Locul nu-i sărea în ochi decât seara, când lumina neoanelor scălda trotuarul şi-l bucura prosteşte, amintindu-i de vremea când, copil fiind, singurele firme luminoase pe care le vedea erau cele ale hotelurilor de pe litoral, acolo unde, de altfel, a simţit prima oarea plăcerea jocului de noroc, la aparatele în care băga fisele pentru îngheţată puse deoparte pentru joc, ca acum, când însă nu îndrăzneşte să intre: un cazinou de cartier îi pare prea jos, iar unul de pe Calea Victoriei prea sus.
21/05/2009
Poezia produsului cartezian
Printr-unul din caietele mele mai vechi (să tot aibă douăzeci si ceva de ani…) am găsit, între pagini pe care mâzgălisem versuri pe care îmi face plăcere să le pun, azi, cap la cap, niste socoteli. Cu sigurantă, la vremea respectivă găseam foarte multă poezie în ele. Acum am doar o duiosie si, poate, un regret, regretul că mă uit ca mâta-n calendar. Da, am si o ambitie: să reînvăt matematică!
21/05/2009
Caut un tablou
Fluturaş de prezentare a unei expoziţii Ion Dumitru
Cred că n-am să scap de obsesia asta decât atunci când voi pune mâna pe ea. Nu știu unde ar putea fi, cât ar putea costa, cred că m-aș mulțumi, pentru început, și cu o copie.
Despre ce este vorba? Este vorba despre niște tablouri semnate Ion Dumitru – unul cu o căpiță de fân, altul cu o căruță cu oiștea căzută (sau poate ambele elemente sunt în același tablou).
Am văzut o expoziție a lui în anul 1987, la Bacău (eram în armată, găsiţi aici însemnări din acea perioadă), și m-a marcat. Am scris chiar niște versuri sub impresia expoziției și a imaginilor despre care v-am pomenit la început.
Acum mai am doar acest fluturaș, realizat cu ocazia unei expoziții ulterioare, mult ulterioare, și tare îmi doresc mai mult.
UPDATE. Între timp, mai mulţi prieteni din blogosferă mi-au spus că se vor interesa, că vor întinde nişte fire. Încă nu am tabloul, nici măcar nu m-am apropiat de el, dar e, vorba aceea, on going. Zic.
20/05/2009
Cu tati la Shrek
Tati mi-a făcut o surpriză. Le-am lăsat pe fete acasă (adică pe mami şi pe soră-mea) şi noi, bărbaţii, am plecat să ne facem de cap. Ne-am dus la mall, ne-am dat cu scările rulante şi am intrat la multiplex.
Erau mulţi copii. Eu îl ţineam pe tati de mână, strâns, să mă vadă toţi. El e tatăl meu, i-am zis unui nene care ne-a rupt biletele. Tati nu s-a supărat pe el.
Filmul a fost fain, era Shrek 3. Nu i-am zis lui tati că-l văzusem pe Dvd. Am văzut că i-a plăcut şi lui şi l-am lăsat să se bucure.
19/05/2009
Încotro-ncotro
Era om în toată firea, îmbrăcat la dungă. Trecea aproape zilnic pe străduţă cu o sacoşă în mâini. Copiii se apropiau, nu ştiu cine-i învăţase, şi strigau „Încotro-ncotro?”. Omul se oprea, lăsa sacoşa jos, îşi lua pălăria în mână şi răspundea, amabil: „Încotro-ncotro.” Apoi pleca. Copiii râdeau, alergau după el şi repetau figura. Iar el răspundea, mereu, după acelaşi ritual, de parcă acest schimb de replici ar fi fost o parolă importantă. După vreun an, n-a mai apărut deloc, poate-şi găsise încotro-ul.
NOTĂ. Iscat de întâmplarea cu fiarele vechi, m-au podidit amintirile despre personaje urbane care-şi au locul, undeva.
18/05/2009
Amândoi
Era într-o şedinţă când ea i-a telefonat. Era la mall, avea o problemă.
– Ce faci, pui?, l-a întrebat, dar nu l-a lăsat să răspundă. Ajută-mă, nu ştiu unde mi-am parcat maşina.
I-a venit să râdă, s-a abţinut, a întrebat-o pe unde a intrat în magazin, după ce şi-a lăsat maşina, a închis ochii, apoi a ghidat-o pas cu pas. Au ajuns împreună la maşină.
– Parcă ai fi aici, cu mine, iubitule, s-a alintat ea.
– Aşa e, i-a răspuns, acum sunt centura de siguranţă care te strânge în braţe.
18/05/2009
Fiare vechi, fiare luăm
Lenevesc în pat. Fereastra e deschisă. Aud o voce de femeie, uşor cântată: „Fiare vechi, fiare luăm!”, repetată obsesiv de trei-patru-opt-douăsprezece ori, până când n-am mai reuşit să disting (dar altcineva, poate, îndărătul altei ferestre, îşi începuse deja numărătoarea). Am încercat să-mi imaginez persoana cu vocea: probabil o femeie de 20-40 de ani (plajă largă), probabil sfrijită, aproape sigur îmbrăcată în portocaliu, galben, roşu şi verde, urmată de un nene de 25-30 de ani, la volanul unei Dacii papuc, sigur sfirjit şi el, negricios, rulând agale, trăgând din ţigare.
