Archive for ‘Amintiri’

14/08/2010

A venit barza

Mă minunez şi azi, om bătrân, văzând cum berzele revin, an de an, în vârful câte unui stâlp dintr-un sat uitat de lume. Uneori, neîncrezător, aş jura că nu-i aceeaşi, că berzele îşi aleg aleator locul în care-şi petrec verile. Apoi îmi amintesc o poveste (de la Leo?). Nu vă spun încă povestea, aş vrea să găsesc linkul între timp.

Fotografia a fost făcută în comuna Mărgău, în timpul excursiei la Răchiţele. Care tocmai s-a gătat. (Click pe foto pt imagine mărită!)

Am urcat niţel în casa oamenilor – mă rog, în cuibul berzelor. Indiscret, deh. Dar tot nu-mi dau seama care-s puii, care părinţii. (Click pe foto pt imagine mărită!)

14/08/2010

Febră (r)

Toate-s vorbe, vorbe, vorbe, dar creeaza atmosfera, i s-a intamplat lui Oliviu, parca era in transa, avea febra mare, s-a dus la Anda, prietena lui, unde mergi, ba, nu vezi ca e camin de fete, face portarul pe smecherul, ce naiba, doar il stie, e de-al casei, tovarasu’, unde te trezesti, e clar, are control, o ia pe Anda, merg amandoi in Regie, la familisti, la Cristina, o verisoara a Andei, sigur, intrati, voi dormiti intr-un pat, noi in celalalt, trebuie sa ai grija de el, uite ce febra are, se simte de aici,

zâmbesc, verisoara si barbatu-sau, treaba lor, ce bine e noaptea cu Anda in brate, parca si febra a mai trecut, Oliviu doarme butuc, dimineata pleaca impreuna cu barbatul verisoarei pana la facultate, el ii zice sa mearga la medic, se pot intampla tampenii din lucruri pe care nu le bagi in seama, bine, zice Oliviu, se despart, si ce sa-i faca aia la dispensar, are putina febra, mare smecherie, o sa stea in pat, ceai fierbinte indulcit cu miere, o aspirina, se simte mai bine numai cand se gandeste la asta si la Anda, profesorul de Rezistenta zice sigur, mergi la camin, multumesc,

usa e inchisa, unde naiba o fi pus cheia, poate a pierdut-o, totul incepe sa se invarteasca, unde sa mearga, ajunge la caminul de familisti, cioc-cioc, deschide Cristina, verisoara, se vede ca dormea, si-a tras pe ea un halat, in casa e cald, resoul e in priza, patul celalalt, patul lor, e inca desfacut, culca-te, Oliviu se dezbraca, totul e plutire, ea a adormit deja, intoarsa pe partea cealalta, cu spatele la el, totul e fierbinte, totul e febra, pleoape grele, uite halatul pe scaun, ce naiba, doar nu s-a culcat goala, deh, oricum, sunt ca si verisori, Oliviu se baga in pat, asternutul arde, dar tot ce conteaza e ca nu mai trebuie sa faca nimic decat sa stea intins, parca ar fi intr-o barca, totul se leagana,

a vazut odata la Teleenciclopedia doi pui de leopard ca niste pisoi, era un televizor alb-negru, a veni mama-leopard, i-a luat in gura, cu tandrete, cum oare nu i-a sfarmat, nu stie de ce i-a venit acum aceasta amintire, are lucrare la mate, la liceu, acum parcă e pe un deal verde, bate vantul, ii smulge foile, nu le poate aduna, foile scrise se invartesc in jurul lui, rezolvase, e vechiul vis care il chinuie din cand in cand, e intr-un carusel de la balciul din Polovragi, manastirea Bistrita, manastirea Horezu, alba ca un cearceaf, fosneste cearceaful, Cristina zambeste în somn, a visat ceva placut, Oliviu e intre somn si nesomn, si-a mai revenit putin, ar pleca la facultate,

nu si-a imaginat ca verişoara are sanii atat de frumosi, ups!, aerul e fierbinte, desi e atat de cald el tremura,
Anda ii spunea ca azi-noapte a scos resoul din priza, nu mai aveam nevoie de el pentru ca ardeai tu, Oliviu, l-a sărutat, daca te imbolnavesti tu vreau sa fiu si eu bolnava, esti nebuna, daca ma imbolnavesc eu tu trebuie sa fii sanatoasa, sa ma faci bine,

