Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Instantaneu surprins pe o străduţă bucureşteană. FOTO: Călin Hera
NOTĂ. Îi sunt dator lui Carmen cu o fotografie pentru Miercurea fără cuvinte. Am încercat ieri să postez la ea o fotografie însoţită, însă, de text. De data asta e doar un text explicativ pentru cititorii mei. Ai ei să nu-l vadă, bine? 🙂
Amintire de astă-vară. Câine călare pe căruţa trasă de cal. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Peregrnările mele auto pe drumurile din ţară (avem o ţară frumoasă şi bogată) îmi oferă adeseori privelişti dintre cele mai pitoreşti. Uneori am un aparat de fotografiat la mine, alteori doar telefonul. De cele mai multe ori priveliştea trece cu 50-120 km/h, viteză mult mai mare decât viteza mea de reacţie, aşa că totul trebuie să treacă în cuvinte sau în uitare (unele astfel de imagini mă mai vizitează în somn, de capul lor, dar asta e altă poveste). Există însă destule prilejuri în care am şi ce, am şi cu ce, ba, chiar, apuc să fiu pe fază.
Ştiţi cu toţii poveşti, expresii, zicale şi zicători despre căruţele care brăzdau odinioară drumurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale patriei. Axioma spunea că
Dialogul generaţiilor. Foto: Calin Hera
Îmi stăruie de-o vreme privirea pe băncile din parcuri, ceea ce mă provoacă la a-mi imagina poveşti. Am întâlnit pe o alee din Parcul Herăstrău, într-una din plimbările mele solitare, această alăturare ca un poem nezis: banca veche, la care n-au renunţat, cine ştie de ce, lângă banca nouă, cu mult fier forjat, zdravănă, dar fără atât de multe poveşti.
Semafor de pe Calea Floreasca. În plan secund, cea mai înaltă clădire din România. Probabil cea mai nereuşită fotografie a ei. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Desigur, subiectul nu e semaforul, unul banal, ci Sky Tower, care face să se vorbească despre acest semafor (nu prea mult, însă). Atunci când mi-a plăcut perspectiva n-am putu fotografia (eram la volan), atunci când am putut fotografia nu mai era perspectiva aia. Dar, măcar, era roşu la semafor.
Clădire aflată la intersecția străzilor Anton Pann și Parfumului (București). Foto: Calin Hera
Văd adesea clădirile de pe Anton Pann (e o scurtătură pe care o folosesc de multe ori). Mă întristează ceea ce văd. Aceeași impresie: frumusețea și parfumul de odinioară s-au dus naibii; îți trebuie oleacă de imaginație ca să o întrevezi. Și foarte multă detașare de prezent îți trebuie. Jumătatea plină a paharului e că aceste clădiri vor fi, în fine, achiziționate de samsari (vezi anunț în foto de mai jos), vor ajunge unde trebuie și le vor fi salvate fațadele. Jumătatea goală a paharului e că nu.
Mesajul administratorului din „Viaţa la bloc”. FOTO: Călin Hera. Click pe foto pentru imagine mărită!
S-or fi iubit sincer (părinţii-campioni), o fi fost doar o dragoste animalică? Dacă ar avea amintiri (dar n-are?), ar vedea în faţa ochilor, ca fiind aievea, o chestie albă şi pufoasă îndrăgită rapid (cum să nu te bucure aşa ceva?!). Îi plăcea laptele, îi place şi acum. N-a făcut niciodată mofturi, dar s-a obişnuit cu binele; a fost mereu un maidanez privilegiat pentru că a ştiut întotdeauna să dea din coadă şi, chiar dacă n-a prea lătrat, i-a ţinut pe vagabonzi deoparte. Acum, toate-s trecut. N-a fost rău, dar parcă ceva nu mai e.