Asemenea personaje ne sunt încă foarte comune. Fac parte din peisajul urban, s-au inserat în amintirile noastre, iar chemările lor cântate, aproape fără excepţie ininteligibile, fac parte din cultura urbană chiar dacă acceptăm, chiar dacă nu. Şi, da, sunt pe cale de dispariţie.
Mereu m-am întrebat: oare e cineva care strigă de la fereastră „Hei, tu, de colo, stai aşa că am eu nişte haine vechi*/fiare vechi/pâine uscată, cât dai pe kil?/urcă să ţi le dau!”? Mereu mi-am răspuns că nu cred aşa ceva. Mereu m-am întrebat cine poate cumpăra oale, pâlnii, capace smălţuite iscat de strigările dintre blocuri.
Probabil că afacerea se bazează pe informaţii, pe prezenţă, pe ceea ce se culege dintre blocuri. Nu ştiu. Mai important mi se pare, acum, aspectul cultural al problemei.
* Multă vreme am crezut, naiv cum mă ştiu, că oamenii ăia caută haine vechi 🙂
12/05/2009
Creşterea şi descreşterea spaţiului de la parter
Pe vremea lui Ceauşescu, îl trimitea maică-sa la Alimentara după compot de prune. Pe altă vreme a lui Ceauşescu, în loc de Alimentara s-a făcut un Menaj, cu multe ligheane în vitrină. Dup-aia, a fost Consignaţia, apoi Sală de jocuri mecanice, Second-hand, Electronice, Cazino. De doi ani, e sediu de bancă.
De o lună, Biroul Credite şi trei ghişee Relaţii cu clienţii s-au restrâns. Au pus un perete de rigips, cinci măsuţe, o tejghea şi vând opt feluri de cafea, cu biscuiţi. El preferă espresso.
11/05/2009
Lapte de pasăre
Am ajuns într-un loc unde se vorbea despre „dulcele” copilăriei.
Am întredeschis ochii si mi-am dat seama că astea sunt unele dintre cele mai grozave amintiri, cele despre bunătătile din copilărie. Înainte de „dulce”, îmi amintesc felia groasă de pâine cu untură si ceapa verde, luată direct din grădină, cu care mă omenea Omama, bunica mea. Si tot ea îmi oferea pâine muiată în apă si tăvălită apoi în zahăr. Mi se părea atunci, la 4-5 ani câti aveam, că nimic nu poate fi mai gustos.
Sau „laptele colorat cu zahăr” pe care-l beam împreună cu verisorii mei, la Horezu. Si tot acolo, prunele uscate pe care le făcea bunica mea si magiunul de prune cu miez de nucă. Ori laptele de pasăre, cu vanilie, desert clasic la noi acasă, alături de crema de zahăr ars ori tortul cu cremă de nuci si blat de albus. Nu mâncam cereale cu lapte dimineața, mâncam gris cu lapte si cu dulceată de visine sau de căpsuni. Ah, si pasta de măcese! Si cornuletele pe care le făcea mătusa mea, tăvălite prin zahăr pudră pe care tot ea îl prepara.
Cred că mă opresc aici, să n-o iau razna.
Mai fac doar două observatii: 1) observ că era mult zahăr la mijloc si 2) trebuie să mă gândesc care vor fi amintirile culinare ale copiilor mei – îi feresc cât pot de „mec”, dar le fac rareori cremă de zahăr ars…
08/05/2009
acel zâmbet al tău
ce voi face cu zâmbetul tău
trenul după ce va fi intrat în gară
nici cu mâinile nu ştiu ce voi face
douã mâneci terminate într-un vers stingher
probabil te voi sãruta
desigur cât se poate de rece
un sărut oarecare de la revedere
de adio ai vrea tu să spui
dar nu te-aş auzi în forfota asta convenabilă
ce voi face însă cu zâmbetul tău
abia schiţat în colţul ochilor
ultimul gest înainte de scârţâitul vagoanelor
după care troleibuzul dresat
să fumeze oameni şi să-i sufle care încotro
06/05/2009
Melk
Aşa cum am promis aici, vă spun câteva cuvinte si vă arăt câteva fotografii legate de experienţa mea melkiană.
Celebra scară în spirală
Am ajuns acolo astă-vară. Prietena mea Carmen B. mi-a recomandat o pensiune pe malul Dunării. În Austria.
Am zis mereu: Dunărea are patru locuri minunate: izvoarele, Cazanele, Delta şi zona Melk.
Asta e o fotografie mai oficială, aşa
Melk e o aşezare celebră graţie abaţiei benedictine de aici, fondată în anul 1089. E centru cultural, teologic şamd, iar acum loc de pelerinaj al turiştilor din toată lumea. Câteva detalii, aici.
