Posts tagged ‘1989’

11/11/2010

Trei frici

– Stai!, a strigat Dan. Autobuzul, care oricum abia se târa, a oprit. Dan i-a făcut semn şoferului să deschidă uşa. Am pus glonţ pe ţeavă. Zgomotul l-a înţepenit pe şofer, care a stat aşa, băţ, până când Dan a cercetat autobuzul pe dinăuntru. I se păruse c-a fost un cutremur lung, aşa i-au tremurat picioarele. Abia după ce Dan a făcut semn că e OK m-am lăsat şi eu moale, pe vine, sprijinind ZB-ul de gard. Dacă strănuta şoferul, iar eu, crezând că e vreun gest ostil, îi trimiteam un glonţ în cap?

NOTĂ. Am scris acest PA pentru concursul de proză arhiscurtă Cinci săptămâni în palon

Etichete:
30/12/2009

1989. Răguseală

22 decembrie
Dis-de-dimineata, înainte de a pleca la Deva, trec pe la I., mătusa mea, care ar trebui să plece azi în Germania. A trecut de la faza de teamă de ce va fi la cea de nerabdare. Nerabdarea de a vedea ce se întâmplă în tară. În orice caz, îmi mărturiseste ca si-a anulat plecarea. Singura grijă e pentru fiica ei (varisoară-mea are 11 ani): dar dacă Ceausescu înăbuse ceea ce pare că s-a pornit si se închid granitele? E drept, pasaportul pe care l-a primit îi conferă, totusi, o oarecare sigurantă.

Tu ce zici să fac?, mă întreabă. Stai, îi zic. Simt eu că va fi bine.

Apoi fug la autogară, unde mă întâlnesc cu Tibi. Discutia cu Dragos e scurtă, între două autobuze. Greva din combinat, despre care auzisem dimineata, de la tata, a evoluat în adunarea oamenilor, cu scopul de a porni spre centru. La Deva, văd deja oameni adunându-se. În autobuzul de Hunedoara, oamenii sunt surescitati. Vorbesc între ei. În soaptă, dar vorbesc. Despre ceea ce li se întâmplă.

De la autogara din Hunedoara, mergem o bucată de drum cu coloanele de muncitori. Fug acasă să aflu vesti. Florin, de la Resita, telefonase ca să spună că acolo e deja revoltă. Aflu despre împuscăturile de la Bucuresti. Aflu despre fuga lui Ceausescu. Iustin e răgusit.

Nu pot sta în casă. În centrul vechi, in fata partidului, e lume multă. Ne îmbrătisăm. Stau mult asa cu Laura. Ne amintim de manifstele noastre, din urmă cu un an. Studentii veniti de la Timisoara sunt cei care animă multimea. Îngenunchem în memoria celor căzuti. De zeci de ori. Spunem rugăciuni. Multi oameni dau doar din buze. Florin I., răgusit, agită un steag. De la balconul partidului iau cuvântul o droaie de oameni.

Înainte de miezul noptii, ne cărăm spre case. E ciudat: se dă program la televizor si la ora aia. Nu dorm până dimineată, când plec să mă întâlnesc cu băietii. Avem furnicături. Simtim că asta nu e tot.

30/12/2009

1989. Azi-mâine în toată ţara

E 19 decembrie şi am veşti alarmante dinspre Timişoara (via Europa liberă şi tata). Un prieten al lui Tibi a dispărut în timpul manifestaţiilor, când s-a tras asupra oamenilor. M-am înţeles cu Tibi, prin tata, să ne întâlnim la Hunedoara. Sper să vină şi clujenii. Trebuie să ajungem la Timişoara, cât mai repede. Trebuie însă să ştim unii de alţii.

În Bucureşti, atmosfera e încărcată. Parcă toată lumea spionează pe toată lumea. Aproape nimeni nu vorbeşte. Am senzaţia că, dacă aş avea nemaipomenitul curaj de a striga ceva pe stradă, aş fi secerat. De gloanţe, de privirile celorlalţi.

Pierd trenul de 16.10. Dintre toate trenurile pe care le-am pierdut vreodată, de ăsta îmi pare cel mai rău. Măcar mă întâlnesc cu Lia. Ne sărutăm mult. Nu înţelege de ce vreau să plec.