nu-si mai imagineaza viata fara ea, s-au cuplat acum doua veri, la mare, crezuse ca e doar o gagica misto dar avea si creier, citise carti care-i placusera si lui, nici nu si-au dat seama cum s-a facut dimineata, au stiut amandoi ca vor fi impreuna si nu se vor mai desparti niciodata, ce cuvant ametitor, niciodata, ce noroc au avut unul cu celalalt, la inceput nimeni n-a vazut cu ochi buni legatura lor, tot orasul vorbea,

cine stie ce poveste au Cristina si barbatu-sau, s-au casatorit in urma cu un an, niciodata n-a privit-o atent, nici macar acum, cand i-a alunecat un picior din pat, ia uite cum sta, gata sa se pravaleasca, pe marginea patului, isi aminteste de un coleg din armata, tipul vorbea in somn, veneau toti sa-l asculte, vorbea coerent, intr-o noapte a cazut din pat, dormea la cucurigu, in sacul de dormit, nu si-a putut misca nici macar o mana, sa dea din aripi, s-a auzit o bufnitura, s-au adunat cu totii in jurul lui, privea tamp de jos in sus, nu-si dadea seama ce i se intamplase, avea ochii mari si intrebatori, parca a deschis ochii verisoara Andei, ba nu, i s-a parut, trebuie sa o inveleasca, se ridica, parca ar fi cocotat pe picioroange, simte furnicaturi pe frunte, sub tample, pune mana pe un colt de patura,

era odata internat, niste analize, i-au luat sange, se albise la fata, of, barbatii, a facut asistenta, era barbat, ce naiba, s-a dus in salon drept, fara sa se clatine, s-a apropiat de fereastra, aerul era proaspat, rece, de dimineata, se vedea cartierul Chizid, se vedea padurea, iar in dreapta acoperisul Castelului, era la etajul 6, cineva a strigat de jos, a vrut sa vada cine dar n-a mai apucat, a auzit doar un vuiet, a urmat o senzatie ciudata, foarte placuta, altfel, s-a trezit pe jos, il dureau capul si omoplatii, nu si-a dat seama unde se afla, a vazut intai linoleumul albastru, peretii albi, a urcat in pat, ii vine o comparatie idioata, dar parca nici pe varful Carja n-a urcat atat de greu, e bine acum,

vede patul celalalt, nu e nimeni in el, vede o patura pe jos, intinde mana, o ridica si se inveleste, da sa se intoarca dar simte ceva sub cap, e o mana moale, indoita din cot, cu degete lungi, a vazut odata o colonie de pinguini, tot la televizor si tot alb-negru, desigur, era noapte, noapte polara, un tip ii lumina cu o lanterna, stateau, asa, stransi unul in altul,

si ei, in armata, la poligon, la tragerea de noapte, tot asa, claie peste gramada, parca ar fi fost intr-un meci de rugby, cel mai bine era de cel din mijoc, trasoarele taiau intunericul insurubandu-se, atunci a vazut o stea cazatoare, i-a arata-o unul mai de la margine, altul a spus ca e trasor, trage compania a 5-a, plutonierul Luca, aia trag aiurea, s-au impartit atunci in doua tabere, cei care au spus ca e stea cazatoare erau mai putini si au inceput sa dardaie de frig, pana la urma au cazut de acord ca era trasor si s-au ingramadit iar, era bine, apoi le-a venit randul sa mearga pe aliniament, locotenentul Mitran urla la ei,

ba nu, nu e Mitran, e sotul Cristinei, venise in camin impreuna cu un coleg, sa-i dea un curs, ii da cursul, aproape il loveste cu el, ala pleaca mut, sotul Cristinei vorbeste tare, pare nervos, arunca haina pe scaun, Cristina are apa pe fata, cere un prosop, barbatu-sau i-l intinde, ba nu, ii trage o palma, ecoul il loveste si pe Oliviu in urechi, Cristina e îmbrâncită, cade pe scaun, trosneşte ceva, a căzut pe pe haina lui Oliviu, pe buzunarul in care isi tine stiloul, are degetele albastre,