Cel mai bine e să iei metroul de la capăt de linie: îţi poţi alege un scaun de la margine, astfel încât să reduci riscul ca vreun vecin să-ţi intre în perimetru. Călătorii mai experimentaţi ştiu să aleagă vagonul care opreşte la destinaţie exact în dreptul scărilor. De acum, doar două lucruri pot strica răstimpul de lectură: vreo bătrânică de la Piaţa Obor stând în picioare (ostentativ), respectiv staţia la care trebuie să cobori. Când cartea e prea captivanta, le ignori (nonşalant) pe amândouă.
NOTĂ. Acest PA participă la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Ce oras frumos. Puteti să-l votati, aici.
De când a aflat de eclipsa partială, lui Ilarion i-a intrat în cap ideea că aceasta e prima miză cu adevărat importantă a noului an. E o prostie, si-a zis, totusi, în timp ce căuta ochelarii de la eclipsa din 1999. Apoi a început să ningă. Si dacă va rata eclipsa din pricina norilor? Nu mai avusese superstitii din copilărie (când număra masinile rosii de pe stradă), dar acum, dacă tot s-a încurcat cu asta si-a zis: dacă văd eclipsa, am un an bun, dacă norii mi-o acoperă, va fi rău. Iar fumul norilor l-a ajutat să nici nu-i trebuiască ochelarii.
Am fotografiat eclipsa cu telefonul. Ceea ce îmi place la această fotografie nu e soarele din care a muscat o zână, ci spărtura norilor care e ca un soare mai mare. FOTO: Călin Hera
NOTĂ. Aici găsiti lucruri mai serioase despre eclipsa de azi, inclusiv foto.
Am fotografiat astăzi statuia lui Carol I, ridicată recent pe un soclu aflat între Palatul Regal si Biblioteca Centrală Universitară. Era o vreme incredibil de frumoasă (chiar, să-mi explice cineva care e treaba cu clima!) si, recunosc, statuia merita niste fotografii mai ca lumea (dacă aveti, arătati-mi-le sau dati-mi linkuri, să le adunăm 😉 ). În fine, asta e ceea ce am făcut eu, cu celebrul (sic!) meu telefon. Găsiti în Dilema veche un articol util pentru a intelege ce e cu statuia asta.
Statuia lui Carol I, amplasată recent pe un soclu ridicat între Biblioteca Centrală Universitară si Palatul Regal, în Bucuresti, foarte aproape de vechiul amplasament, fotografiată cu telefonul, azi, 7 decembrie 2010. FOTO: Călin Hera
ADĂUGIRE. Cred că n-ar strica să fie dată jos, cumva, „chifla” aia din apropiere. Părerea mea.
Vizita mea prin Parcul Cismigiu n-a însemnat doar mica dezamăgire de la Coltul Sahistilor. Până la urmă, ne-a prins înserarea (si copiii tot nu se dădeau dusi acasă), deci a fost fain.
La un moment dat, am mai făcut o fotografie cu telefonul (uneori, as arunca telefonul ăsta care nu poate face fotografii prea grozave, doar-doar mă oblig, în felul ăsta, să cumpăr un aparat de fotografiat ca lumea! n-o fac, fireste, asa că mă aflu în situatia de a mai fotografia un cadru, apoi altul).
Priviti, asadar, luna printre crengi!
Luna printre crengi în Parcul Cismigiu din Bucuresti, la iesirea dinspre magazinul Adam, fotografiată cu telefonul duminică, 14 noiembrie 2010. FOTO: Călin Hera
Fotografie făcută cu furie, din mers, la iesirea din Coltul Sahistilor din Parcul Cismigiu, duminică, 14 noiembrie 2010. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Am ajuns prima oară când în coltul sahistilor din Cismigiu prin anii 80. Eram la liceu, în Hunedoara, stiam că există si am tinut mortis să văd cu ochii mei. Am stat o după-amiază întreagă urmărind o multime de partide de sah (o adevărată încântare si fiindcă erau multi jucători buni, si pentru mistourile aruncatr de jucători si de chibiti; oamenii aceia erau un fel de copii mari plecati în tabără).
