Călin Hera. PA-uri şi mirări

Dragii mei,

înainte de a publica clasamentele, se cuvine să anunţ tema pentru palonul 6, inspirată din PA-ul care a câştigat etapa a 5-a (Linie de cod, autor Victor).

Aşadar, vă invit să scrieţi, până marţi, 23.00, PA-uri despre

Frică

Baftă!

Iată PA-urile:

Vânzătorul de ghilotine (Victor)
– Ţi-e frică?
Cuvintele scuipate printre buzele subţiri aproape că-şi pierdură sensul.
– Nu!
– O să-ţi fie!
Se întoarse cu spatele rupând contactul vizual. Simţi fluxul de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână. Văzu reflectându-se pe pământ sclipirea lamei ghilotinei în lumina apusului. Simţi în tălpi vibraţia capului căzând cu zgomot sec pe pământ. Frica – gândi negustorul – cea mai stabilă monedă din univers.

Frica de răgaz (Dan)
O nouă fobie? Nici vorbă, doar o problemă de autocontrol; am rezolvarea de la un rabin întâlnit cu mulţi ani în urmă la Ierusalim:
Sunt în mare pericol cei care îşi închipuie că nu au niciodată timp pentru nimic, nici măcar pentru ei înşişi. E elementar: pur şi simplu pui jos târnăcopul, stiloul, sapa, microfonul, drujba, stetoscopul, tastatura (sau orice alt instrument foloseşti în acel moment) când sună sirena imaginară de început de siestă şi-ţi spui: “Gata deocamdată; mai fac după.” Şi pleci.

Trei frici (Călin)
– Stai!, a strigat Dan. Autobuzul, care oricum abia se târa, a oprit. Dan i-a făcut semn şoferului să deschidă uşa. Am pus glonţ pe ţeavă. Zgomotul l-a înţepenit pe şofer, care a stat aşa, băţ, până când Dan a cercetat autobuzul pe dinăuntru. I se păruse c-a fost un cutremur lung, aşa i-au tremurat picioarele. Abia după ce Dan a făcut semn că e OK m-am lăsat şi eu moale, pe vine, sprijinind ZB-ul de gard. Dacă strănuta şoferul, iar eu, crezând că e vreun gest ostil, îi trimiteam un glonţ în cap?

Sobolanul alb (Ion Toma Ionescu)
Ieşisem din somn.Trecuse primejdia, pierii şi nelegiuirea crimei, sau trãdarii, ce o fi fiind. Imaginile de groazã dispãruserã, doar golul acelor clipe apãsa mut. Oare ce sãvârşisem? memoria surescitatã nu mã ajutã. Voiam sã uit? nu eram prea sigur. Pastilele medicului de la LSM, dupã saptãmâni de nesomn, parcã mã trãgeau într-un loc mâlos din care mã zbãteam sã ies simţind cã mã acoperã frica. Când şi când, şobolonanul acela mare alb mã fixa din oglindă, mustrãtor, dincolo de pragul realitãţii.

Vanatoarea (Bogdan)
Funia harponului se intinse – o coarda de arc gata sa plezneasca – inclinand barca la tribord.
”Demonul vrea sa ne traga in adanc!” Oamenii lui stiau să recunoasca semnele unei scufundari de adancime si era clar ca asta incerca sa faca prada lor. “Funia va rezista și monstrul trebuie sa se-ntoarca la suprafata, sa respire!”. Realiza insa ca acest gand nu venea atat din experienta acumulata cat si din nevoia de a se-mbarbata intr-un moment in care mirosul intepator al fricii devenise foarte real.

Şi plecă (Adela)
Închise ochii. Mâna sa mică se acundea în palma lui, ca un porumbel speriat, aşa cum se întâmplase mereu. Se gândi la toate minunile din viaţa ei, la urcuşuri şi coborâşuri, la tot ce a însemnat viaţa lor împreună. El o privea cu aceeaşi ochi albaştri, ca în prima zi. Cu cealaltă mână îi mângâia părul încărunţit. Pe patul de spital, părea atât de mică şi de fragilă! Nu putea să o lase să plece! Nu acum şi nu aşa. Ea deschise ochii şi-i şopti, zâmbindu-i: “ Nu plânge, nu-mi este frică!” Şi plecă.

Revelatie (LePetitPrince)
Statea zgribulit intr-un colt al pesterii fiindu-i frica de focul care ardea in apropiere. Mai tarziu, de frica sa nu inghete, a cutezat, s-a apropiat, si s-a incalzit atat de bine incat l-a luat somnul. A visat ca in jurul focului se adunasera unii care mancau din ceva rotund. Ii era foame si frig si se aseza pe glezne mai aproape de foc, cand, descoperi chiar la picioarele lui, mai multe obiecte rotunde cu resturi de mancare in ele. Ar fi mancat dar n-a facut-o, de frica. Prea duhneau a E-uri!