Ajung acasă în 20 decembrie. Aflu droaie de veşti dinspre Timişoara. Abia aştept să vină Tibi de la Timişoara, să povestim. Tata e foarte preocupat.

21 decembrie.
Poveştile lui Tibi sunt terifiante. Îmi spune despre Dragoş, pe care îl cunoscusem la Deva şi, parcă, dintr-o scurtă tură montană (sau doar proiect de tură, nu-mi amintesc bine). Despre curajul, nebunia lui. Despre felul în care l-a rugat pe Tibi, l-a implorat, să iasă în stradă. „La ce bun să stai aici, în cămin? N-avem nimic de pierdut, numai de câştigat!”. Apoi, Dragoş a dispărut.

Seara, apare Nicu, de la Cluj. Înainte de a merge la el acasă, vine la noi. E livid. Se ţine de pereţi. Îl ţin să nu cadă. „Am trecut printre cadavre. Se trăgea în oameni…”, reuşeşte să îngaime. Am impresia că e ori-ori. La prânz, Ceauşescu făcuse un miting în Bucureşti. Foarte-foarte mulţi oameni. Am auzit că mitingul s-a terminat mai devreme decât era programat şi nu cum ar fi vrut Ceauşescu. Oare am plecat din Bucureşti când nu trebuia?

După ce pleacă Nicu, mai liniştit, vine Tibi. „Hai să mergem!”. Tata vine cu noi. Coborâm spre centru. Trecem printre blocuri cu ferestre luminate. Deodată, Tibi începe să urle: „Ieşiţi afară! Jos Ceauşescu!”. Încerc un sentiment ciudat. Admiraţie, teamă, entuziasm, curaj, neîncredere, mândrie, istorie, nebunie. Faptul că tata e lângă mine mă face să mai simt mai sigur. Strigă şi el. Acum mi-e mai mult teamă. Teama de necunoscut. Pe măsură ce strigăm, se sting luminile de la fesrestre. Unii vor, probabil, să vadă cine urlă, alţii vor să stea cu capul între urechi. Nu coboară absolut nimeni. Ne întoarcem acasă. E ciudat că nu am întâlnit niciun miliţian. Nimeni, absolut nimeni nu ne-a băgat în seamă.

La câteva minute după ce ne despărţim, Tibi revine. Îmi spune că Dragoş e la Deva. A fost arestat şi azi i s-a dat drumul. Hotărâm să mergem la el, la prima oră. Între timp, tata ascultă Europa liberă. A început şi la Bucureşti, e deja clar.

20/12/2009

1989. A început

În acest sfârşit de săptămână facem prima ieşire mai serioasă pe munte, cu Şcoala de Ghizi. În Bucegi. Urcăm, coborâm, urcăm, coborâm. E frumos, e o zi de decembrie perfectă, nu-s nici noroaie, nici zăpadă de nerăzbătut. Înnoptăm la cabana Scropoasa. Dormim doar trei ore, după navete de bere. Facem jocuri de cabană. Ne distrăm fain.
Ajung acasă pe înserat şi mă culc pe nemâncate. Dorm 12 ore, neîntors. Intru la curs după prof. Mă aşez la două bănci de Marco. Pare mai fresh decât mine, deşi a tras la fel ca mine pe coclauri, în ultimele două zile. Se tot chinuie să-mi zică ceva. Într-un târziu, ne înţelegem:
– Ai auzit de Timişoara?, mă întreabă.
– Nu, ce să aud?
Profu’ se postează între noi şi stă aşa vreo jumătate de oră. Marco mai apucă să-mi spună doar atât:
– A început.
Era dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989. Sfertul de oră care a urmat, până la pauză, a fost probabil cel mai lung din viaţa mea. Ştiam ce vrea să-mi spună, dar voiam să confirme că despre asta e vorba şi să-mi dea amănunte.

18/12/2009

1989. Flămând

E seară. Ies la o plimbare cu Lia. Alegem parcul din curtea Politehnicii. E o seară plăcută, o noapte promiţătoare. N-avem răbdare. O ridic în braţe. Îmi muşcă buzele. Ne năpustim unul în celălalt. Suntem o năpustire. Un fulger care porneşte de jos în sus şi dă naştere unei stele. Pe feţele noastre explodează lumina proiectată de o lanternă. Lumina se stinge. Aud un glas. Se vrea impersonal, dar jur că e al lui Ovidiu:
– E mai bine să plecaţi. Tocmai au fost ridicaţi trei studenţi care stăteau pe o bancă, lângă TCM.
Nicio şansă să urc la Lia. Portarul e incoruptibil. Poate din cauza uniformei de gărzi patriotice pe care o poartă un tip cât uşa.