Am căscat urechile si la discutiile savante ale microbistilor, care vorbeau atât de familiar despre nume mari ale fotbalului românesc; aproape că-mi venea să le cer autograf acelor neni (m-am linistit când au început să vorbească absolut deplasat, fără cele mai mici legături cu realitatea, detalii despre Corvinul, lucruri despre care mai stiam si eu câte ceva).
Una peste alta, a fost o întâlnire memorabilă.
Student fiind, am mers de mult ori prin coltul cu pricina. Am jucat si sah. Tin minte un sir de partide dintr-un februarie înghetat, când ar fi trebuit să merg naibii să învăt, dar tot mai începeam câte o partidă cu un nene cu pălărie în carouri, care se încălzea de la tigările pe care le suda.
Ultima oară am fost prin toamna lui 1989. Se întunecase si în toată întinderea erau doar doi sahisti, fără chibiti, care jucau cu îndârjire. Mi-am fortat ochii să văd bine tabla si piesele, aproape că am făcut zgomot mărindu-mi pupilele; dar cei doi, prea cufundati în joc, nu au băgat în seamă perechea ciudată care se zgâia în ei. Am plecat fără să aflu dacă partida s-a încheiat remiză, cum anticipam, sau bătrânelul cu pardesiu verde a făcut, în fine, sacrificiul de nebun pentru a câstiga o pozitie favorabilă pe rocada adversarului.
………………………………………………………………………………………………..
Apoi am făcut o pauză, destul de lungă.
Duminică, am zis să-mi duc fiul pe acolo, să-i arăt. Îi povestisem câte ceva. E drept, nu rezonase prea tare, dar am gândit că, dacă vede cu ochii lui, va aprecia altfel decât pot eu să-i povestesc. Recunosc, aveam mici emotii: dacă nu mai e chiar-chiar asa cum stiam eu?
Ei, bine, nu mai era deloc pustiu. Ba, pot spune, era mai aglomerat ca niciodată. Nu cred că am mai văzut asa mutle mese acolo. Si toate erau ocupate. E drept, era o vreme superbă, era ora două după-masa, aproape că nu-ti puteai dori altceva, în Bucuresti fiind, decât să stai în parc. Ce m-a frapat a fost linistea. Aproape că nu se auzeu voci, desi era atâta lume.
Nu se auzeau voci, în schimb se auzea zgomotul zarurilor. N-am numărat, dar cred că numărul meselor ocupate de tabalgii era aproximativ egal cu cel al meselor ocupate de jucătorii de remi. Sahisti? Trei mese cu totul… Am trecut destul de repede prin perimetru. I-am zis fiului meu doar atât: nu mai e ca pe vremuri.
UPDATE.
M-au impresionat atât de mult vizita în Colțul Sahistilor si chestia cu Chandra încât am scris un editorial despre.
Intersectia Arthur Verona cu Dionisie Lupu, din Bucuresti, e un loc cu multe minunătii. Una dintre ele e privelistea ce se deschide spre Biserica Anglicană. În vremea studentiei obisnuiam să intru în această biserică de la marginea Grădinii Icoanei. Era ca o evadare din strada cenusie într-o lume aparte, civilizată, asa cum îmi imaginam că e dincolo, în Vestul interzis. Îmi dau seama, acum, că, în „libertate”, n-am mai trecut pragul Bisericii Anglicane din Bucuresti. Nici măcar sâmbătă, când am fost la doi pasi de ea, n-am încercat să mă dau mai aproape. Ceea ce e, întrucâtva, o temă de meditatie.
Biserica Anglicană din Bucuresti, fotografiată sâmbătă, 6 noiembrie 2010, pe la prânz, de la capătul străzii Arthur Verona, colt cu Dionisie Lupu. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
NOTĂ. Am găsit un articol simpatic în Dilema Veche, scris în urmă cu un an.
Capătul dinspre Dionisie Lupu al străzii Arthur Verona, din Bucuresti, mai are o zonă graffiti interesantă: gardul de peste drumul fatadei despre care am vorbit aici.
