Afisul filmului „The Fighter” (2010), luat de pe imdb.com
Am văzut aseară „The Fighter”, filmul „de Oscar”. L-am văzut până la sfârsit. Nu-mi pare rău, dar nici nu mă simt prea îmbogătit. Adevărul e că simt asa, o suprasaturatie de filme de acest gen: sportivul de performantă care revine/se afirmă gratie muncii, sansei, talentului, în ciuda mai tuturor. Sunt sigur că, pentru telespectatorul american, povestea e mai interesantă decât pentru cel european. Probabil că un film similar despre Leonard Doroftei, să zicem, ar fi considerat o capodoperă în România.
Revenind: ultimul film de acest gen pe care l-am văzut a fost „The Wrestler”. Am scris aici, la cald, impresiile mele.
De data asta, povestea e destul de liniară si de previzibilă, spusă cu oarecare măiestrie. Jocul actorilor… nimic de reprosat (de la nivelul meu de amator). Personal, mi-e destul de nesuferit Christian Bale (nu mă întrebati de ce), iar Amy Adams si Mark Wahlberg îmi sunt aproape indeiferenti. Toti trei joacă, însă, ok, cu un plus pentru Bale.
Încerc să îmi amintesc o scenă care să-mi fi plăcut în mod deosebit si nu reusesc. Poate faza în care, în timpul difuzării filmului despre Dicky Eklund, eroul interpretat de Bale are o revelatie. E ceva educativ în filmul ăsta, motiv pentru care pot recomanda vizionarea lui împreună cu copiii.
Ati prins vreodată o sopârlă? Cu mâna, vreau să zic. Vi s-a întâmplat ca reptila să se zbată, să-si rupă coada si, astfel, să scape? Vă amintiti faza de la începutul cărtii „Fram, ursul polar”, când tigrul bengalez încearcă să-si roadă laba prinsă în capcană? (N-a reusit si a ajuns la un circ.)
Am văzut patru filme nominalizate la Oscar pt Cel mai bun film. În ordine: Black Swan, The King s Speach, The Social Network si 127 Hours. Doar unul mi-a plăcut fără rezerve: 127 Hours.
Mi-a plăcut cum a fost filmat: dinamic, dar nu supărător. Cadre scurte alternând cu cadre lungi. Suspans. Culoare, muzică. Suspans. Mi-a plăcut personajul (inteligent, profund, simpatic, cu umor, „de gască”). Mi-a plăcut faptul că tatăl personajului îsi ducea fiul să vadă răsăritul soarelui pe marginea prăpastiei, undeva, în Marele Canion. (Îmi place asta foarte mult.)
Primele 18-20 de minute din film (de văzut când intervine momentul) sunt alerte. E descoperirea, bucuria de a trăi, de a explora, de a te bucura. Apoi, exact atunci când îti zici „OK, fain. Si?”, se întâmplă ceva stupid care face din povestea lui Aron Ralston una extraordinară.
Apoi, totul e construit cu măiestrie, totul curge, cu ruperi de ritm, cu dramatism, cu secvente de umor. Mi se pare excelentă secventa în care îsi asează pe bolovan toată recuzita, apoi o priveste, o studiază, pentru a găsi o idee.
Eroul devine din ce în ce mai simpatic. Ajungi să trăiesti alături de el drama lui. Îti pui, inevitabil, întrebarea: „Ce-as face?”. Răspunsul e destul de evident. Dar, sincer, ati fi în stare să vă salvati astfel?
Mi-a plăcut faptul că povestea e adevărată. Mă întreb de ce m-a impresionat mai mult povestea lui Aron decât cea a regelui George VI. Poate fiindcă la Aron e despre viată si moarte? Sau fiindcă, pur si simplu, pare mai autentică (raportat strict la cele două filme)? Întrebări retorice. Votul meu e pt 127 Hours.
UPDATE (revenire la această idee, provocat de doi cititori de pe polimedia.us/fain): Stiu si că există într-adevăr o casetă-jurnal înregistrată de Aron în decursul celor 127 de ore. Casetă tinută la secret, pe care, însă, regizorul si actorul principal au vizionat-o. King s Speech, si The Social Network (nu stiu dacă si Black Swan) se bazează pe fapte reale. Dar povestea din 127 Hours pare cea mai autentică. De vină e felul în care sunt făcute cele trei filme.
NOTE.
Aflu că regizorul Danny Boyle a vrut, initial, să-i dea rolu lui Cillian Murphy. Ar fi fost o greseală enormă, apreciez. Pentru că James Franco chiar e de acolo.
Aron Ralston si James Franco, omul si actorul care l-a interpretat
UPDATE TABLOID.