ii striga tarfo, Oliviu se freaca la ochi cum a auzit ca trebuie sa faci ca sa scapi de un vis urat, sa te trezesti, s-ar ciupi, imbraca-te, lui i-a strigat, ce te holbezi asa, cara-te, cu el vorbeste, sunt doar ei in camera, ce s-a intamplat, ce problema ai, hai, pleaca, te rog, zice si Cristina, stins, o fi murit taica-sau, era bolnav, porcule, el e porcul, ce vrei sa spui, ce ai, nu inteleg, n-aveti un algocalmin, ma doare capul, vezi langa oglinda, deasupra chiuvetei, zice ea, tu sa taci, urla barbatu-sau si o plezneste iar, ea tace,

Oliviu gaseste pastila, o inghite si bea apa de la robinet, cu mana facuta caus, curvarule, ai zis ca te duci la medic, nevasta-mea-i medicul, porcule, nu stiu ce ma opreste sa-ti turtesc mutra asta prefacuta, eu stiu, se gandeste Oliviu, esti mai mic decat mine, abia imi ajungi pana la umar, si tu, tarfo, ce ti-a trebuit, cine stie de cand, prost sunt eu si proasta de verisoara-ta, pot baga divort, nenorocito, am si martor, cara-te, ma, hai, valea, pana nu te pocnesc, sunt un domn, unul fraier, boule, ca o iubesc pe vaca asta proasta,

hai, ma, ce te-a apucat, nu inteleg, ce naiba, e ca si cum am fi frati, lasa, ba, vrajeala, aseara am inteles, erai cu gagica-ta, la inceput si noi, pe unde puteam, dar sa te intorci in pat la nevasta-mea, nu-mi vine sa cred, sterge-o in clipa asta ca nu stiu ce fac, are un cutit lung pe masa, stai putin, cum poti sa-ti imaginezi asa ceva, porcule, hai, ma, nu inteleg de ce esti asa nervos, crezi ca n-are de ce, intervine ea si parca-l loveste cu ceva in cap, sunt nebuni amandoi, Oliviu isi ia haina de pe scaun si iese, o lasa plangand,

barbatu-sau statea infipt in mijlocul camerei, avea ceva comic in atitudine, ar fi putut sa-i cada un bec in cap, bine ca nu au pus si abajur, lui Oliviu ii rasuna in urechi cuvantul porcule si palmele de pe obrajii Cristinei, franturi de propozitii scurte, strigate, capul inca ii vajaie, are tamplele amortite, ii rasuna acel crezi ca n-are de ce, trebuie sa mearga la Anda, ii e dor de ea, afara a inceput sa fulguiasca, e placut, parca nici capul nu-l mai doare asa tare, e doar o amorteală si sunt furnicaturile din tample, parca ar fi intr-un pahar cu sifon, unde mi-o fi stiloul, se intreaba Oliviu.

NOTĂ. Text republicat. Prima oară a văzut lumina blogului în data de 9 aprilie 2009.

08/08/2010

Sperietori de ciori la Răchitele

Le-am fotografiat tot în Răchitele. Încercam să ajungem la Doda Pilii, dar drumul era peste puterile Fabiei. Plus praf. Asa că ne-am întors înspre sat. Abia atunci am descoperit sperietorile de ciori la, probabil, prima casă. Ca un fel de bun venit 😉

Te-ai speria de chestiile astea dacă ai fi cioară, uliu sau soim?

07/08/2010

Cântec între Pietrele si Gentiana

Eram tineri. Fierbea sângele în noi. Am plănuit, oarecum „din scurt”, o mică escapadă în Retezat. Ceva domestic, însă: cazare la priciuri la Gentiana, care era refugiu în anii ăia (era prin vara anului 1985, cred), cu câteva ture usoare până la Bucura, Galesu samd. Era o vreme în care zburdam prin Retezat, băteam recorduri. Eram tineri.


