Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
TIR răsturnat într-un şanţ din Miercurea Sibiului. Foto: Calin Hera
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am nimerit, ieri, pe drum. Am plecat pe ploaie la şapte fără (dimineaţa) şi m-am întors pe neploaie la zece (seara). 90% din timp a plouat. Ştiu că alţi participanţi la trafic, cum frumos li se spune în comunicatele Poliţiei Rutiere, au avut parte şi de ninsoare. Pe unde am trecut eu, aşa cum ziceam, doar a plouat. Inclusiv cu accidente. Fără număr.
Dacă vrei să vezi emoţie, mergi la aeroport-sosiri! Preferabil e să fii calm, relaxat, să nu-ţi aştepţi copilul de peste mări şi ţări sau soţul sau logodnica. Altfel, vei deveni tu studiu de caz.
Am văzut, la aeroportul din Cluj, într-o zi oarecare de vineri, la o oră oarecare din jurul prânzului, emoţii.
Mame şi taţi nerăbdători să-şi vadă copiii întorşi din cele zări. Ele, făcând din instinct câţiva paşi înspre aşteptaţi, cu cerceii zdrăngănind,
Îmi zicea, de când eram mic, „piratule”. Nu ştiu ce-i venise, dar aşa mă alinta. La început mă enerva chestia asta. Ce-aveam eu în comun cu piraţii? Nici măcar nu-mi plăceau, ca personaje (iar pe vremea aia nu se inventaseră Piraţii din Caraibe). Cu timpul, m-am obişnuit. Apoi, după ce am plecat la facultate şi ne întâlneam tot mai rar, acel „piratule” căpătase o altă însemnătate – era ceva personal, tipic, devenise autentic, era ca o parolă. Iar după ce am trecut binişor de vârsta pe care o avea el când îmi găsise acest alint (ca să-i zic aşa în continuare), am ajuns să-mi placă să-mi spună aşa. Iar de azi nu mai e cazul…
Ce-a mai rămas dintr-un deal de lângă Turda. Foto: Calin Hera
Drumul pe care l-am făcut săptămâna trecută a fost interesant atât la dus cât şi la întors. Se cheamă că am trecut de două ori pe lângă forma de relief de mai sus, care m-a mirat. Se află în imediata vecinătate a unui parc industrial din Turda şi încă nu m-am dumirit dacă e ceea ce a rămas dintr-un fost deal sau dintr-o fostă grămadă mare de pământ adunat din excavările pentru parcul industrial.
Notă. Fotografia merge şi către Miercurea fără cuvinte.
Pe autostradă. Foto: Calin Hera
Călătorului îi şade bine cu drumul. Căci, uneori, drumul îşi alege oamenii. Îi educă, îi îmbolnăveşte de călătorită. Unii nu se vindecă, alţii duc dorul. Poate că omul s-a născut nomad. Poate că de aceea sunt cutremure, incendii, inundaţii, poate că de aceea oamenii se întâlnesc şi se adună şi te miri din ce pricini: ca să treacă dealul, să se mute în alt sat, să împrospăteze sângele. Cred că nu există cale mai bună de a afla decât călătoritul. Ferice e acela care umblă.
Curcubeu peste Keepmoat Stadium, fotografiat în august 2009. Getty via Daily Mail
Am găsit această minune parcă pusă cu mâna* acum vreo două zile, căutând capătul curcubeului. Cred că aveţi şi voi colecţii de curcubee, aşa că vă invit să le aduceţi aici, să facem o colecţie pe cinste. Voi mai adăuga şi vreo două de-ale mele. Ridicaţi mănuşa?
*Îmi vine în minte curcubeul lui Bush, de la Bucureşti.
Vorbeam zilele trecute despre capătul curcubeului. Ei bine, dacă mie mi-a fost prea lene atunci să bat drumul până la capătul curcubeului, au fost alţii care n-au avut de făcut decât să se afle în maşina potrivită, pe şoseaua potrivită, la momentul potrivit. Şi cu aparatul de fotografiat potrivit la ei (poveştile sunt aici şi aici).
Daily Mail a preluat fotografiile, iar eu vi le-am adus aici.
Ştiţi care e legătura dintre Caragiale şi Divertis? Ambele entităţi au avut abilitatea de a consemna, de a simţi ştirea (dacă-mi permiteţi termenul jurnalistic). Văzând peripetiile verbale ale lui Arthur, care a pus pe hartă Ceptura de Sus şi/sau de Jos, judeţul Prahova, am gândit că e ceva divertisian. Dacă e aşa, e lucrătură fină. Dacă e pe bune, e cu atât mai fină lucrătura: avem de a face cu un delicios filon de umor din întâmplare. Una peste alta, am râs. Ceea ce vă doresc şi vouă.
NOTĂ. Io am aflat despre de la Dobro, via Radio Guerilla.