Cum am fost nevoit să rămân în Bucuresti în weekendul care, deja, e mult în urmă, desi as fi vrut din răsputeri să ajung la Cluj, unde un foarte bun si vechi amic avea nuntă, am zis să îmbin utilul cu plăcutul si mi-am făcut o parte din drumuri pe jos. Pasii m-au purtat prin mai multe locuri, dar abia când am ajuns pe strada Arthur Verona mi-a picat fisa că n-ar strica să fac niste fotografii. Lumina era perfectă: era acel soare de toamnă târzie, care inventează mereu culori noi.
N-am fotografiat oameni si nici copaci (totusi, în câteva cadre apar ceva crengi încă înfrunzite). Am făcut fotografiile cu telefonul, sculă care a fost construită pentru alt scop… Iată ce a iesit:
Fatadă din Bucuresti, aflată la interscetia străzilor Arthur Verona cu Dionisie Lupu, care, de multă vreme, iese în evidentă datorită desenelor graffiti. Am o fotografie a vechiului desen (o caut!), acum e alta, la primăvară probabil că va fi schimbată si asta. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Fatada de la intersectia străzilor Arthur Verona si Dionisie Lupu, din Bucuresti, văzută aici dinspre Dionisie Lupu (mai precis, de pe trecerea de pietoni de la capătul str. Arthur Verona). FOTO (cu telefonul, într-o zi de sâmbătă, 6 noiembrie 2010, pe la prânz): Călin Hera
UPDATE. Am găsit fotografia despre care vorbeam mai sus. E făcută astă-iarnă, în luna februarie.
Fatada de la intersectia străzilor Dionisie Lupu si Arthur Verona, fotografiată iarna de un fotoreporter EVZ
Coadă la o florărie din Bucuresit, aflată lângă statia de metrou Pipera, în după-amiaza zilei de 8 noiembrie 2010, ziua Sfintilor Mihail si Gavril. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Dacă n-ai fi stiut, azi, că e vreo sărbătoare, tot ti-ai fi dat seama. M-am aflat în această situatie, trecând de două ori pe lângă florăria de la gura statiei de metrou Pipera din Bucuresti. Prima oară, dimineată, la ora 10.20. A doua oară, un pic după prânz, cam pe la 14.00. Abia a doua oară m-am mirat ceva mai mult. De ce-or sta oamenii ăstia la coadă? (I-am si fotografiat).
Asa mi-a picat fisa. Azi e ziua sfintilor Mihail si Gavril. Cum ziua încă nu s-a terminat, mă grăbesc să le urez La multi ani Mihaelelor, Gabrielelor, Mihailor si Gabrielilor pe care îi cunosc sau, dacă nu-i cunosc încă, pe care îi voi cunoste. Si sunt multi si dragi mie!
Sper să primească florile virtuale si Gabi, g1b2i3, Gabriela Savitsky, Gabriela Elena, Mikael Eon, Mikka, Mihai Pintilie, Angela Ribus.
Apus de soare în octombrie Foto: Călin Hera
Aseară a trebuit să dau o fugă. Să duc două mâte cuiva care avea nevoie (vă amintiti, poate, povestea cu pisica si vietile ei finite). Nu insist asupra lui miau-miau, nici a celei care a stat cuminte în cutie, nici asupra celeilalte, care a simtit nevoia să facă o tură pe la pedala de ambreiaj. Chestia e că, la un moment dat, le-am spus fiicei mele si fiului meu:
– Tragem un pic pe dreapta.
Le-am arătat apusul de soare, unul dintre cele mai încărcate de culori pe care le-am văzut. Am tras două cadre (cu telefonul), apoi am plecat mai departe. Mă uitam mai mult în oglinda retrovizoare decât în fată, dar a fost OK, eram pe autostradă (m-a depăsit si un Fiat 500, dacă mi-am dat bine seama ce era bolidul tzusti :)).
NOTĂ. Aici si aici sunt fotografiile făcute de fiu-meu, cu telefonu lui.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 