Am ajuns în Spitz an der Donau, localitatea în care se afla pensiunea, pe la prânz. Cum aveam câteva ore bune până seara şi mare chef de ducă, am mers cu maşina până la Melk (aprox. 30 minute de mers pe malul stâng al Dunării şi vreo oră, înapoi, pe cel drept – o minunăţie!). Aşa am ajuns prima oară la „poalele” abaţiei. Nu aveam mari asteptări. Tot ceea ce voiam era liniste si decenţă. Le-am găsit cu supramăsură.
Am revenit a doua şi a treia zi, era ceva ce atrăgea, misterios. Nu stiu să spun anume ce. Era asa, un colţ de lume în care am găsit atât istorie, gra
ţie divină, echilibru, cât si forfotă, viaţă vie, sniţele 😉 si îngheţată. Mi-a tihnit.
Am zoomin-at câteva vârfuri de turle
Abaţia are un farmec anume. E mare, are stil, e într-un context natural binecuvântat de Dumnezeu, are o curte impresionantă şi grădini de vis, are poveste, are acele fabuloase scări în spirală şi, nu în ultimul rând, are o bibliotecă impresionantă (manuscrise medievale incredibile). E un loc în care n-ai nicio problemă să te pierzi.
O boltă pictată în holul de intrare în curte (stânga) şi fotografie făcută de la fereastra unei toalete din Abaţie (jos)
1. Alee prin grădină
2. Scări de piatră care coboară de la Abaţie în aşezare
Imagine din aşezarea Melk (sus) şi o terasă de hotel (jos)
29/04/2009
Mănuşile lui Răzvan Lucescu
Eram prin gimnaziu când a venit un băiat nou în oraş. Ştiusem de tatăl lui, era erou local încă din primele zile după sosirea în Hunedoara. Cu Răzvan m-am întâlnit faţă în faţă după câteva luni. Începuse „să plimbe” o fată din blocul vecin. Eram copii, chestia cu fetele era aşa, de chichi. Aşa că am trecut repede la fotbal.
În jurul celor trei blocuri cu câte două etaje din cartierul O.M. erau câteva terenuri grozave. Unul era chiar impresionant, iarbă cât vezi cu ochii (o dată, verişorii mei din Bucureşti s-au mirat teribil că noi „călcăm” zona verde. O călcam, pfui ce-o mai călcam!). Acum, pe pajiştile alea sunt două blocuri cu câte 4-5 scări fiecare.
Revenind, Răzvan era băiat bun, adică, deşi bucureştean, nu era încrezut. Deşi taică-său era mare sculă, îi strigau oamenii numele pe stadion, îl aplaudau, făcea minuni, Răzvan era de gaşcă.
Niciodată portar-înaintaş, doar portar
Un lucru m-a intrigat la el. Avea, fireşte, echipament trăznet. Adică, în echipele noastre, erau destui jerpeliţi (dar pe ăia cu ghete nu i-am lăsat niciodată să joace cu noi, ne cotonogeau şi fără să vrea!). Ne scriam numere cu cretă pe spatele tricourilor, jucam cu mingi de treişpe sau de op’şpe şi câtă pasiune puneam. Ce vremuri! Însă Răzvan avea super echipament, îţi lua ochii.
Dar nu pricepeam de ce vrea, mereu, să stea în poartă. Adică, ar fi putut alege să joace în faţă. Chiar dacă era cu un an sau doi mai mic decât noi, l-am fi lăsat, fie şi numai de dragul echipamentului. Dar el voia în poartă, între două beţe înfipte în pământ, două pietroaie sau, după caz, două bluze de trening făcute mototol.
Nu-mi amintesc dacă apăra bine. Adică, era mai bun, în orice caz, decât amatorii de portar-înaintaş care eram noi, pe rând. Nu mai ştiu nici dacă eram, de regulă, în echipă cu el sau în echipa ailaltă. Dar îmi amintesc mănuşile. Erau mănuşi de fotbal, de portar adevărat. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce însemna asta pentru noi, puştanii care mergeam duminică la stadion (portari, pe rând, Ion Gabriel, Alexa, Ioniţă – Lobonţ a apărut târziu după aceea) şi care, când eram în poartă, apăram cu mâinile goale.
Meci pe terenul de zgură
Încă una cu Răzvan. Eram printr-a opta, cred, şi am avut un meci pe terenul de zgură cu şcoala patru. Eu jucam la mijloc, sufocat de terenul de-o sută, Răzvan făcea parade în poartă, iar arbitrul meciului, fostul atacant al Corvinului, Cojocaru, ţinea puternic cu noi. Cred că i-am bătut până la urmă pe ăia de la şcoala patru, cred şi că eu nu am apucat finalul meciului pe teren, dar mi-a rămas amintirea asta, că arbitrul a ţinut cu noi pentru că-l aveam pe Răzvan în echipă.