Plec spre casă. Pe drum, droaie de patrule. Tanti Ani e stresată. Mă simt tot mai sărac. Asta îmi dă o oarecare beatitudine. Nu mai am cartelă. Am pierdut-o. Mi-e foame. În casa asta n-am mai mâncat nimic de o săptămână. Cred că n-am mai mâncat cam nimic în răstimpul ăsta. Mi-amintesc cu jind de ospăţul de la cămin: pâine uscată, muiată în uleiul întărit din tigaie, cu multă apă între două dumicate. Găsesc un rest de gutuie. Îl devorez. Mai bine mă culc. Oare cum e să te trezeşti din somn de foame?

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia
4. Ninge în noiembrie
5. Mă uit la bulgari
6. Jos zborurile în Cosmos!
7. Nadia

18/12/2009

1989. Nadia

30 noiembrie.
Mă şochează fuga Nadiei Comăneci. Mi-e greu s-o interpretez altfel decât un fapt simbolic. Sufăr.

8 decembrie
Un tip de la ASE a trimis o scrisoare la Europa liberă. Colegii s-au strâns în jurul lui. Au spus că, dacă i se întâmplă ceva, nu mai calcă pe la şcoală. Mi-ar plăcea să fie adevărat. Ceea ce e cert e că, după momentul ăsta, bursele au fost majorate cu 10%.

Străzile sunt patrulate în continuare. Simt tot mai mult nevoia să vorbesc cu tata. E prea mult până când voi ajunge acasă (22 decembrie, probabil), mai e aşa mult. I-aş scrie să-i spun ce-mi trece prin cap, dar mi-e teamă de violabilitatea corespondenţei.

Îmi amintesc întâmplarea de la Iustin, din urmă cu câteva luni. Am vut să-l vizitez, dar nu era acasă. I-am lăsat un bilet în cutia postală. Pentru că n-aveam pe ce scrie, am rupt prima foaie dintr-un almanah, aia cu tabloul. Am scris pe verso ce am avut de spus si am pus un P.S.: După ce citeşti, poţi arunca asta în veceu. Seara, m-a căutat Iustin. Mi-a spus că n-are rost să risc asa, ca fraierul, pentru o glumiţă. Dacă vreau să fac într-adevăr ceva, să-i spun.

În urmă cu alte luni, am fost în Cişmigiu cu Laura. Am pus pe bănci foi pe care am scris „Jos Ceauşescu!”. Mi-a fost teamă. Curajul Laurei mi-a făcut bine.
Azi-dimineaţă am scris acelaşi lucru în câteva toalete de la facultate. Am dat peste câteva inscripţii asemănătoare.

Aud că Jivkov şi familia vor fi aduşi în boxa acuzaţilor, la Sofia. Gorbaciov şi Bush s-au întâlnit la o discuţie pe care o bănuiesc foarte importantă. Cum se simt, oare, aceşti doi oameni? Ce presiune e pe ei? Sunt marionetele cuiva? Sunt pe cont propriu? Cum se simt să fie atât de importanţi? Şi totuşi, sunt oameni. Semeni.