Fotografie făcută în muntii Retezat, în apropiere de refugiul Gentiana. Lângă stânca pe care stăm pentru această fotografie găsisem un zmeuris excelent! (Fotografie trimisă de Tibi)

Îmi amintesc o fază din acea escapadă, una pe care le-am povestit-o si copiilor. Era după-amiază când am descoperit că nu mai avem pâine. Aduc eu, am spus. Am plecat, gonind, spre Cabana Pietrele. În mod normal, un drum dus-întors se face cam în 3-4 ore. În vremea aceea, o oră si jumătate îmi era arhisuficientă. Îmi calculasem că am timp, la Pietrele, să sorb o ciorbă (tanti Florica făcea o ciorbă de cartofi senzatională!) si apoi s-o iau voiniceste înapoi, să ajung fix când fetele vor fi terminat de făcut mâncarea la Gentiana.

Dar la Pietrele am întâlnit niste amici vechi. Ne-am întins la povesti. Era deja noapte când am pus pâinea în rucsac, mi-am luat la revedere de la amici si am purces la deal.

Era o noapte plăcută, de vară. În pădure era foarte, foaaarte întuneric. Stiam cărarea cu ochii închisi, aveam la mine lanterna, una chinezeasca, metalică, cu trei baterii, deci întunericul nu era o problemă. Totusi, după vreo 15 minute de la plecare, când eram deja în adâncul pădurii, pe o coastă de munte, întunericul a început să fosnească, să tipe, să urle, să trosnească.

Nu se cuvine ca un tânăr de 17 ani să se teamă de ceva, dar, fără să vreau, mă treceau ceva fiori. Îmi aminteam că mai mersesem singur prin pădure o singură dată, când aveam nouă sau zece ani, era primăvară si eram îndrăgostit de o fată căreia am vrut să-i fac o surpriză (dar asta e altă poveste).

Ei bine, trebuie să cânt, în gura mare, mi-am zis, ca să alung eventualele sălbăticiuni. Am început timid, apoi din ce în ce mai tare, cu siguranta celui care stie că nu-l aude nimeni. Am cântat din toti rărunchii toate melodiile pe care mi le-am amintit, am cântat si imnul de stat (era Tricolorul pe vremea aia), am cântat Tot înainte, mândrii pionieri, dar si Magdalena, spune drept, cine te-a muscat de piept, ori Aoleu,/ce să mă fac, Doamne, eu?/Se mărită Mona mea/Nu stiu, Doamne, ce-i cu ea.

În fine, am ajuns răgusit la Gentiana. Luminile lanternelor coborau deja către pădure, pentru că se făcuse cam târziu. A urmat, fireste, o seară de pomină. Eram tineri.

NOTĂ. Am scris aceste rânduri provocat de un comentariu MeetTheSun la fotografia cu rucsacii pe cadru. Totusi, n-am răspuns expresiei folosite de ea („înaintasii în ale drumetiei montane sau alpinismului românesc”). Zic doar două vorbe acum: înaintasii au fost mult înainte de a fi apărut noi. Am cunoscut câtiva. Revin.

06/08/2010

Rucsaci pe cadru (alb-negru)

Bunul meu prieten Tibi mi-a trimis două fotografii cu nume de locuri. Vă arăt una dintre ele, care chiar că trezeste nostalgii!

„Era Aprilie 1988 si plecam in una din cele mai extraordinare ture pe care le-am facut in viata mea”, mi-a zis Tibi. Si, trebuie să vă spun, a făcut o grămadă de ture ca lumea!

06/08/2010

Proba de rezistenţă

 Era la a doua tură de teren (erau pe stadionul Constructorul) şi nu mai avea aer. Era cald, un început de iunie torid. Colegii mergeau la pas, trăncănind. Proful de sport se trăsese la umbră şi fluiera, când şi când. Doar Mihăilă mai alerga, era în faţă. Pe ultima sută de metri parcă i se lungiseră picioarele. Nu mai era el acolo, era un robot imperfect care îi înţepa tălpile, îi lua aerul, îi usca saliva. Când a trecut linia de sosire (cot la cot cu Mihăilă) avea pulpele tari şi se simţea ca pe Lună: plutea şi îi lipsea oxigenul. Apoi a început să vomite.

