– Hai, mă, că nu pişcă, îl ţii de-aici c-o mână şi cu ailaltă îl împungi uşor cu paiu’, ca şi cum l-ai gâdila. Uite, vezi, îi place. Să nu împungi tare, că-i iese prin ochi şi moare şi-ţi trebe altu’.
– Nu pot, mă, mi-e milă, împunge-l tu şi pe-al meu, ce dracu’, şi nu cred că-i place. Ţie ţi-ar plăcea?
Atunci l-a strigat doică-sa:
– Vino, Vlăduţ, să facem nani.
Nu şi-a mai văzut prietenul din ziua aia în care se jucau cu bondarii, dar s-a întrebat mereu dacă lor chiar le plăcea paiu’-nfipt.
Bondar
Primul PA în căutare de semne
1. Stăpânul rotitelor
Am nimerit în plină nebunie. Depărtarea de realitate se poate face încet, folosind rotiţele fără zimţi. Oratorul stia foarte bine ce are de facut. Îl simteam incordat ca pe o fiara inainte de atac atunci cand, simtind ca multimea s-a potolit si este suficient de subjugata, pregatea asaltul final asupra constiintelor.
2. Tăcerea fluturilor
Am nimerit în plină nebunie. Paradoxal, mă simt atât de bine încât n-aş mai pleca de aici. Nebunia mi se potriveste manusa. Aflasem asta de când cu fluturii. Fluturii aceia mici si negri despre care îti vine să zici că sunt muste.
3. Să înceapă nebunia!
Am nimerit în plină nebunie. Prima reactie a fost sa renunt. Dar mi-am zis: “de ce nu?”. Labirintul părea inocent. E drept, era cam mult nămol. Am luat puţin pe degete şi mi l-am întins pe faţă. Abia acum eram pregătit.
4. Gladiatorul
Am nimerit în plină nebunie. Am dat sa fug dar m-am trezit ca pasesc inapoi. Instinctiv. . Am simtit peretele rece pe spate. Gloata striga ca smintita. Mi-ar fi greu să zic acum “joacă-se cine-o vrea cu focul ăsta.
5. Caleidoscop
Am nimerit în plină nebunie. Multimea de gura-casca privea buimacita submarinul. Era galben şi din interior se auzea muzica celor de la Beatels. Când te uiţi mai de-aproape îţi dai seama că nici nici şopârlele care dorm pe el nu respectă măsura. Soparlele nu stiu decat masura 1/2: coada sus, coada jos.
6. Matrix
Am nimerit în plină nebunie. Eram singurul viu, singurul cu aripi. În lumina de crepuscul, hâda mulţime de nevertebrate viermuia sinistru, sorbindu-mă ca o mlaştină. Noroc cu aripile care m-au ajutat să zbor spre lumină. Sau doar asa credeam?
NOTĂ. Aici scriem un PA, împreună, după regula „fiecare poate adăuga o propozitie; prima care se potriveste rezonabil devine oficială”. Mai multe detalii regulamentare, aici. Propozitiile-propuneri trebuie postate sub formă de comentarii la acest articol. Să fim inspirati!
PAjoc. Mic ghid
Vă propun un joc. Unul care poate dura foarte puţin sau ceva mai mult. Depinde de voi, de noi toţi.
Voi scrie o propoziţie. Apoi, oricare dintre voi, poate scrie o continuare. Voi alege prima continuare cu noimă, care să poată duce povestea mai departe. Propoziţia-continuare va fi aşezată frumos, la locul ei, în poveste. Când se vor împlini cele aproximativ 500 de semne, se cheamă că am scris împreună un PA. Vom vedea atunci dacă va fi ceva de capul lui. Şi dacă vom merge mai departe.
Note.
1. Preferabil ar fi ca fiecare autor să aibă o singură intervenţie în acelaşi PA. Această regulă admite însă excepţii. Rare.
2. E de presupus ca, la un moment dat, să se deschidă mai multe căi pornind de la acelaşi crâmpei de PA. În acest caz, probabil că vom merge cu PA-uri în paralel, iar la sfârşit vom vedea care a fost alegerea mai bună.