Îmi place de James Franco si dacă mă uit la fosta si actuala lui prietenă (cu un plus pentru fosta) 😉
Marla Sokoloff si Ahna O’Reilly, fosta si actuala prietenă a lui James Franco.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Am ales să încep această postare punând fată în fată două fotografii: una a lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook (am luat fotografia făcând un printscreen de aici) si alta a lui Jesse Eisenberg, actorul care îl interpretează pe Mark în The Social Network.
Pare că această preocupare, de a alege un actor care să aducă măcar nitel cu boss-ul de la Facebook, a fost mai importantă decât a alcătui o poveste mai acătări. Ce vreau să spun? Ar fi trebuit ca filmul despre unul dintre cele mai importante fenomene ale începutului de mileniu să fie ori o poveste romantată, ori o „analiză” ori, de ce nu, o comedie inteligentă. Ceva bine făcut, în orice caz, ceva care să-mi sugereze că mă aflu în fata unei grozăvii. Ei, bine, primul film despre Facebook e, consider, un rateu. Povestea e pretins inteligentă (prin flashback-urile utilizate, de exemplu), dar superficial construită. Neconvingător.
Nu mă asteptam neapărat ca spectatorul să îndrăgească vreun personaj (cred că doar Andrew Garfiled poate fi „îndrăgit” – joacă bine rolul de tip luat de fraier). Dar orisicât! Mă asteptam ca personajele să fie construite mai credibil, mai profund, mai ales că, toate, sunt în viată (da, impresia e că fiecare personaj important a fost creionat după negocieri dure, foarte piaristice, cu subiectul). Mă asteptam să înteleg ceva mai multe, să surprind calitătile deosebite care i-au făcut pe fondatorii Facebook să realizeze asa un mare lucru. La acest capitol, filmul mi se pare de-a dreptul superficial.
Pe de altă parte, filmul are un oarecare ritm, o oarecare tensiune, dar mi-e teamă că de vină sunt si asteptările spectatorului, care vrea să afle lucruri despre Facebook.
De-aia zic: parcă nu le dau dreptate nici lui Gorzo, nici lui CTP, decât atunci când critică filmul celălalt (vezi aici despre ce e vorba!).
P.S. Dar am deja un film preferat pentru premiul Oscar! Revin.
Înainte de a vedea filmul, am citit două cronici. Prima s-a întâmplat să fie cea scrisă de Cristian Tudor Popescu într-un editorial din Gândul, unde lăuda „copleşitorul actor Colin Firth” si filmul cu pricina, vorbind, în contrast, despre „gustul sălciu, de hamburger mâncat cu punga de plastic cu tot, rămas după ce am văzut „The Social Network””. Concluzia CTP: „Aud că „The Social Network” şi „King’s Speech” sunt principalii concurenţi la Oscar. Încerc să nu-mi fac iluzii cu privire la rezultat”, sugerând că prostul-gust = Facebook va câstiga în fata bunului-gust = King’s Speech.
În cronica lui Andrei Gorzo, The King’s Speech e „un caz regretabil de impostură”, spre deosebire de The Social Network, „e mult mai dens şi mai ambiguu, dar e şi mult mai sclipitor din punct de vedere verbal”. Din această dilemă nu putem iesi, mi-am zis, decât dacă ne uităm la ambele filme.
Deocamdată am văzut doar Discursul. Vă mărturisesc că:
1) Nu m-a impresionat foaarte tare jocul lui Colin Firth, care nici măcar nu s-a bâlbâit, doar si-a înghitit niste cuvinte. Cunosc destui bâlbâiti autentici si stiu cum e ;).
2) Rolul Helenei Bonham Carter nu m-a impresionat, deci nici jocul ei. Sincer. Destul de banal.
3) De exemplu Geoffrey Rush (în rolul Lionel Logue) a fost mult mai bun. Dar si acest rol mi s-a părut prea „americanizat”. Toată atitudinea intransigentă de la început, lipsită de reverentă, metoda mai degrabă neconventională, momentul de cumpănă în care printul se întoarce si zice „hai să” samd fac parte dintr-un cliseu.
4) Filmul nu-i rău, să ne întelegem. Atmosfera e destul de dibaci construită, personajele suficient de credibile. Dar nu mi se pare un film inteligent, ca să zic asa.
Aici si aici găsiti, pe scurt, despre ce e vorba în cele două filme. Iar aici si aici, în afară de descrieri, „datele tehnice” si fotografii. Mai jos, trailerele.
Deci, ne-am linistit: s-a bătut recordul pentru cel mai lung sărut. Un tip si o tipă din Bangkok, Ekkachai and Laksana Tiranarat, el 37, ea 51 (dacă retin bine) au stat sărutati timp de 46 de ore, 24 de minute si 9 secunde!
