Călin Hera. PA-uri şi mirări

cocorii sunt departe de acum
habar nu au ce e aia zăpadă
decupează felii frumoase de cer
undeva cu aripile
cu trupul lor săgetat de pământ

anotimpurile cocorii le-au inventat
între două acoperişuri de lemn plutitor
în formă de V
în formă de Antonio Vivaldi
pe care tot ei l-au inventat

cocorii sunt departe de acum
la ei nu ninge
din zborul lor în urmă
rămâne doar o dâră de fum
o formă ciudată

din care ninge

NOTĂ.
Am scris aceste versuri cu mulţi ani în urmă. Iar în această dimineaţă mi-am amintit de ele. Habar n-am de ce 😉

duoă cum închizi uşa te recunosc
îţi ştiu pasul de cum intri pe străduţa din faţa blocului
aş putea spune că te aud vorbind când bei apă

zâmbetul tău face parte din mine aşa cum vorbele tale
ştiu că fiecare copilărie a mea o luai în serios
şi joaca de-a teatrul de păpuşi căpăta o altă însemnătate

ţi-aş putea mângâia părul atât de aproape îmi eşti
ţi-aş putea răspunde la orice întrebare
aş putea să tac lângă tine ore întregi atât de aproape îmi eşti

NOTĂ. Prima oară i-am citit această poezie mamei mele. Era în anul 1985. În anul 1989 am publicat-o în revista studenţească ING, revistă despre care, e clar, va trebui să vă povestesc. Răgaz să fie!

Primise ultima ţigară şi nu ştia
dacă trebuie să o savureze sau doar încerca
să respire, ca un vulcan pricăjit.

Lăcusta i se aşezase pe solzi, din greşeală.
Ulmii înfipţi în baltă urcau, cu fereală.
Era un joc de culori. Negreşit.

Nu demult, şerpuind, iarba foşnea.
Nu demult vânase o broască în balta ca o balama
între câmpie şi deal.

Nu demult venise băiatul cu julituri la genunchi,
ca un vânător nemişcat, ca un mănunchi
de muşchi încordaţi în asemenea hal

încât părea un lemn neted, un lemn nemişcat.
Apoi, ca un strănut din senin, ca un viscol uscat,
linia a fost întreruptă.

Atunci a plutit peste câmpia abruptă,
a muşcat din bucata de cârpă murdară şi ruptă
(aşa a rămas fără dinţi),

apoi a muşcat, ştirb, robinetul ruginit.
I s-a umflat burta de apă. Apoi, răstignit,
a scuipat broasca. L-a durut (de parcă ar fi avut zimţi).

Apoi a muşcat din ultima ţigară, cu ciudă,
a respirat ştirb ca printr-un tub, parcă vrând să audă.
Dar limba despicată n-a mai pipăit. Nu pe aici.

Acum se aude pielea şarpelui dată cu sare şi uscată.
Acum şuieră, când bate vântul. Acum e pătată.
Acum cade printre lemne. Acum e drum de furnici.

afară-i întuneric văd doar un felinar

cu nimb în jurul frunţii ori poate-i un pahar

din care beau lumină la orele târzii

toţi călătorii vorbei care ştiau că vii

aşa ca-ntodeauna mai mult decât firesc

aproape fără zgomot şi totuşi pământesc

ca o tăcere-nalta adâncă întocmai ca un drum

tăiat printre cuvinte întors la mal acum

ca barca legănată de un mister anume

ca haina ne-mbrăcată cu mâneci fără nume

şi buzunare multe şi flori la subţiori-

cuvinte potrivite de nesfârşite ori

e încă întuneric luceşte-un felinar

chiar în fereastră parcă în camera mea chiar

e mai târziu decât îmi permit să recunosc
e mai linişte decât o tăcere prelungită
dacă aş deschide fereastra întunericul ar face pleosc
s-ar sparge ca un geam în care lumina s-a făcut zob
apoi s-ar auzi cum scârţâie sticla mărunţită
ca o amintire risipită bob cu bob
de parcă ar intra în ochi ca un praf de întuneric

aş pipăi tăcerea aş zâmbi aş face o glumă
apoi ca o ceaţă topită într-un tablou ezoetric
liniştea s-ar transforma într-o brumă

obosit de alergare m-aş împiedica de două păpădii
patruzeci de paraşutişti mititei ar începe să plutească
cât mai departe cât mai departe până spre zi
tăcerea ar deveni neaşteptat de firească
către orele dimineţii doldora de seminţe
acolo unde e linişte şi bruma ajunge târziu
ca o spumă a nopţii întortocheată de dorinţe