Panou publicitar instalat în pasajul dintre staţiile de metrou Unirea 1 şi 2. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Pe vremea lui Ceauşescu era Frucola (apoi Quikcola, dacă-mi aduc bine aminte). Când aveam norocul unei sticle de Pepsi, era sărbătoare (asta se întâmpla în special la mare sau la vreo petrecere a colegilor „cu pile”). Deci, îmi plăcea să beau Pepsi şi, dacă nu era nevoie numaidecât să predau sticla, o păstram. Cam aşa făceau mai toţi cunoscuţii mei.
Relația mea cu Coca-Cola
Despre Coca-cola primisem informaţii contradictorii. Unele dintre ele vorbeau despre ceva ca un drog. Aşa că atunci când am băut prima oară licoarea-simbol imperialist (sic!) aproape c-am avut emoţii. Dar mi-a plăcut, mi s-a părut un gust mai ferm (n-am găsit altă rimă)
Stâlpi din staţia de metrou Piaţa Unirii 2, îmbrăcaţi în haine Coca-cola. Foto: Călin Hera (aug 2011)
decât cel de pepsi. Eram la Budapesta, prin 1985, dacă nu mă înşel (ar trebui să povestesc întâmplarea).
E, după ce Coca-cola a intrat de-a binelea în România post-decembristă, am preferat-o mulţi ani. Ajunsesem la doi litri pe zi (ceea ce îmi dă fiori acum).
Apoi, nu ştiu cum, dintr-o dată, nu mi-a mai plăcut. Pur şi simplu nu mai puteam bea coca-cola. În schimb, trecusem pe pepsi. Nu suportam Coca-cola, în schimb devoram Pepsi. Amicii se mirau: hai, mă, e vreo diferenţă? Mie aşa mi se părea, că diferenţa e enormă.
Acum prefer apa plată, dar nu refuz un pahar rece de cola, la o adică. Doar avem o istorie împreună destul de îndelungată.
Aici se încheie o lungă introducere. Ce-am introdus?
Metode de promovare diferite
La ora asta, aşa cum am arătat, nu mă mai dau în vânt nici după pepsi, nici după coca-cola. Dar nici nu refuz. Avem o relaţie normală. În acelaşi timp, încerc să privesc fenomenul.
Afiş Coca-cola pe un perete imens. Foto: Călin Hera (iulie 2011)
Departe de mine pretenţia de a face analize complicate; din câte am observat, în trecut, promovarea Pepsi a fost mai blândă decât cea făcută de Coca-cola. Ceea ce a afectat, într-o oarecare măsură, cota de piaţă.
De-a lungul timpului, Coca-cola şi-a ataşat imaginea de băutură a capitalismului (american), aproape tot atât de mult cât şi-a asumat-o şi a vândut-o pe cea de „partener” al lui Moş Crăciun. În schimb, Pepsi (cel puţin în România) a găsit modalităţi de a „colabora” şi de a fi acceptată (ca produs de lux) în regimul comunist.
Fiecare băutură cu nișa ei
Ce observ azi?
Timp de aproape 20 de ani, românii au mers masiv spre Coca-cola, pornind de la psihologia fructului interzis. Apoi, din prea mult fruct d-ăsta interzis, e posibil să se reorinteze. O anumită parte a publicului începe să aibă nostalgia tinereţii. Tinereţe cu libertate bine controlată, dar tinereţe.
N-am cifre, dar aşa interpretez noul tip de promovare făcut de Pepsi în România.
Nu ştiu dacă de acum încolo voi bea preponderent Pepsi (atunci când voi bea chestii negre), dar campania retro
Panou-reclamă retro la Pepsi, fotografiat în Pasajul Unirea. Foto: Călin Hera (aug 2011)
m-a prins. Privesc cu plăcere, de câte ori am ocazia, afişele cu fotografii din anii ’70. E aproape aşa cum m-aş privi pe mine, alb-negru. Presupun că fix pe asta au scontat cei care au pus la cale campania. O campanie care prinde probabil doar în cazul meu şi al câtorva de-un leat cu mine.
Pot presupune că grosul publicului consumator, targetul, rămâne captiv poleielii, strălucirii, ritmului disco ce însoţeşte campaniile Coca-cola. Dar Pepsi e posibil să fi găsit o nişă. Poate singura la care mai putea spera.
UPDATE. Aviz pasionaţilor: citiţi şi aici.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 