Imaginati-vă cu cine v-ar plăcea să petreceti astfel, apoi priviti fotografia de mai jos:
Autorii celui mai lung sărut ever. Captură de pe telegrapf.co.uk (Fotografia a fost livrată de Reuters).
Click pentru imagine mărită!
Premiul a fost echivalentul a 3.000 de lire sterline (în moneda locală).
Concluzia: dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Mai jos, un filmulet de la concursul de sărutat, la care a participat si un cuplu gay.
A trecut mai bine de-o jumătate de an de atunci. De câteva zile am primit înregistrarea si am putut vedea si eu emisiunea. Întrucât oricum a fost publică, o urc aici. Probabil că ăsta sunt eu.
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – prima parte (14 minute)
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – a doua parte (14 minute)
NOTĂ.
Emisiunea „Oameni de presă”, TVR Cultural, 2010.
Producător: Oltea Gârtoman
Durata totală: 28 de minute.
Dacă Google i-a dedicat asa desen (dinamic) frumos, se cuvine să salut si eu memoria lui Edison. Băiat inventiv, care a stiut bine să si monetizeze. Dar retinem inventivitatea.
P.S. În copilărie, am citit si răscitit o cărticică despre Edison. Mi-amintesc si filmul cu Spencer Tracy (mai jos, faza care mi s-a întipărit în minte):
P.S. De aici am luat această fotografie a lui Edison:
Agentul Oso, print screen de pe site-ul Disney Channel
Cine doreste, click pe foto pentru imagine mărită!
Disney Channel difuzează dimineaţa un filmuleţ despre isprăvile „agentului special” Oso. Un soi de ursuleţ de pluş care, dacă mă întrebaţi pe mine, are un IQ infim.
În fiecare episod, Oso ăsta trebuie să ducă la îndeplinire câte o misiune specială: să ajute un copil să se spele singur pe dinţi, un altul să pună o scrisoare la cutia poştală ş.a.m.d.
Agentul special Oso, căruia, cum am spus, pare să nu-i prea meargă mintea, aşteaptă de fiecare dată să i se spună „cei trei paşi speciali”:
1. identifică tubul cu pasta de dinţi,
2. deşurubează capacul,
3. pune pastă pe periuţa de dinţi (partea cu perii).
Destul de enervant pentru cineva care a împlinit deja cinci ani, probabil util şi antrenant pentru restul. Iată ce înseamnă să fii targetat.
NOTĂ. Aceasta a fost o tabletă TV publicată în EVZ.
Episodul „Girl who cheered me” din serialul despre Agentul special Oso (în limba engleză).
Asadar, „calitate europeană pentru un chilipir românesc”. Măi, să fie!
Mărturisesc: am fost tentat să cumpăr masina asta, când încă nu se vindea. Apoi, am început să mă răzgândesc, gândind că, de banii ăia, pot lua altceva, totusi. Apoi, un tip care se pricepe mai bine ca mine mi-a zis că, dacă am de făcut drumuri pe coclauri, e bună. Dacă am de făcut drumuri prin oras, nu merită.
Apoi am văzut de aproape că încă nu-s asa rotunjite colturile, ca la masinile străine (dacă întelegeti ce vreau să spun).
Apoi am văzut un coleg care si-a pus serios în cap să-si cumpere Duster (nu stia reclama de mai sus – de mentionat!).
Voi?
Mă întreb cât va mai tine steagul sus povestea asta cu Ice Age. S-a ajuns la numărul 4 (premiera va avea loc în luna iulie, 2012). Trailerul e, desigur, incitant. De data asta, aflăm cum s-au format continentele. Cauza e, fireste, Scrat.
Trailerul ăsta a fost postat pe youtube în urmă cu 6 zile si a adunat deja 1.140.067 vizualizări. A mai fost „ridicat” însă si de alti utilizatori, adunând 256.401, respectiv 72.487 de vizualizări; asta doar de la cei din top3. Altfel spus, interes urias pentru un lucru făcut bine, foarte bine, care n-a dezamăgit deloc până acum.
Întrebărilor celor mai simple li se dau cel mai greu răspunsuri. Asta o ştie orice tată sau orice mamă de copil aflat la vremea de ce?-urilor. Ca om simplu, în căutare de răspunsuri la o întrebare simplă şi aproape servită, am vrut să aflu ce-i ăla ler. De ce îi dă Ştefan Hruscă cu leru-n sus / leru-n jos. Am încercat să consult surse online, că-i la modă şi, sigur, mai simplu.
Stiu că o fotografie face cât 1.000 de cuvinte, Remus Suciu stie mai bine asta (apropo, el chiar e dispus să vă răspundă la întrebări!), dar fotografiile de mai jos fac cât 1.000 plus un smile (socot). Le-am primit, în urmă cu ceva vreme si, într-un fel, se asteptau una pe alta.