18/12/2009

1989. Jos zborurile în Cosmos!

23 noiembrie.
Mâine se termină Congresul. Nimic nou. Nimic vizibil. Mi-am cumpărat Scânteia. Mi-am notat, din cuvântările lui Ceauşescu: „Este bine cunoscut că nicio clasă socială, nici stăpânii de sclavi, nici feudalii, n-au cedat locul de bună voie, ci au trebuit să fie izgoniţi de la putere, pentru a asigura progresul societăţii omeneşti”. E gura păcătosului care ameninţă? Oricum, am senzaţia că adevăr grăieşte.
Ceauşescu mai condamnă „experienţele nucleare şi zborurile în Cosmos”, vrea să reducă raportul dintre retribuţiile mari şi cele mici, care acum sunt de 1/4,5. „Aceasta înseamnă dreptate socială, reprezintă preocuparea pentru bunăstarea generală a poporului”, zice şi îmi pare atât de ipocrit. Ce bunăstare? Cum poţi să-i zici cuiva căruia îi micşorezi leafa că ar duce-o mai bine?!
Mai notez că „socialismul a devenit un voinic puternic, un Făt-frumos, care a crescut într-o lună cât alţii într-un an – cum se spune în poveste -… reprezintă viitorul… trebuie să avem permanent în vedere de a face totul pentru ca acest voinic, socialismul, să triumfe nu numai în România, ci şi în întreaga lume!”.
Cred că a luat-o razna. Mă întreb cum naiba l-au aplaudat ăia când l-au auzit. Cum naiba să nu-l aplaude, dacă sunt morţi de frică?

17/12/2009

1989. Mă uit la bulgari

În Bulgaria, Jivkov demisionează. Cum o fi să? Petr Mladenov pare pus pe fapte mari. Mă uit la bulgari, la TV, şi nu-mi vine să cred că şeful statului umblă pe jos, printre oameni.

Demonstraţii la Praga. Universitarii sunt în frunte. Nemţii din RDG dau iama în magazinele din RFG, de la graniţă. Zidul Berlinului pare doar piesă de muzeu. E incredibil vârtejul ăsta!

Între timp, la Bucureşti începe, mâine, Congresul al XIV-lea al PCR. Văd un afiş la cinema, „Noimebrie, ultimul bal”. Îmi place să cred că nu e o coincidenţă şi atât.

Regia e suprasaturată de controale. Nimeni n-are voie să intre în alt cămin decât în cel în care locuieşte. Portarul din P6 se face că nu mă mai cunoaşte, face urât când îi întind „taxa”.

Băieţii din Comitet sunt rupţi de somn. Ovidiu face planton în facultate, noaptea, cu un profesor şi un asistent, râd de el, râd de el, râd de noi, ce frică îi e lui Ceauşescu, ce sistem uns are, nu mişcă nimeni, nu?, eu cred că o să ne mişcăm, cine mişcă nu mai mişcă, cine mişcă mişcă-n drişcă, ba o să mişcăm, ştiu eu, nici delegaţii nu se mai fac, pe cât posibil, toată lumea trebuie să stea acasă sau la serviciu sau la şcoală, să poată fi controlat, dacă lipseşti de la ore trebuie să dai explicaţii, să spui unde ai fost, ce-ai făcut, cu cine te-ai întâlnit, toţi îi suspecteazş pe toţi, la naiba, doar n-or să pună lângă fiecare câte un securist, nu sunt zece milioane de securişti în ţara asta, Gorbaciov l-a chemat pe nea Nicu, da’ a zis că e ocupat, ungurii nu trimit delegaţie la Congres, se sparge buboiul, cred, nici comuniştii italieni nu trimit delegaţie.

Alimentarele din centru sunt pline cu caşcaval, şuncă, brânză. Nimeni nu cumpără pentru că toţi şi-au terminat deja cartelele pe luna asta. Pe Calea Victoriei, de la Palatul telefoanelor la Mignon, magazinele sunt închise. Toate clădirile sunt drapate cu steaguri tricolore şi roşii. Între ele, tablouri mari, cu tovarăşu’.

Staţiile de metrou sunt controlate de patrule (miliţian, gărzi patriotice, soldat şi civil). Am treabă la BCU. Dau peste un afiş: „Biblioteca e închisă pentru perioada…”. strivesc o înjurătură. Un individ îmbrăcat regulamentar, cu pardesiu cenuşiu, cămaşă albă, cravată albastră, să se asorteze cu ochii, apare din senin. „Probleme?”. Tac şi plec. Nimeni nu vorbeşte. Se aud doar paşi, încoace şi încolo.

17/12/2009

1989. Ninge în noiembrie

Citesc în metrou Bedros Horasangian, „În larg”, o carte foarte bine scrisă. Mă bucură lecturile din Sorin Preda („Plus-minus o zi”), Cătălin Țârlea (deşi la prima lectură, la cenaclu, nu mi-a plăcut), Mircea Cărtărescu („Visul”).