De ce ti-e frica nu scapi (LePetitPrince)
Si-l imagina delicat si cu o mare inteligenta a simturilor – pentru ea, era calitatea care conta cel mai mult la un barbat. S-a intamplat sa-l intalneasca si sa aiba acelasi drum. Au flecarit, s-au oprit la tarabe, el s-a aplecat sa vada ceva, ea i-a pus o mana pe umar tragand usor, sa vada, chipurile, mai bine. Au continuat drumul fara sa se atinga, facand fata unei atractii irezistibile. Aflata ca intr-o transa placuta, trairea femeii era totusi umbrita de o teama: sa nu se trezeasca din somn.

Jurnalul unui bebe (Carmen Negoită)
De ziua mea l-am primit pe Urs. Îmi place să-i mestec urechea şi să-l umplu de salivă, iar dacă mama îl ia în braţe se umple de bale pe faţă. Îmi mai place să-l arunc pe Urs din pătuţ noaptea şi apoi să plâng până când mami îl ridică şi mi-l dă. Fac asta doar ca să mă amuz. Mami n-are voie să doarmă. Ea trebuie doar să-mi dea să mănânc şi să-mi schimbe scutecele. Acum nu-i mai este frică să-mi facă băiţă. Azi sunt foarte ocupat cu mama, sunt hrănit la ora 9, apoi dau aerul afară, iar apoi voi încerca să fac câţiva paşi prin sufragerie.

Dragă Dumnezeu… (Adela)
“Nu mi-e frică, nu mi-e frică, de bau-bau!”
Stătea cu năsucul lipit de geamul mic şi aburit şi privea copiii din curte, care ţopăiau veseli şi cântau cât îi ţinea gura. Îşi dorea atât de mult să fie acolo, să se învârtească până ar ameţi şi să strige că nici ei nu-i este frică de bau-bau! Dar… îi era. Îşi făcuse loc în sufletu-i, odată cu plecarea părinţilor şi sosirea ei aici. Se simţea singură şi speriată. Strânse la piept păpuşa mică şi începu o nouă scrisoare: „Dragă Dumnezeu, ştiu că…”

Din disperare mâncăm si pământ (Bianca Dobrescu)
îi aruncaseră cinzeci de bani din milă, ea se uita chiorâș, drăcuia și se comporta mai ceva decât un ins ce decupează articole din ziar și le pune la presat în borcane din coji de lămâi contaminate(cu toate că sună prea aiurea). se simțea pierdută, nu avea cu ce naibii să-și hrănească plozii, cu ce să plătească chiria, nici măcar nu putea bea o țuică fiartă și ronțăi un covrig acum de sărbători, nu voia să le vadă fețele micuților când moșul nu le va aduce decât niște zdrențuri căpătate. plânge.

Screte (Carmen Negoită)
A aşezat florile pe mormânt şi a întins mâna pentru a mângâia placa de la căpătâi, dar, când degetele au atins piatra rece, a auzit un zgomot în spatele ei. S-a întors, aşteptându-se să dea nas în nas cu un străin, fiindcă aproape îi simţea respiraţia în ceafă. S-a uitat în toate direcţiile. Doar copaci cât vedeai cu ochii. Indiferent cine fusese, plecase în grabă. I s-a făcut frică şi a luat-o la fugă, întorcând capul pentru a se asigura că nu-i urmărită. Simţea că urmărise un secret, iar acum secretul o urmărea.

Omul negru (Petra)
Se auzea mingea cazand. Buf, buf si intr-un final un plescait. Copiii au ridicat capacul si in jos se vedea haul. Ii cuprinse frica, dar era singura minge din cartier. Daca nu se duceau dupa ea iar asteptau 2 ani sa vina Ionut din Spania. Victor s-a repezit in casa si a adus chibrituri. Se gandeau ca la cate prostii au facut, dusul in subsol nu putea fi mare lucru. Asa ca au coborat pe scara. Piciu a aprins un chibrit, iar in secunda cat s-a facut lumina au inteles de ce trebuia sa le fie frica.

Freamătul pădurii (Ion Toma Ionescu)
Mã târãsc sã aprind lumina, mã liniştesc puţin şi scriu precipitat pe un colt de paginã visul, poate reuşesc sã-nnod firele. Cunosc odaia. Din spatele meu se ridică din aşternuturi un personaj feminin, cu ascendent asupra mea şi drag, numai că frica mă opreşte să-i citesc privirea. Ţaţa, mătuşa-mea, murise de mult, stãpânea situaţia. Silueta ei de femeie tanãrã, cum n-o apucasem, mult mai înaltã îmbrãcatã în negru se scurse afarã pe uşã şi un timp ascultã în marginea gardului, freamãtul pãdurii.

