Călin Hera. PA-uri şi mirări

Dragii mei,
Ştiţi că lipim plicurile cu pastă de dinţi? Cristal e pasta cea mai lipicioasă. În clasament urmează Diadent. Optima, preferata mea, e abia pe locul trei.

În zilele în care nu plouă, nu apucăm să vedem soarele din fermă. Îi studiem traiectoria, de pe câmp. Ieri am avut parte de o privelişte: şapte tractoare au început să gonească nebuneşte pe câmp, în cerc. O cursă de tractoare în care nimeni nu voia să depăşească pe nimeni. M-am dumirit abia mai târziu, după ce făcuseră douăzeci, treizeci de ture: aveau oamenii normă la număr de kilometri parcurşi! Nu-i vorbă, pe noi nu se gândesc să ne transporte în remorcă la şi de la fermă.

Azi plouă, spre bucuria multora. Plutonierul a spus ceva citabil: „M-am rugat de două ori să plouă şi a apărut coniacul”. E un citat bun de motto. Spre mirarea tuturor, noroaiele au putut fi străbătute. Toţi ne-am crucit: părinţii lui Angheluţă au ajuns până la fermă, cu un Aro. Au pus în mijlocul dormitorului o pungă mare cu sticksuri şi o droaie de mere. Ce festin!

Trebuie să închei pentru că a venit nea Gică, individul care se ocupă cu aprovizionarea. Zice că sunt noroaie imense la un kilometru de fermă şi că nu crede că vom putea să le străbatem. Mai degrabă a fost parşiv, mă gândesc, fiindcă lui Mitran i-au sclipit imediat ochii. Bănuiesc că vom mânca repede şi vom porni la o nouă luptă.

Ceea ce s-a şi întâmplat, însă mai către prânz. Chiar dacă nu s-a oprit ploaia, s-a terminat coniacul… Mitran nu s-a dezminţit: a dat ordin de încolonare. Am înotat, efectiv, până la o tarla ceva mai apropiată de fermă (aflată la cel mult trei kilometri distanţă). Acolo erau împotmolite două remorci; lângă ele, trei grămezi de porumb care mă mir că nu încolţise cu atâta umezeală.

Am lucrat cel mult o oră, apoi ne-am enervat: am întins nişte foi de cort între remorci şi ne-am ghemuit, ca oile, dedesubt. Am stat aşa, zgribuliţi, unul în altul, până seara, când Mitran a coborât din cabină, ne-a încolonat, apoi ne-a ordonat, cu un limba grea: „Spre fermă, rupeţi rândurile!”. Am ajuns la Gemenele înaintea multora şi am reuşit să prind un loc la jgheab. Am apucat să-mi spăl cizmele, care erau ca nişte bulgări de noroi.

Dragii mei,

Am înţeles de ce e frumoasă câmpia: pentru răsărit şi pentru apus. Trebuie să trăieşti răsăritul în mijlocul câmpiei ca să înţelegi cât de extraordinar este. Şi nu mă refer numai la izbucnirea de lumină, la soarele roşu prelung, la aerul ca un luciu de apă zgâlţâit uşor, proaspăt, încă fără praf, încă nedogoritor. Mă gândesc şi la droaia de vietăţi care zumzăie, unele mergând la adăposturi, altele plecând la vânătoare. (Dar tot muntele îmi place mai mult.)

Ieri a fost crâncen. Adevărul e că am pierdut numărul remorcilor. Eu cred că mecanicii de pe combine sabotează. Sau îşi pun deoparte porumb, să vină peste câteva săptămâni să adune, cu sacii. Nu pot să cred că poate să rămână aşa multă recoltă în urma unor maşinării, oricât ar fi ele de depăşite tehnic. Ieri a fost crâncen şi fiindcă am primit prânzul abia la 17.30, la douăsprezece ore după ce ajunsesem în lan. Până atunci am mâncat înjurături şi soare năucitor. S-a dat şi supliment.

Dragii mei,

Eu nu sunt făcut pentru viaţa asta. Nu mă plâng, ce rost ar avea? V-o spun pentru că vreau să nu înnebunesc. Trebuie să mă descarc cumva, să povestesc. Cu cine altcineva pot vorbi deschis? Băieţii sunt simpatici, trăim aceleaşi drame. Dar am învăţat că nu poţi avea încredere în nimeni. Am impresia că dacă l-aş înjura pe Mitran cu voce tare, m-ar putea turna oricine, în schimbul unei jumătăţi de oră de repaus, la umbră.

Sunteţi, cam de multişor, în drum spre fermă. Un camion hodorogit trece pe lângă voi. Vă forţează să coborâţi în şanţ. Zece metri mai încolo, hardughia opreşte şi din ea sare, sprinten, locotenentul Mitran. Te strigă. Faci un pas alergător jalnic.
– Urcă, zice Mitran.
Urci. Urcă şi el. Şoferul e în maieu, locotenentul îşi descheie copca şi-şi dă chipiul jos. Abia acum observi că are un început de chelie, ca un vârtej. Îţi întinde o sticlă de bere la litru, din care un sfert e goală. În timp ce refuzi, maşina porneşte.

– Nu mai umple coşul ăla atât. Nu te omori, zice, şi trage o duşcă. Mai ţip şi io la voi, că asta e meseria, trebuie să mă înţelegi. Trebuie să ne înţelegem unii pe altii, adaugă, şi face cu ochiul.
Şoferul dă din cap. Sau a fost o zdruncinătură a camionului.
– Auzi, ce meserie are maică-ta? (ştia).
– Medic.
– Si cum de nu ţi-a aranjat să scapi de armată?, se miră sincer.
Dai din umeri.
– Da’ nu-ţi poate arnaja măcar s-o faci mai uşor?, întreabă el, nevinovat.

Te uiţi la el, apoi la şofer. Te uiţi înainte, pe drum. Te uiţi iar la el.
– Adica?
Acum e rândul lui. Se uită cu milă la tine. Mai trage o duşcă. Apoi te priveşte ceva mai curios. Are privirea aceea îndărătul căreia se ghiceşte întrebarea „asta o fi prost sau se preface?”. Decide că eşti prost şi continuă:
– Nu vine pe la tine, pe aici, pe la fermă?
– Nu cred, e drum lung, zici.
– Daca totuşi ar veni, să aducă nişte ţigări, cafea, ceva. Ar fi bine, face el lista, apoi îţi zice să cobori.

Băieţilor nu li se pare nimic ciudat în faptul că ai făcut o bucată de drum cu Mitran, în camion. Pe rând, fiecăruia i-a venit rândul la „discuţii”. Nu întreabă nimic, niciunul. Poate că nici nu şi-au dat seama. Poate că sunt, cu toţii, doar foarte obosiţi. A fost o zi grea şi mulţi s-au culcat îmbrăcaţi, imediat după masa de seară. Noaptea, însă, a fost frumoasă. Dimineaţă, în timpul ieşirii de la 3.25, e o răcoare plăcută, de parcă ai sta sub un duş de stele.

UPDATE. Am început de câteva zile un serial cu amintiri din armată. Mai jos sunt primele episoade:

1. Servesc patria. Valiza de lemn
2. Servesc patria. Cu borş
3. Servesc patria. Slănina sătmăreanului
4. Servesc patria. În turmă
5. Servesc patria. Scrisoarea I
6. Servesc patria. Ciocolată ungurească

PA-uri
Scrisori pentru iubitele altora
Înjurăturile locotenentului Mitran
Gluma de la 5 dimineaţa