Una peste alta, mă bucur pentru Răzvan, azi. Mare lucru să antrenezi Naţionala! Eu cred că va face treabă bună, cred că merită din plin această şansă; şi n-o zic numai de dragul puştanilor care băteau mingea prin O.M. în urmă cu 25 de ani.
29/04/2009
Case din centrul vechi al Hunedoarei
Săptămâna trecută am fost la Hunedoara. M-am plimbat cu fiu-meu prin centrul vechi. I-am povestit că, pe vremuri, vremuri încă dinainte ca eu să mă fi născut (asta i se pare de-a dreptul preistorie; el are acum 7 ani și 9 luni), pe acolo erau clădiri foarte frumoase. Însă combinatul le-a prăfuit, poluarea le-a măcinat, iar administraţiile comuniste le-au lăsat în paragină sau le-au dărâmat de-a dreptul, concentrându-se pe cartierele de blocuri.
Şi tot povestindu-i, am întâlnit câteva astfel de clădiri, încă în picioare. Când m-am prins că aş putea scrie despre ele, am şi fotografiat câteva. Cu telefonul.
Pe-asta dărăpănată am studiat-o niţel. Mi-a plăcut faptul că fiu-meu nu s-a plictisit, a participat la jocul meu de-a hai să ne imaginăm cum era când era frumoasă, nouă, ce făceau oamenii ăia, cum trăiau, cum se distrau.
Apoi, paşii ne-au purtat spre Castel. N-am putut scăpa de impresia de paragină, deşi castelul arată mult mai bine acum decât în urmă cu câţiva ani. Am traversat râul Zlasti pe o punte din care, la mijloc, lipseau vreo două scânduri. Asta l-a încântat pe fiu-meu. Până acolo ne-am ţinut de mână. Acolo a vrut să meargă singur şi să sară peste „hău”. Apoi s-a căţărat pe lângă ziduri, a căutat intrarea în tunelul scret care leagă Castelul de Cetatea Devei şamd. Am fost şi înăuntru, dar numai un pic, că eram aşteptaţi la masă. Fiu-meu și-a luat un album pe care l-a studiat apoi, temeinic.
La întoarcere, am trecut încă o data pe lângă o casă de pe colţ (priviţi ce sănătoasă pare, chiar şi aşa, părăginită), între două străzi de la poalele dealului Castelului.
Apoi m-am oprit să fotografiez o casă minunată de pe drumul, cu sens unic, către piaţă, la intersecţia cu Popa Şapcă. Cei care aveţi habar de Hunedoara o ştiţi cu siguranţă, e de-a dreptul frumoasă. Na, că m-au năpădit amintirile.
27/04/2009
Tabloul de absolvire
Asa cum am promis aici, am căutat o fotografie a tabloului afisat de clasa noastră într-o vitrină din oraș, la sfârsitul liceului.
A fost un tablou destul de revolutionar, din câte îmi amintesc. Pentru siluetele schițate în fundal, am făcut o sedinta foto în Parcul Corvin. Pornind de la fotografiile realizate acolo, artistul care a făcut tabloul a extras câteva siluete si le-a împrăștiat pe tablou. Color arăta fain. Motto-ul îi apartine lui Nicu, care deja începuse să vrea să i se spună Sergiu. E un motto reușit, găsesc și acum.
24/04/2009
Plimbăreţ într-un oraş străin
După ce a studiat fenomenul vreme de 20 de ani, de când a venit la Bucureşti, un amic a formulat „Teoria plimbareţului printr-un oraş străin”.
Potrivit ei, dacă eşti într-un oraş străin, alegi să întrebi unde e cutare loc exact pe acela care se află în aceeaşi situaţie cu tine: e la fel de dezorientat.
Amicul meu a verificat teoria de nenumărate ori, din momentul în care, la Gara de Nord, l-a rugat pe un sucevean să-i spună cum să ajungă în Fizicienilor şi până când, astă-vară, în timp ce le arăta biserica anglicană unor prieteni din Germania, unul dintre aceştia a fost întrebat, dintr-o maşină cu număr de Sibiu, care e drumul spre Piaţa Amzei.
Explicaţia din spatele acestei teorii este aceea că, atunci când eşti singur şi nedumerit, cauţi, instinctiv, compania cuiva la fel de buimac; nu te duci către vreunul sigur de el pentru că asta te-ar intimida prea tare, te-ar face să simţi prea mult disconfort.
Autorul teoriei a mai descoperit un lucru interesant: niciodată nu a dat în Bucureşti peste cineva care să recunoască că nu poate să-l ajute. Cei mai mulţi au fost săritori şi, siguri pe ei, l-au trimis în altă parte. Unii, excesiv de amabili, l-au însoţit cale de zeci de metri până la câte o intersecţie în care, dintr-o dată grăbiţi, s-au scărpinat în cap, s-au scuzat şi i-au zis să mai meargă puţin şi să întrebe pe altcineva.