Pe 17 noiembrie a fost prima ninsoare a sezonului. Va fi o iarnă lungă şi grea? Nu ştiu. Deocamdată, mă bucur de peisaj. Dincolo de piaţă, soarele tocmai dă colţul după blocurile de 10 etaje. E roşu. Aruncă o culoare caldă în cameră, prin balcon. Ninge cu disperare şi mă surprind zâmbind. Îmi face bine această imagine.

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia

16/12/2009

1989. Fata aia

noiembrie 1989.
La ziua lui Florin, văru-meu, cunosc o tipă, Gabi, cu un mini negru, strivindu-i funduleţul, colanţi negri şi o bluză neagră, cu mult relief. Ne mozlolim vreo oră, pe balcon. Un balcon destul de strâmt. Trece o săptămâna până când ne întâlnim iar. Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu sunt acasă când telefonează. Tanti Ani îmi spune, de fiecare dată, „iar te-a căutat fata aia!”, şi face cu ochiul. 
 
Într-o seară am ieşit, ne-am plimbat un pic, apoi am mers la un apartament de unde avea ea o cheie (nişte cunoştinţe care lipseau până a doua zi). Nu ştiu ce, dar înainte de a urca în bloc s-a întâmplat ceva. Habar nu mai am ce. Poate am zis eu ceva aiurea. Chestia e că mi-a spus „Hai să dăm o tură, să vedem dacă au plecat”, şi la fereastra îndărătul căreia zicea c-ar urma să ne aflăm era mereu lumină, vreo oră, cât ne-am învârtit ca proştii. „Avem ghinion”, am concluzionat amândoi. Ne-am sărutat la despărţire. Fără respiraţie, dar totuşi fals. Ne vom telefona a două zi, ne-am zis. Fireşte, nu ne-am mai găsit de atunci.
 
16 noiembrie. Îl conduc pe Dan F. la gară. Se întoarce la Timişoara. Ieri a fost meciul cu Danemarca. Cel mai mult m-a impresionat nu victoria alor noştri, ci reacţia suporterilor danezi, la sfârşitul meciului: ne-au aplaudat pe noi, care-i eliminaserăm. Ne-au dat o lecţie. Într-un fel, ne-au încurajat.

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările

Etichete: , , , ,
16/12/2009

1989. Se mişcă ţările

 
E toamnă şi e ceva în aer. Sunt entuziasmat că basarabenii au obţinut scriere latină şi româna ca limbă oficială (ei îi zic limbă moldovenească acum, e de discutat despre asta!), de succesele Solidarităţii lui  Lech Walessa*, de mişcările din Ungaria (mă minunez că se dă liber la alcătuirea de partide politice, cu număr minim de membri, chiar 2-3!). Mă înfiorează masacrul din Piaţa Tian An Men.  
 
Mă intrigă ideea reunificării Germaniei**. Mă sperie soliditatea regimului Ceauşescu, deşi încep să simt ceva în aer.  
 
Singurul lucru de care mă tem e tăvălugul. Mi-e teamă de scăparea de sub control a situaţiei. În acelaşi timp, mă întreb: de sub controlul cui? Adică, până la urmă, de ce ar fi bine să fie sub controlul cuiva?

NOTE

* În prima notiţă din jurnal referitoare la Lech Walessa scriam Vanenza  
**  Nu ştiu de ce, e un gând care apare la un moment dat în însemnările de atunci; însemnările sunt făcute sporadic, sunt pagini întregi scrise dintr-una, desfăşurarea evenimentelor e mai rapidă decât pot eu, studentul, consemna – n. mea)

16/12/2009

1989. Fuga până-n toamnă

A fost un an interesant până acum. La facultate: aşa şi aşa. Astă iarnă am picat Rezistenţa. Am greşit o virgulă, la calculul final. Din cauza unei zecimi de milimetru, structura „proiectată” de mine n-ar fi rezistat în nustiu ce condiţii vitrege. Dar examenul ăla e istorie. Astă vară, l-am trecut cu aplauze (m-am aplaudat!).

În luna aprilie am încasat un „Avertisment” de la Comitetul de cămin. Motivul: am chiulit de la „Duminica gospodarului” (program de muncă patriotică în jurul căminului). În afară de avertisment, am mai încasat două servicii în jurul căminului, peste rând, şi o „adresă la decan”.