Vedeta Antenei, Alessandra Stoicescu, fotografiată la un santier organizat (probabil de Fundatia D.V.) după inundatiile din vara acestui an. FOTO: A1 (sper să nu mă însel)
Fotografie făcută cu ocazia unei exhumări realizate de echipa lui Mariu Oprea, căutătorul de rămăsite (si povesti) ale partizanilor anticomunisti. FOTO: Mihai Soica
De ce scriu arabii de la dreapta la stânga? De ce au pierit cifrele romane? De ce folosesc rusii scrierea chirilică? Sau japonezii pe cea hieroglifică?
OK, poti să răspuzi că d-aia. Că asa au apucat. S.a.m.d.
Dar îndărătul tuturor acestor de ce-uri se află deprinderi culturale, feluri de a fi, civilizatii. Eu cred că-i poti întelege mult mai bine pe chinezi, de exemplu, stiind cum fac ei înmultirile. Aceeasi tablă a înmultirii, metode de calcul diferite, sisteme de gândirie diferite, oameni diferiti, aceasi Planetă. Mie-mi place că.
Cei care zâmbesc privind filmuletul de mai jos (desi epublicat de vreo doi ani, eu abia zilele trecute l-am văzut; gratie Laurei) sunt superficiali.
Nu ştiu ce m-a apucat, nostalgia, probabil, dar am urcat pe youtube imagini filmate la lansarea cărţii mele, Îmi pun singur miere în ceai. Este vorba despre lansarea de la Hunedoara, din data de 13 martie 2010.
Imaginile sunt de la DevaTV, difuzate în data de 13 martie 2010, după lansarea cărţii mele la Castelul Corvinilor din Hunedoara.
Bine, poate am exagerat un pic, poate că ochii lui Audrey Hepburn nu-s chiar cei mai frumosi din lume si, poate, nici n-au fost vreodată (dar stiu pe cineva care va sustine ideea că sunt, cu argumente!). Dar, trebuie să recunoasteti, ochii acestei frumuseti sunt grozavi!
Secventa* de mai sus e din filmul Charade (1963), în care Audrey Hepburn joacă alături de Cary Grant, Walter Matthau, James Coburn, George Kennedy. Găsiti detalii despre film aici.
Partea de care mă simt un pic stânjenit e aceea în care trebuie să mărturisesc că am ajuns la această imagine plecând de la o postare faină a lui Mihnea. De unde stânjeneala? Păi, ceea ce scrie el acolo e mult mai interesant decât ilustratia. Iar eu, pare-se, m-as fi uitat doar la poze. Hmm, trebuie să repar asta pe blogul celălalt.
Mă declar fan al trupei Taxi. Îmi place foarte mult ultimul videoclip, „Două cuvinte” si îmi plac, poate chiar mai mult, textul si melodia. Probabil că stiti despre ce vorbesc, sunt deja peste 400.000 de descărcări de pe Youtube. Pentru cei care nu stiu, voi arăta videoclipul mai jos.
Probabil că foarte putini stiti, însă, un videoclip asemănător, ca suport al unei melodii foarte faine si ea (pe care v-o recomand). Este vorba despre o trupă, Replace, alcătuită din jurnalisti ;), care a început să cânte prin cluburile din Bucuresti.
Iată si videoclipul celor de la Taxi.
Două vidoclipuri între care sunt două legături: au aceeasi idee si sunt suport pentru melodii faine.
Angela Gheorghiu, într-o lucrare de Linda Sutton. (Am zis să ilustrez asa, că alte imagini cu ea ati văzut mai des, desigur) Sursa: site angelaghorghiu
Am mai scris despre titlurile mesajelor primite de la Facebook. Unul dintre cele care mă asteptau în Inbox azi-dimineată m-a amuzat – si asta mi-a prins bine, pentru că eram încruntat în urma scandalului iscat după interviul Liiceanu – Herta Muller de la Ateneu (revin cu asta).
Asadar, am aflat că „Angela Gheorghiu ti-a sugerat sa iti placa Angela Gheorghiu”. OK, îmi place 😉 Iar după ce am intrat pe noul ei site, mi-a plăcut iar. Dar, parcă, m-a cam intimidat. Asa sunt eu, timid.
Nu mă întrebati de ce am ales Sanie cu zurgălăi. Poate fiindcă e, totusi, cam frig.
Am ajuns, cam din întâmplare, la această secventă din filmul Filantropica (2002, Nae Caranfil), un film pe care eu îl consider unul dintre cele mai bune filme românesti ever. Si în film, si scoasă din context, e o bucurie. E ca un PA, ca un superPA. O fi de vină si faptul că scena e jucată de Florin Zamfirescu si Mircea Diaconu?
Afisul filmului „The Fighter” (2010), luat de pe imdb.com
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