De o vreme, amicul meu a căzut pe gânduri. S-a întâmplat după ce şi-a făcut concediul prin câteva capitale europene, unde a vrut să-i dea teoriei anvergură internaţională. A fost însă şocat când a văzut că acolo nu e nevoie să întrebi. Oricât de întortocheat ar fi oraşul, oricât de mare forfota şi oricâte linii ar avea metroul, trebuie să fii prost ca să te rătăceşti.
Secretul e la mintea cocoşului şi nu cere un efort imposibil din partea adminstratiei: la fiecare staţie de metrou poţi primi harta mijloacelor de transport în comun, în intersecţiile importante există marcaje clare şi, practic, riscul de a rata e minim. Poate şi de aceea oamenii de acolo par mai destinşi; n-au grija că trebuie să intre în vorbă cu necunoscuţi ciudaţi, cu accent străin.
NOTĂ. Am scris acest text în urmă cu vreo doi-trei ani. L-am publicat în Evz și l-am descoperit adineauri, din întâmplare. Mă gândesc însă la această teorie a plimbăreţului într-un oraş străin de multă vreme, încă dinainte de facultate, când „o pățeam” în timpul vizitelor pe care le mai făceam, liceean fiind, prin București. Mi s-a părut o teorie fascinantă, pe care am verificat-o și răsverificat-o de nenumărate ori. Fiindcă, v-ați dat seama, plimbărețul cu pricina eu eram, dar ar fi putut fi oricare dintre voi.
16/04/2009
Două experienţe religioase
Sfârşit de adolescenţă. Era pe vremea lui Ceauşescu şi ideea de a merge la Înviere avea un farmec aparte, de clandestinitate. Am ajuns la Mănăstirea Prislop, pierdută printre dealurile dintre Hunedoara şi Haţeg, după căderea întunericului. Credeam că într-un loc izolat, dincolo de serpentinele care fac accesul mai dificil, voi avea parte de linişte. Dar era aşa multă lume şi recunoscusem aşa mulţi oameni care, în viaţa de zi cu zi, făceau mişto de credinţe şi pe care îi ştiam incompatibili cu ideea de a merge la biserică încât căpătasem un soi de stinghereală. Chiar am fost tentat să renunţ. Să plec, să mă opresc undeva, pe dealuri, sub stele, să-mi am Slujba mea de Înviere, cosmică sau mai ştiu eu cum. Se făcuse frig.
Totuşi, am rămas. Am stat undeva între biserica mică, din piatră, şi locul unde se bătea toaca. Nu mai ştiu cum se numea părintele care a oficiat acea Slujbă de Înviere. N-am putut să intru în biserică, tot locul era ticsit de lume. Dar am înţeles atunci, prima oară, cât de importantă e o experienţă religioasă împreună. Alături, adică, de un grup mare de oameni. Mi-a rămas un sentiment care mi-a umplut sufletul. I-am văzut pe toţi acei oameni mişcaţi, rezonând cu ceva aflat dincolo de ei şi deopotrivă înăuntrul lor. A doua zi şi a treia zi şi în toate zilele următoare, oamenii aceia reveniseră la aceleaşi măşti cunoscute. Dar în noaptea aceea de Înviere fuseseră altfel şi noi toţi alcătuisem un tot.
A doua imagine e din urmă cu zece ani. Din nu ştiu ce motiv, a trebuit să merg cu maşina într-o noapte în care catolicii se aflau la slujba de Înviere. Treceam prin unul din satele săseşti înşirate de-a lungul şoselei dintre Sibiu şi Sebeş şi mi s-a făcut pielea de găină. În primul moment nu mi-am dat seama de ce. În al doilea, am auzit clopotele. Apoi am văzut un şir de oameni care coborau de la biserică. O biserică pe care o ştiam din alte drumuri, pe care am admirat-o adesea din goana maşinii, bătrână, semeaţă, ca un monument de statornicie. Defapt, n-am văzut şirul de oameni. Am văzut un şir de luminiţe coborând parcă spre pământ, rispindu-se apoi, vesel, pe uliţele aşezării. Îndărătul fiecărei luminţe e un om, un suflet, o bucurie, o încredere, mi-am zis atunci când am oprit maşina şi am coborât în noaptea rece.
Aşa am primit lumina atunci şi m-am trezit spunând, fără să mă gândesc, ca şi cum ar fi fost o muzică, o speranţă, o respiraţie: Hristos a înviat!
NOTĂ. Ar fi trebuit să public acest text doar aici, la Amintiri şi la Mirări. Întâmplarea a făcut să fie nevoie să-l duc întâi în altă parte, în suplimentul unui ziar, apoi să-l „cobor” pe un alt blog. Acum, în fine, ajunge unde cred că îi e locul.