Tot în luna aprilie notam în jurnal că, la începutul Plenarei CC al PCR, Ceauşescu spunea că „Romania a plătit complet datoria externa”. Probabil asta era surpriză pe care lumea o aştepta pentru discursul de Revelion. A întârziat un pic.

Mă adun cu câţiva prieteni (trebuie neapărat să vorbesc despre asta!) la aşa-zise cenacluri literare, în general în camera mea de la cămin.

Am luat un premiu la FACS, pentru poezie. M-a impresionat faptul că ştiau de mine câţiva mari: Radu G. Teposu, Al. Cistelecan, Laurenţiu Ulici.

Era să pic un examen, MUCD, pentru că, în loc „să îngras porcul” am citit continuu studiul lui Silviu Dragomir despre Avram Iancu.

Fac foamea, pentru că vând cartela de trei mese şi-mi cumpăr una de o masă, ca să am ceva mărunţiş în buzunar.

Am adunat o droaie de poveşti cu gagici. Mă exprim aşa ca să fiu cinicul naibii. În realitate, am trăit cu inima şi cu sufletul fiecare poveste.

Între timp, aflu, seară de seară, la Europa liberă şi la Vocea Americii, că lumea se mişcă. Aşa începe anul III.

23/03/2009

Maşina de scris

Prin 1981-1982 o primeam pe Olympia, maşina de scris a bunicului meu (care se stinsese cu puţin timp în urmă). Mi se părea miraculos, la 13-14 ani, în plină Epocă de Aur, să am aşa ceva. Mă fascina să „bat” semnul dolarului. O făceam de câte ori aveam ocazia; scriam înadins texte în care apărea $.

Făceam rost de coli de hârtie, de indigo şi de role (pe care le foloseam şi refoloseam până deveneau fâşii de cârpă) în special de la Flavia, soţia unui văr de-al tatălui meu, care era secretară la Şcoală nr.3.

Cred că era deja anul 1985, „bateam” deja la maşină poezii şi scurte povestioare pe care le citeam la cenaclul lui Eugen Evu, când, la uşa apartamentului nostrul din OM, a sunat un miliţian. A întrebat de mine. Mi-a zis că trebuie să mă prezint în data de, la camera numărul, cu maşina de scris. Mi-a dat să semnez într-un tabel (din care n-am reţinut nimic) şi a plecat.

Tremuram. Dar mai mult am tremurat în ziua în care am fost să o predau pe Olympia. Ofiţerul care a luat-o a fost amabil, cred că m-a întrebat dacă scriu poezii. Mi-a zis să fiu liniştit, că e doar o formalitate, că trebuia să raportez că o am (părea că știe „istoricul” Olympiei mele de pe vremea când fusese a bunicului meu). În câteva zile, după ce va fi luată în evidenţă, îmi va fi înapoiată, mi-a zis. Cred că am zis mulţumesc.

masina-de-scris-editata
DOCUMENT. Aceasta a fost amprenta maşinii mele de scris (toate maşinile de scris aveau anumite caracteristici, chiar dacă erau „de serie”) . Mi s-a spus că „luarea în evidenta” însemna notarea, într-un dosar, a tuturor caracterelor, pentru identificarea unui eventual text-manifest anonim scris la acea maşină.

Am primit-o pe Olympia înapoi după mai bine de un an. Era în stare bună. Am curăţat-o, i-am pus o rolă nouă şi am ţăcănit la ea aproape toată noaptea aia. Îmi imaginez că era ceva ciudat: la parterul unui bloc cu două etaje, într-unn cartier liniştit, într-un oraş întunecat, se auzea un ţăcănit ritmat.

Nu ştiu unde anume e acum bătrâna mea maşină de scris. Cred că o păstrează mama pe undeva. Eu am revăzut-o prin 1997-1998, când, chiar aşa arhaică, greoaie (la propriu şi la figurat) mi-a fost dragă cum îmi e copilăria şi amintirea bunicului meu. N-am scris niciodată foarte relaxat la ea (cum mi se întâmplă acum, la calculator), poate fiindcă, la orice greșeaklă, trebuia să o iei de la capăt. Dar cine n-a experimentat „bătutul” la mașină a pierdut ceva, un ceva aparte; poate tocmai grija asta de a nu greși.

Etichete: ,