3. Fiecare propoziţie va fi un link către blogul autorului ei. (Ar fi haios ca acesta să posteze, la rândul lui, ceva care să contină propozitia respectivă. Nu e o condiţie, dar ar putea rezulta o încrengătură interesantă. Am avea niste bloguri legate prin propozitii. Dacă vi se pare ceva prea complicat, uitaţi de asta! Important e să meargă bine PA-ul nostru!)
Gând.
Cred că acest joc ar putea fi util întru înţelegerea mai bună a pahiliteraturii.
Cât costă clovnul?
Copiii se joacă, dar parcă nu cu foarte mare tragere de inimă. Explicaţia vine imediat:
– Tati, mie, lu’ Ana şi lu’ Carina nu ne place clovnul. Cât a costat?
Iată o problemă pe care nu-mi imaginam c-aş putea-o avea pe vremea când eram, la rândul meu, copil şi prin înfăţişare.

Serios vorbind, nu mă dau eu în vânt după locurile de joacă tip din Bucuresti, dar acolo unde am organizat petrecerea de ziua fiicei mele, duminică, a fost foarte OK. Recomand!
Filosofia contabilului Fişic
Mă interesează mai mult banii pe care risc să-i pierd decât cei pe care i-aş putea câştiga.
Notă informativă (selecţiuni)
„L-am văzut pe numitul F.P. rupând manuscrisul, bucăţi. Când a terminat, a spus clar „io îmi bag p.” şi nouă ne-a fost limpede şi la cine şi la ce se referă (…) „Troglodito!”, a urlat, apoi a zis-o p-aia cu „codoiu’ lu’ mă-sa” (…) A mai spus „Leana, Cotoroanţa, să-nveţe întâi să vorbeasca” şi s-a uitat la Tablou’ c-o ureche zicând încet „Pelticule, te-aş pupa în cur dacă i-ai trage o scatoalcă Urâtei”. După care m-a întrebat cu ce rimează „boarfă” (…)”
Şopănhauăr, azi.”
La grădina zoologică
Au fost odată doi copii. Un băiat şi o fată. Într-o zi, au mers la grădina zoologică.
– Ce animale vreţi să vedeţi mai întâi?, i-a întrebat tatăl lor.
– Pe toate, a răspuns Radu.
– Bine.
Prima oară au văzut pelicanii. Erau mari, albi şi stăteau, leneşi, pe apă. Unul căuta peşti. Îi era foame. Altul şi-a întins aripile. Fetiţa ar vrea să se uite la ei toată ziua.
– Uite păsări flamingo!, a strigat băiatul.
– Unde?, a întrebat fata.
– Acolo, a arătat fratele ei cu mâna.
– Dar ce înseamnă flamingo?, a întrebat fetița.
– Nişte păsări frumoase, cu picioare lungi şi subţiri, explică tati.
– Şi stau într-un singur picior, a adăugat băiețelul.
– Flamingo e şi numele unui dans, a mai spus mami.
Apoi au plecat spre cuşca acvilei. Înăuntru intrase o coţofană. Acvila stătea liniştită şi se uita la coţofană. Coţofana zbura, speriată, prin cuşcă. Îi era frică să nu devină masa de prânz a acvilei.
– Ce păsări mari! Tati, ce sunt astea?, întreabă băiatul.
– Sunt păsări nandu. Rude cu struţii.
– Vreau în braţe, zice fetița.
Se răsfaţă. Mami îi spune să meargă singură. E mare.
Băiatul citeşte tăbliţele. Cele mai multe animale se numesc „STOP”. E o glumă. Sunt tăbliţe de avertizare. Apoi, băiatul citeşte: „LAMA”.
– Carina, asta e o lamă, îi spune surioarei.
Fata se miră. Cum adică? Ea ştia doar despre lama de bărbierit a lui tati.
Mai departe, băiatul citeşte iar: „MUFLON”. Un animal ciudat. Seamănă cu un ţap dar are coarne mult mai lungi, răsucite.
– Dacă numeri inelele de pe coarne, afli câţi ani are muflonul, spune mămica.