09/04/2009
Febră
Toate-s vorbe, vorbe, vorbe, dar creeaza atmosfera, i s-a intamplat lui Oliviu, parca era in transa, avea febra mare, s-a dus la Anda, prietena lui, unde mergi, ba, nu vezi ca e camin de fete, face portarul pe smecherul, ce naiba, doar il stie, e de-al casei, tovarasu’, unde te trezesti, e clar, are control, o ia pe Anda, merg amandoi in Regie, la familisti, la Cristina, o verisoara a Andei, sigur, intrati, voi dormiti intr-un pat, noi in celalalt, trebuie sa ai grija de el, uite ce febra are, se simte de aici,
zâmbesc, verisoara si barbatu-sau, treaba lor, ce bine e noaptea cu Anda in brate, parca si febra a mai trecut, Oliviu doarme butuc, dimineata pleaca impreuna cu barbatul verisoarei pana la facultate, el ii zice sa mearga la medic, se pot intampla tampenii din lucruri pe care nu le bagi in seama, bine, zice Oliviu, se despart, si ce sa-i faca aia la dispensar, are putina febra, mare smecherie, o sa stea in pat, ceai fierbinte indulcit cu miere, o aspirina, se simte mai bine numai cand se gandeste la asta si la Anda, profesorul de Rezistenta zice sigur, mergi la camin, multumesc,
usa e inchisa, unde naiba o fi pus cheia, poate a pierdut-o, totul incepe sa se invarteasca, unde sa mearga, ajunge la caminul de familisti, cioc-cioc, deschide Cristina, verisoara, se vede ca dormea, si-a tras pe ea un halat, in casa e cald, resoul e in priza, patul celalalt, patul lor, e inca desfacut, culca-te, Oliviu se dezbraca, totul e plutire, ea a adormit deja, intoarsa pe partea cealalta, cu spatele la el, totul e fierbinte, totul e febra, pleoape grele, uite halatul pe scaun, ce naiba, doar nu s-a culcat goala, deh, oricum, sunt ca si verisori, Oliviu se baga in pat, asternutul arde, dar tot ce conteaza e ca nu mai trebuie sa faca nimic decat sa stea intins, parca ar fi intr-o barca, totul se leagana,
a vazut odata la Teleenciclopedia doi pui de leopard ca niste pisoi, era un televizor alb-negru, a veni mama-leopard, i-a luat in gura, cu tandrete, cum oare nu i-a sfarmat, nu stie de ce i-a venit acum aceasta amintire, are lucrare la mate, la liceu, acum parcă e pe un deal verde, bate vantul, ii smulge foile, nu le poate aduna, foile scrise se invartesc in jurul lui, rezolvase, e vechiul vis care il chinuie din cand in cand, e intr-un carusel de la balciul din Polovragi, manastirea Bistrita, manastirea Horezu, alba ca un cearceaf, fosneste cearceaful, Cristina zambeste în somn, a visat ceva placut, Oliviu e intre somn si nesomn, si-a mai revenit putin, ar pleca la facultate,
nu si-a imaginat ca verişoara are sanii atat de frumosi, ups!, aerul e fierbinte, desi e atat de cald el tremura,
Anda ii spunea ca azi-noapte a scos resoul din priza, nu mai aveam nevoie de el pentru ca ardeai tu, Oliviu, l-a sărutat, daca te imbolnavesti tu vreau sa fiu si eu bolnava, esti nebuna, daca ma imbolnavesc eu tu trebuie sa fii sanatoasa, sa ma faci bine,
nu-si mai imagineaza viata fara ea, s-au cuplat acum doua veri, la mare, crezuse ca e doar o gagica misto dar avea si creier, citise carti care-i placusera si lui, nici nu si-au dat seama cum s-a facut dimineata, au stiut amandoi ca vor fi impreuna si nu se vor mai desparti niciodata, ce cuvant ametitor, niciodata, ce noroc au avut unul cu celalalt, la inceput nimeni n-a vazut cu ochi buni legatura lor, tot orasul vorbea,
cine stie ce poveste au Cristina si barbatu-sau, s-au casatorit in urma cu un an, niciodata n-a privit-o atent, nici macar acum, cand i-a alunecat un picior din pat, ia uite cum sta, gata sa se pravaleasca, pe marginea patului, isi aminteste de un coleg din armata, tipul vorbea in somn, veneau toti sa-l asculte, vorbea coerent, intr-o noapte a cazut din pat, dormea la cucurigu, in sacul de dormit, nu si-a putut misca nici macar o mana, sa dea din aripi, s-a auzit o bufnitura, s-au adunat cu totii in jurul lui, privea tamp de jos in sus, nu-si dadea seama ce i se intamplase, avea ochii mari si intrebatori, parca a deschis ochii verisoara Andei, ba nu, i s-a parut, trebuie sa o inveleasca, se ridica, parca ar fi cocotat pe picioroange, simte furnicaturi pe frunte, sub tample, pune mana pe un colt de patura,