Mie când mi-e frică…fluier (starsgates)
Îi era frică de întuneric. Simţea când era singur, cum gheare ascuţite vor să-l înşface de ceafă. În acele momente o lua la goană şi nu se oprea decât atunci când ajungea în mijlocul bucătăriei. Uşa în asemenea ocazii era trîntită cu putere. Doar lumina caldă din bucătărie şi glasul bunicii îi mai domoleau frica.
– Ho, că doar nu năvălesc tătarii, spunea bunica.
– Dar mi-e frică, scâncea băieţelul.
– Fluieră dacă ţi-e frică, îi spuse bunica .
A descoperit astfel cum să alunge frica. Fluiera!

În joacă (Victor)
Îşi amintea ziua în care scăpase de proteze de parcă a fost ieri. „Vrei să joci?” îl întrebase Gelu de pe malul opus al gârlei, ispitindu-l pe terenul de fotbal. Îşi amintea cum încuviinţase din cap înghiţind în sec, cum îşi alungase frica uitând, că nu-l lăsau să joace pentru că „ne încurci”, cum cârja îi alunecase. Îşi amintea ultimul lucru pe care-l văzuse înainte ca întunericul să-l cuprindă – cerul albastru prin apa rece ca gheaţa. Când se trezise, vocea medicului spunea ceva de leziuni la coloană, iar lângă pat era un scaun cu rotile nou.

Comoara (Bogdan)
Pipaia treptele de piatra in timp ce ochii i se obisnuiau cu intunericul. “Blestemat fie negustorul de lampi!” isi scrasni printre dinti in timp ce-si continua coborarea. Aici jos aerul era uscat si rece ca vantul noptii in desert. Auzi un zgomot si se opri incercand sa strapunga intunericul cu privirea. Se-ndoia ca animalele ar fi putut patrunde pana aici dar sunetul persista. Cand vazu cele doua picaturi sangerii de lumina privindu-l si ii simti dogoarea rasuflarii pe fata stiu ca era deja prea tarziu sa-i mai fie frica.

Sfarsit de primavara (Sictireli)
Era marinar de cursa lunga. Cand se dezlegau apele de gheturi se intorcea. Intra pe usa casei aplecandu-si usor capul.
Bunicule, ii spuneam sarindu-i in brate, tu esti puternic si alb ca ciresul din fundul curtii. Cand infloreste, eu stiu ca vii acasa. Nu-i asa ca ciresii nu mor niciodata?
Cu mana lui aspra mi-a alungat de pe frunte norul de frica ce-mi intuneca privirea.
Copile, va veni o vreme cand copacul nu va mai exploda in flori.
In primavara urmatoare ciresul a refuzat sa mai infloreasca.

Fugarul (Cristian Dima)
Alergă fără să ştie încotro, călcând şiroaie de apă rece, ascunse sub pâlcuri de iarbă. Spera să ajungă spre pădure şi să găsească un loc unde să nu fie descoperit. Simţea frica prin burboane reci de transpiraţie ce îi se prelingeau pe frunte şi tresărea la cel mai mic zgomot ce semăna a tropote de cai. Se împiedecă de un muşuroi de cârtiţă, iar când dădu să ridice privirea, inima i se opri. Un războinic ce purta zale grele de fier şi o spadă lungă i se arătă. Nu te speria, te voi proteja eu de soldaţii romani. Urmează-mă!

După deadline
Memento (LeeDee P)
Se sculase cu două ore înainte de a pleca la firmă. Postul ei de PR îi cerea să fie mereu aranjată, zâmbitoare și hotărâtă. Avea nevoie de ceva timp ca să facă duș, să-și usuce și să-și coafeze părul și, bineînțeles, să folosească cu mare artă, toate articolele cosmetice, de firmă, pentru care cheltuia o grămadă de bani. Înainte să iasă pe ușă, se privi în oglindă să-și admiră opera. Se înfioră: în spatele chipului ei de femeie distinsă, aparent tânără, simți cum își face loc frica de bătrânețe…

Clubul Fix 500
Frica de răgaz (Dan)
Trei frici (Călin)
Vânătoarea (Bogdan)
Si plecă (Adela)
Revelatie (LePetitPrince)
De ce ti-e frica nu scapi (LePetitPrince)
Din disperare mâncăm si pământ (Bianca Dobrescu)
Omul negru (Petra)
Sobolanul alb (Ion Toma Ionescu)
Freamătul pădurii (Ion Toma Ionescu)
Sfârsit de primăvară (Sictireli)
Memento (LeeDee P)