Fetița numără: unu, doi, trei, patru, cinci, şapte, opt, zece, trei, şase.
– N-ai numărat bine, îi zice băiatul.
– Ba da, spune fetița.
– Are treisprezece ani, zice mama.
Fetiței îi plac poneii.
– Sunt micuţi, zice ea.
Îi vine să-i pupe.
Cei mai mulţi oameni sunt la cuşca ursului. E un urs mare şi foarte jucăuş.
Trage după el un trunchi de copac. Îl rostogoleşte. Îl ridică în braţe. Îl aruncă în bazinul cu apă. Apoi sare şi el înăuntru. Parcă e la piscină. Se zbenguie.
Afară e cald şi ursul vrea să le facă pe plac vizitatorilor.
La un moment dat, iese din bazin. Se scutură puţin. Îi e foame. Face câţiva paşi. Se apleacă. Deschide o gură mare. Înfulecă o pâine întreagă. Apoi sare în bazin. E cel mai jucăuş urs. Fetița nu mai vrea să plece de acolo.
– Hai să vedem maimuţele, o cheamă fratele ei.
– Bine, acceptă surioara.
Copiii trec pe lângă o cişmea. Le e sete. Beau apă. E o zi colorată, de toamnă. Una frumoasă. Pentru că sunt acolo, nici nu contează unde, cu toții. Învață lucruri noi despre animale. Dar și despre ei înșiși. Învață că acesta e universul lor perfect: ei patru.
Coloana cu brizbrizuri
Meşterul Costică şi-a terminat opera. A ajuns la maturitate, e mulţumit: i-a ieşit! Pleacă să se odihnească puţin. Cei patru aspiranţi intră în atelier. Sunt tineri, entuziaşti, pripiţi. „Hai, mă, să facem nişte brizbrizuri, mai e material, n-o să se supere nimeni!”, zice unul.
Câţiva ani mai târziu, un şef comunist leagă Coloana cu lanţuri şi trage de ea cu un tractor. Oricât se opinteşte, însă, monumentul meşterului Costică rămâne în picioare. Doar brizbrizurile cad.
Câinele de pe pumn
Cunoasteti vorba aia, că, după ce dai mâna cu cineva celebru, nu te-ai mai spăla un an, să nu piară senzatia. Oare omul ăsta pictat cu ce sentiment îsi spală câinele de pe pumn?

Vultur pleşuv cu ochii aprigi
Hai, noroc! Adică, eu n-as da mâna cu vulturul ăsta plesuv. Pentru că mi-as vrea-o înapoi, intactă.

Tigrul care a ieşit din palma făcută căuş
Voi publica, în acest weekend, niste picturi pe mână. Să zicem, la zece seara si la zece dimineata. Le-am primit prin e-mail. Presupun că e o serie care a circulat mai mult decât de la G.P. până la mine. Dacă sunteti multi care le-ati mai văzut, mă voi opri. Dacă stiti cine sunt autorii (pictură + foto), vă rog să-mi spuneti.

Sărut
două zile din trei soarele se făcuse ceaţă
banii de drum se terminaseră de la început
asta conta mai puţin pentru că aveam conserve şi aţă
ziua mâncam şi-apoi ne-mbrăcam în sărut
două ceasuri din trei nu credeam să existe lumină
altundeva decât sub pleoapele tale cu dinţi
focul pornea dintr-un râu cu benzină
tu îl stingeai şi buzele muşcau fierbinţi
două clipe din trei uitam că există cale ferată
trenul gonea pe potcoave de cai
n-aveam bilete probabil nici hartă
n-aveam nici voie măcar să urcăm în tramvai
două femei din trei ar fi spus că ajunge
nu de tramvaie e vorba acum
ci de altceva mai adânc stins de sânge
rănile din genunchi buzele arse pe drum
NOTĂ. Am scris această poezie în gând, într-o noapte, prin anul 1986 (poatre 1985). Am transcris-o, apoi, de-a lungul timpului, în mai multe caiete. De atunci, aceste versuri mă urmăresc, insistent. Poate că scap cumva de ele dacă le trec si aici, pe blogul meu, în campania „O poezie pe zi”, dacă le dau, deci, „la liber”. Poate vă vor urmări si pe voi. 😉
Memoria telefonului
Am în memoria telefonului numere ale unor apropiaţi care au murit. Ştiu că niciodată n-o să le mai folosesc, dar nu le pot şterge. Dacă aş face-o, aş accepta că ei au murit.