era odata internat, niste analize, i-au luat sange, se albise la fata, of, barbatii, a facut asistenta, era barbat, ce naiba, s-a dus in salon drept, fara sa se clatine, s-a apropiat de fereastra, aerul era proaspat, rece, de dimineata, se vedea cartierul Chizid, se vedea padurea, iar in dreapta acoperisul Castelului, era la etajul 6, cineva a strigat de jos, a vrut sa vada cine dar n-a mai apucat, a auzit doar un vuiet, a urmat o senzatie ciudata, foarte placuta, altfel, s-a trezit pe jos, il dureau capul si omoplatii, nu si-a dat seama unde se afla, a vazut intai linoleumul albastru, peretii albi, a urcat in pat, ii vine o comparatie idioata, dar parca nici pe varful Carja n-a urcat atat de greu, e bine acum,
vede patul celalalt, nu e nimeni in el, vede o patura pe jos, intinde mana, o ridica si se inveleste, da sa se intoarca dar simte ceva sub cap, e o mana moale, indoita din cot, cu degete lungi, a vazut odata o colonie de pinguini, tot la televizor si tot alb-negru, desigur, era noapte, noapte polara, un tip ii lumina cu o lanterna, stateau, asa, stransi unul in altul,
si ei, in armata, la poligon, la tragerea de noapte, tot asa, claie peste gramada, parca ar fi fost intr-un meci de rugby, cel mai bine era de cel din mijoc, trasoarele taiau intunericul insurubandu-se, atunci a vazut o stea cazatoare, i-a arata-o unul mai de la margine, altul a spus ca e trasor, trage compania a 5-a, plutonierul Luca, aia trag aiurea, s-au impartit atunci in doua tabere, cei care au spus ca e stea cazatoare erau mai putini si au inceput sa dardaie de frig, pana la urma au cazut de acord ca era trasor si s-au ingramadit iar, era bine, apoi le-a venit randul sa mearga pe aliniament, locotenentul Mitran urla la ei,
ba nu, nu e Mitran, e sotul Cristinei, venise in camin impreuna cu un coleg, sa-i dea un curs, ii da cursul, aproape il loveste cu el, ala pleaca mut, sotul Cristinei vorbeste tare, pare nervos, arunca haina pe scaun, Cristina are apa pe fata, cere un prosop, barbatu-sau i-l intinde, ba nu, ii trage o palma, ecoul il loveste si pe Oliviu in urechi, Cristina e îmbrâncită, cade pe scaun, trosneşte ceva, a căzut pe pe haina lui Oliviu, pe buzunarul in care isi tine stiloul, are degetele albastre,
ii striga tarfo, Oliviu se freaca la ochi cum a auzit ca trebuie sa faci ca sa scapi de un vis urat, sa te trezesti, s-ar ciupi, imbraca-te, lui i-a strigat, ce te holbezi asa, cara-te, cu el vorbeste, sunt doar ei in camera, ce s-a intamplat, ce problema ai, hai, pleaca, te rog, zice si Cristina, stins, o fi murit taica-sau, era bolnav, porcule, el e porcul, ce vrei sa spui, ce ai, nu inteleg, n-aveti un algocalmin, ma doare capul, vezi langa oglinda, deasupra chiuvetei, zice ea, tu sa taci, urla barbatu-sau si o plezneste iar, ea tace,
Oliviu gaseste pastila, o inghite si bea apa de la robinet, cu mana facuta caus, curvarule, ai zis ca te duci la medic, nevasta-mea-i medicul, porcule, nu stiu ce ma opreste sa-ti turtesc mutra asta prefacuta, eu stiu, se gandeste Oliviu, esti mai mic decat mine, abia imi ajungi pana la umar, si tu, tarfo, ce ti-a trebuit, cine stie de cand, prost sunt eu si proasta de verisoara-ta, pot baga divort, nenorocito, am si martor, cara-te, ma, hai, valea, pana nu te pocnesc, sunt un domn, unul fraier, boule, ca o iubesc pe vaca asta proasta,
hai, ma, ce te-a apucat, nu inteleg, ce naiba, e ca si cum am fi frati, lasa, ba, vrajeala, aseara am inteles, erai cu gagica-ta, la inceput si noi, pe unde puteam, dar sa te intorci in pat la nevasta-mea, nu-mi vine sa cred, sterge-o in clipa asta ca nu stiu ce fac, are un cutit lung pe masa, stai putin, cum poti sa-ti imaginezi asa ceva, porcule, hai, ma, nu inteleg de ce esti asa nervos, crezi ca n-are de ce, intervine ea si parca-l loveste cu ceva in cap, sunt nebuni amandoi, Oliviu isi ia haina de pe scaun si iese, o lasa plangand,
barbatu-sau statea infipt in mijlocul camerei, avea ceva comic in atitudine, ar fi putut sa-i cada un bec in cap, bine ca nu au pus si abajur, lui Oliviu ii rasuna in urechi cuvantul porcule si palmele de pe obrajii Cristinei, franturi de propozitii scurte, strigate, capul inca ii vajaie, are tamplele amortite, ii rasuna acel crezi ca n-are de ce, trebuie sa mearga la Anda, ii e dor de ea, afara a inceput sa fulguiasca, e placut, parca nici capul nu-l mai doare asa tare, e doar o amorteală si sunt furnicaturile din tample, parca ar fi intr-un pahar cu sifon, unde mi-o fi stiloul, se intreaba Oliviu.
