită, dincolo de un gard vechi. In loc să fie un imobil 4+1 de birouri. Treabă-i asta?
Şi am zis să vă arăt şi, poate, să-mi arăt şi mie un colţ de Bucureşti neaşteptat, pentru când nu va mai fi aşa cum e acum.

Rampă pentru cărucioare la metrou Piaţa Victoriei. Foto: Călin Hera
Căutam să-mi imaginez cum poţi să te descurci prin Bucureşti dacă trebuie să foloseşti un cărucior. Teoretic, din ce în ce mai bine. Practic, sunt prea multe situaţiile precum cea fotografiată de mine la metrou Piaţa Victoriei: o rampă care este, dar care e de nefolosit, fiindcă
a) uşile de la capătul ei sunt încuiate
b) porţiuna dintre stâlp şi scări, pe unde te-ai putea strecura către uşile deschise (în stânga fotografiei) e atât de îngustă încât n-ai loc nici cu rolele.
Şi ce dacă se vinde bere la raionul de scutece? E ceva de înţeles, sunt stimulente/energizante pentru taţii care îşi înfăşează singuri bebeluşii. E raionul pentru sugari. Acestea şi alte comentarii asemănătoare am primit pe pagina mea de Facebook, după ce am publicat fotografia de mai sus, alături de comentariul „Aș vrea și eu un bax de scutece la jumate, nefiltrata. Sau mai bine două, se anunță meciuri politice„.
Adevărul e că nu-mi place cum se reamenajează supermarketul meu preferat, mă obligă să reînvăţ rafturile. N-aveam nevoie să-mi
Dacă ai ceva timp liber e păcat să nu caşti ochii. Aşa îmi spun adeseori. E clar că sunt preocupat de detalii, de poezia care stă în ele. Altfel nu mi-ari sărit în ochi ceva ce am mai văzut (şi voi la fel), dar nu am fotografiat niciodată: un număr de imobil, care s-a schimbat între timp.
Pe de o parte, e imaginea. Îmi place fontul folosit îmi plac culorile, chenarul plăcuţei, elementele de ornament, urma de pe peretele clădirii, care îmi spune că a mai fot o plăcuţă acolo, înlocuită acum.
Pe de altă parte, îndărătul acestei schimbări de număr stă, desigur, o poveste. Pe care n-o ştiu, am imboldul de a o căuta*, dar nu cred că am resursele necesare (e vorba, în primul rând, de timp). Neştiind povestea, pot lăsa să-mi zburde imaginaţia.
NOTĂ. Îi sunt dator lui Carmen cu o fotografie pentru Miercurea fără cuvinte. Am încercat ieri să postez la ea o fotografie însoţită, însă, de text. De data asta e doar un text explicativ pentru cititorii mei. Ai ei să nu-l vadă, bine? 🙂
Peregrnările mele auto pe drumurile din ţară (avem o ţară frumoasă şi bogată) îmi oferă adeseori privelişti dintre cele mai pitoreşti. Uneori am un aparat de fotografiat la mine, alteori doar telefonul. De cele mai multe ori priveliştea trece cu 50-120 km/h, viteză mult mai mare decât viteza mea de reacţie, aşa că totul trebuie să treacă în cuvinte sau în uitare (unele astfel de imagini mă mai vizitează în somn, de capul lor, dar asta e altă poveste). Există însă destule prilejuri în care am şi ce, am şi cu ce, ba, chiar, apuc să fiu pe fază.
Ştiţi cu toţii poveşti, expresii, zicale şi zicători despre căruţele care brăzdau odinioară drumurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale patriei. Axioma spunea că
Îmi stăruie de-o vreme privirea pe băncile din parcuri, ceea ce mă provoacă la a-mi imagina poveşti. Am întâlnit pe o alee din Parcul Herăstrău, într-una din plimbările mele solitare, această alăturare ca un poem nezis: banca veche, la care n-au renunţat, cine ştie de ce, lângă banca nouă, cu mult fier forjat, zdravănă, dar fără atât de multe poveşti.
Mi-a plăcut mereu să zîmbesc şi, fireşte, îmi plac oamenii care zâmbesc frecvent. E un picuţ mai greu să găseşti o masă critică de zâmbăreţi naturali în spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde oamenilor le-au fost lăsate feţe mai degrabă mohorâte, dar ei există şi sunt bine mersi. Ştiu că Alexandra alcătuise o colecţie impresionantă de oameni care visau la ea în studio, cu ochii închişi – şi cu zâmbetul pe buze!
Ăştia de la Colgate cer zâmbete de la oameni. Ideea e generoasă: descarci o fotografie cu tine zâmbind într-o aplicaţie pe facebook şi ăia de la Colgate donează la Crucea Roşie atâtea produse câte zâmbete primesc (regulamentul e aici). Fair enough!
Chinezu a ridicat un pic miza, în sensul că te îndeamnă, pe tine, blogger, să scrii despre asta pe blog (după ce ai urcat poza cu zâmbetul tău fermecător şi ai dat share şi like) şi să-ţi îndemni prietenii să facă la fel. Ceea ce, iată, fac cu toată plăcerea.

Afişe electorale în vitrina unui aprozar, căci cele mai roz fructe sunt, se ştie, cartofii electorali Foto: Calin Hera
Cum oare poate fi ilustrată mai bine campania electorală decât cu o vitrină de aprozar dintr-un oraş mic, plină de promisiuni roz în care nu crede nimeni?
Postez această fotografie şi pentru a reintra în circuitul Miercurii fără cuvinte.
Din una-n alta, am dat peste un site care publică fotografii cu copaci care mănâncă lucruri. Mă rog, mănâncă e un fel de a spune, dar e un fel destul de sugestiv, apreciez. O selecție a fotografiilor găsiți pe digi24.ro, iar site-ul cu pricina, unde puteți încărca propriile voastre fotografii cu copaci flămânzi, e aici.