De ce chelesc? Că nu pescuiesc. Zice Sorin Stanciu
„Tu nu pescuiesti si de asta chelesti, dar nu-i târziu”. Asta am aflat din ultimul mail de la Sorin Stanciu.
Sorin Stanciu nu doar că fotografiază excelent, dar si desenează niste acuarele foarte faine. Ieri mi-a trimis-o pe aceasta. De data asta, a fost mult mai darnic cu vorbele.
În principiu, mi-a spus că acuarela de mai jos „e realizata dupa un salău prins zilele trecute pentru faimosul blog (n. mea – se referă, bănuiesc, la blogul aflat în prezent pe locul 1070 în Zelist). Acuarela si pescuitul, două pasiuni de care nu reusesc sa ma despart”.
Sorin a mai spus că lucrarea de mai jos „este o schita pentru o acuarela mare cu doi pesti”.

Acuarela lui Sorin Stanciu, denumită sugestiv „Salăul”
Am căzut ca Boc. Mă rog…
Am căzut ca Boc. E drept, eu am mai putin, doar 70 de locuri, iar el a căzut de mai sus. Chestia e că am eliberat locul 1.000. Am aflat si cine e acum pe scaunul ăla pe care l-am încălzit timp de o săptămână. De data asta îl premiez, cum am spus zilele trecute, chiar dacă nu revendică premiul, fiindcă mi-a plăcut cum scrie.
CLAUZA DE RETROACTIVITATE. Sunt dispus să adaug în Club 1000 și bloguri care au ocupat în trecut această pozitie. Dar n-am să le caut eu.
Domnul Lică tresare
Îi ocupase locul de parcare. Aşa că domnul Lică i-a zgâriat, firesc, maşina. Îi suflase liftul de sub nas. Deci, i-a rupt o sârmă în broasca uşii. Mă rog, relaţia lor mergea unsă, ca între vecini. Într-o zi, dl. Lică s-a gândit să preia el iniţiativa. Aşa că a furat ghiveciul cu yucca, lăsat pe casa scărilor şi i-a tras un şut pisicii care a zburat printre balustrade, cu un mieunat lung, până la parter. A pierdut atunci, nenorocita, vreo patru vieţi. Zi de zi după aceea, domnul Lică se întreba ce va păţi, cum îi va răspunde celălalt. Stomatologul. Sau orelistul, mereu îi încurcă.
Poker pretext
Îi chemase la un chef la care a lipsit. Întârziase la un pocheraş, aşa le-a spus a doua zi. Excelent pretext. Oricât de prost jucător ai fi, oricâţi bani ai pierde la poker, atunci când aduci vorba despre asta pari mai mare, mai credibil, mai bărbat.
În realitate, se îmbătase de unul singur acasă, în bucătărie. Când s-a trezit, dimineaţă, avea capul pe masă. Ochii tulburi i-ai căzut pe un pahar murdar. A răsturnat o sticlă de plastic.
– Iar m-am îmbătat cu apa minerală, s-a ruşinat.
Dor de ducă
Îmi plac cărţile bune (şi vinul roşu)
Hai la librărie, mi-a zis Marco şi a făcut cu ochiul. Prietena lui, Ana, cu care ulterior s-a căsătorit de două ori, vindea cărţi la librăria din centru.
S-au retras un pic în depozit. Răsfoiam nişte Eliade când am auzit un „vă pot ajuta cu ceva?” suav la care am răspuns tâmp că da, gândindu-mă la prostii. Era colega Anei, mai frumoasă ca nuvelele lui Slavici.
Seara închiriasem deja două odăi la cabana din munţi. La prima sticlă de vin recitam Coşbuc, după a doua ne uitam în jos, la stele.