Un fel de galerie foto de la standul BMW (salonul de la Frankfurt). Captură de pe masini.ro
Oare ce înseamnă dacă visezi că, hodoronc-tronc, ai primit un BMW? Nici mai mult, nici mai puţin. Contează că maşina cu pricina nu seamănă cu nimic din ceea ce ai văzut vreodată, cu excepţia siglei binecunoscute? Sau că era albă?
Aş fi uitat această mirare (mai ales că nu-s nici pe departe fan BMW) dacă în această dimineaţă n-aş fi primit un e-mail de la masini.ro, în care mi se transmitea că BMW seria 1 a făcut senzaţie la Frankfurt şi că, acolo la ei, sunt mai multe fotografii despre (sincer să fiu, pozele nu-s prea grozave, dar am reţinut ideea).
În fine, aş fi trecut şi peste acest amănunt dacă n-aş fi descoperit, via facebook (deh!), că azi e ziua unui prieten cu care m-am întâlnit de câteva ori pe viu şi aproape zilnic pe virtual şi care e, de mulţi ani, fan BMW (îi spun la mulţi ani şi pe această cale). Se-nchide cercul aşa? E atât de simplu?
Este cineva dintre voi care nu-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
Reformulez: este cineva dintre voi care-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
M-am pus pe scotocit prin memorie. Greu, foarte greu. Pot să-mi imaginez cum a fost prima zi de şcoală, dar nu mai ştiu cum a fost. Singura amintire pe care o am (dar nu sunt 100% sigur că nu e amintirea vreunei fotografii sau că nu cred eu că asta e o amintire) este aceea că am intrat într-o sală de clară aflată la parterul Şcolii generale nr. 3 din Hunedoara, încolonaţi doi câte doi, urmând-o pe doamna (atunci i se zicea tovarăşa) învăţătoare.
Era o femeie bine făcută, cu o aluniţă măricică pe un obraz, care mi se părea foarte bătrână (estimez acum că avea cel mult vreo 40 de ani, că era mai tânără decât sunt eu acum). Cred că ea mi-a indicat unde să stau, în prima bancă, pe mijloc, alături de Angela, o fetiţă brunetă, cu ochelari şi cu părul lung.
Eu cred că oamenii sunt proşti atunci când li se pare că au ceva de împărţit unii cu ceilalţi. La scara istoriei, e stupid să te cerţi cu semenul tău cu care, bizară întâmplare, eşti contemporan. Ba, mai mult, te întâlneşti cu el, te ciocneşti în autobuz, împarţi acelaşi birou, acelaşi bloc, aceeaşi familie. Aţi prins ideea.
O femeie hrănea, aseară, o haită de câini. Erau de jur împrejurul ei. Dacă aş fi fost mai curajos (şi dacă aş fi avut aparatul de fotografiat la mine), aş fi făcut poze.
În haită erau câini care dau din coadă, printre blocuri, şi câini care latră la necunoscuţi, tot printre blocuri. Nu ştiu dacă au muşcat pe cineva. Dar, ca haită, trezesc fiori.
Nu-s de acord să intre cineva cu mitraliera printre ei, dar nici nu cred că e nevoie de o crescătorie de maidanezi la câţiva paşi de locul de joacă al copiilor. Ştiu, povestea e veche, dilema aşijderea (vezi ceva şi aici). Dar orişicât.
Om lângă o sferă metalică turtită, în centrul oraşului Chicago (2003)
E fascinant noul cod civil. Am găsit acolo filosofie şi poezie, deopotrivă. Iată, spre exemplu, articolul 60:
„Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”
E de-a dreptul no comment, dar vă invit să comentăm. Avem ce, slavă Domnului!
Ştiulete cu surprize. Foto: Călin Hera
Adevărul e că m-am speriat. Asta a fost prima reacţie: o mică, dar vioaie, sperietură. Cred că m-aş fi speriat similar dacă aş fi văzut un OZN. Dar nu pariez, e doar o figură de stil.
Adevărul e că mă credeam un fel de doctor în porumb după ce am depănuşat lanuri întregi în timpul armatei, în Insula Mare a Brăilei (am scris câte ceva despre asta AICI). Aproape că mă miram de ce nu mi-a oferit nimeni vreun job la Fundulea.
Ei, bine, toată pregătirea mea în domeniu a pălit
Uneori e bine să nu-ţi treacă. Aproape niciodată n-ai încotro: aşa cum îţi vine, aşa nici nu-ţi trece, că vrei sau că nu vrei. Şi atunci? Atunci e bine să găseşti lucrul bun sau, dacă ai noroc, lucrurile bune. Şi să (te) mulţumeşti că nu ţi-a trecut.
Panou publicitar instalat în pasajul dintre staţiile de metrou Unirea 1 şi 2. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Pe vremea lui Ceauşescu era Frucola (apoi Quikcola, dacă-mi aduc bine aminte). Când aveam norocul unei sticle de Pepsi, era sărbătoare (asta se întâmpla în special la mare sau la vreo petrecere a colegilor „cu pile”). Deci, îmi plăcea să beau Pepsi şi, dacă nu era nevoie numaidecât să predau sticla, o păstram. Cam aşa făceau mai toţi cunoscuţii mei.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 