07/04/2009
Pe cuvânt de pionier
Felicitare UTC completată la mişto de prietenul meu Tibi K. Nu ştiu cum a făcut rost de chesia asta în alb, dar atunci tare ne-am amuzat!
Iscat de amintirea despre Sandu, îmi vine să vă povestesc ceva: niște amintiri de pionier.
Cam de prin clasa a patra începuse „să mi se ia” de pioniereală. Niciodată nu-mi stătea bine cămașa aia albă, ieșea mereu din pantaloni (centura care trebuia să țină loc de curea era doar de decor, mereu largă). Nu-mi plăcea să port cravata, deși apreciam că e mult mai comod s-o tragi prin inel decât să-i faci nod (era un nod simplu, ca de frânghie, care se deznoda greu).
Îmi displăcea că trebuie să participăm la tot felul de festivități, în curtea școlii: adunările „pe unitate”. Eram comandant de detașament (șnur galben) și trebuia să stau drepți mai bine de o oră. Să cer raportul comandanților de grupă (șnur roșu), să dau raportul comandantului de unitate (șnur albastru). Erau niște ritualuri cărora începeam să nu le văd rostul.
Trebuia să cântăm. Oricât am vrut să scap, după aceea, de melodiile alea idioate, n-am reușit. „Soarele și pionierii/și-au dat mâna peste țară/Și-n adâncul primăverii numaiștiuceaufăcut”. ”Tot înainte, mândri pionieri/Muguri de lumini/Pe plaiul strămoșesc…”. Chestiile astea vârâte în creierele copiilor rămân înfipte acolo mai rău decât cipurile de care se sperie lumea acum.
De problema cu pionierii am scăpat treptat. Decisiv a fost faptul că, dintr-a cincea am schimbat școala și am trecut la șnur roșu, un trimestru, cred, apoi am intrat în binecuvântatul anonimat pioneresc. O singură dată mi-au folosit acele cântece. Era prin anul 1988, cred. Eram în Retezat, era noapte și trebuia să merg de la cabana Pietrele la Refugiul Gențiana. Drum cam de-o oră, în pas susținut. Aveam o lanternă chioară, eram singur și știam că trebuie să fac zgomot ca să țin deoparte eventualele sălbăticiuni. Așa că, după ce am epuizat repertoriul Alexandru Andrieș și cântecele de munte (inclusiv unele despre Caraiman, mare balsfemie!), memoria mi-a scos în față, salvator, porcăriile alea cu pionieri. Am fost sigur că nicio sălbăticiune nu va fi prin preajmă, așa că am dat replay și replay, în gura mare, până la Gențiana, de s-au speriat prietenii care mă așteptau acolo.
În perioada UTC deja eram dedat la golănii împreună cu grosul colegilor. Pe Dan N. l-am remarcat prima oară la o oră de germană, când se jura, abia ținându-se să nu râdă, că l-a văzut pe tovarășu’ din tablou scoțând o mână și salutându-ne. Tot cam atunci m-am ales cu o glumă: o felicitare de ziua mea. Recunosc scrisul lui Tibi și semnătura în clar a lui Victor Curelaru, șeful UTC pe liceu.
La PCR n-am ajuns. Se pusese problema prin anul II de facultate, deși nu învățam prea grozav. Am reușit să mă fofilez, apoi s-a întâmplat decembrie 1989. Un bun amic, ceva mai ambițios, n-a avut norocul meu. A fost membru PCR mai puțin de o săptămână. Săptămâna Timișoarei…
07/04/2009
Sandu
Fotografie făcută în curtea Castelului Huniazilor (azi îi zice Castelul Covinilor) în ziua în care am fost făcut pionier (prin anul 1975). Aici îi ofer bomboane prietenului meu Sandu.
Astăzi e ziua lui Sandu. Nu l-am mai văzut de vreo 15 ani. Mai precis, de 14. Ultima oară preda literatură prin Boston, se însurase cu o tipă din Spania și avea o fetiță.
Până când am împlinit 12-13 ani, a fost cel mai bun prieten al meu. Citeam aceleași cărți (Doamne, ce mult citeam!), ne jucam cu indienii, băteam mingea (pfuu!, câte mingi am spart, d-ălea de 18 lei).
Habar n-am cum să mai dau de Sandu. Site-urile de căutare pe care le-am folosit nu m-au ajutat. Așa că l-am căutat în trecut.
Am găsit o fotografie din anul 1974. A fost făcută la câteva minute după ce fusesem făcut pionier. Clasa lui Sandu a oficiat (el era într-a patra, eu într-a doua). Ce să zic, eram mândru. Mă simțeam cool. I-am oferit lui Sandu niște bomboane.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 