04/08/2010

Dropia

Aveau o Dacia 1300 albă. Erau toţi: tata la volan, mama lângă el, iar în spate băiatul şi fata, zbenguindu-se. Tata cânta „Marioara de la munte”, semn că era binedispus. Treceau printre lanuri de grâu foşnitoare. S-a uitat fix la ea, a auzit frânele, maşina s-a zmucit. Apoi a auzit piuituri în lan. Dropiei-mamă i se zbătea o aripă. Cealaltă era sucita nefiresc. Mama i-a îndreptat-o, i-a dat nişte apă, a aşezat-o la umbră. Puii au început s-o înghiontească. Erau şapte. Tata nu mai cânta. Parcă tăcerea s-ar fi făcut o ţigară şi ar fi fumat-o adânc.

03/08/2010

Unde ne răcorim. Cascada Voalul Miresei

Voi sări putin etapele pentru că vremea e caniculară si vreau să vă răcoriti cu imagini care ar putea avea acest dar.

Click pe poză pentru imagine mărită!
Are efect răcoritor 😉

În afară de povestile despre Emil Boc, pe care le auzi cu scrâsnet de dinti, satul Răchitele mai are ceva aparte: o cascadă spectaculoasă. Ajungi acolo simplu: la aproximativ 300 de metri după pensiunea lui Boc (fratele) e o intersectie. Indicatorul către cascadă e vizibil, dacă esti pregătit să-l vezi. Alegi drumul spre dreapta, treci un pod si te pui pe urcat pe un drum neasfaltat, dar practicabil (e împrăstiată piatră). Foarte aproape de intersectie e o brutărie – recomand!

Drumul până la cascadă durează 10 minute cu masina, la viteză minimă. N-are rost să gonesti si nici nu prea poti. Am fotografiat pe drum această stâncă; era ca un profil de dac (dar n-am prins bine unghiul).

Fotografie făcută din masină

(Click pe poză pentru imagine mărită)

La cascadă, drumul face o curbă închisă, de aproape 180 de grade, din care porneste o pantă. Dar cui îi pasă? La 50-60 de metri de drum e râul Stanciului, limpede-păstrăv, dacă mi-e permis să inventez o „culoare”.

Chiar că îti vine să faci baie în „gâldanul” făcut de cascadă!

Aici e cascada, în toată splendoarea ei. E chiar ca un voal de mireasă, nu-i asa? Legenda spune, de altfel, că era o mireasă care a căzut în râpă si nuntasii au plâns de-au rupt, iar din lacrimile lor samd.

Căderea de apă e de 30 de metri.

05/07/2010

Don Quijote de China

Revin cu ultimele (sau penultimele) detalii despre acoperisurile din grădinile Yu Yuan. Am găsit un personaj, Don Quijote de China.

Un fel de Don Quijote made in China, împreună cu credinciosu-i slujitor San Cho Pan Tza

Don Quijote atacă dragonul

04/07/2010

Luptătorii Yu Yuan

Pe acoperisurile fotografiate de mine în Grădinile Yu Yuan nu-s doar dragoni, ci si luptători vestiti.

Călăretul singuratic si fioros

Soldatul Întelept

Luptând printre firele dragonului (ce-or mai fi si ele)

02/07/2010

Dragonii Yu Yuan

I-am zis, în sinea mea, Marele Dragon Yu Yuan. Îmi place cum muscă din acoperis

V-am promis detalii, iată detalii! Am stat, într-adevăr, cu nasul pe sus, scrutând acoperisurile si fotografiind dragoni, luptători, căprioare si alte vietăti.


Poti urca un elefant pe un acoperis cu sindrilă? De ce nu?


Uite că nu stiu cum cântă cocosii cucurigu în chineză!


Cerul căprioarei, i-as zice.

01/07/2010

Cu nasul pe sus în Grădinile Yu Yuan

Bucurându-mă eu de un oarecare succes* în domeniul fotografiilor cu acoperisuri (lăsati-mi această iluzie!), m-am gândit să insist. Cu ocazia vizitei în Shanghai, în general, si în Grădinile Yu Yuan, în special, am fotografiat numeroase acoperisuri.
Iată încă două (voi reveni cu detalii):
As fi vfrut să intru în această clădire, dar n-am mai avut timp. Dacă vreunul dintre voi ajunge acolo, îl rog să-mi povestească ce si cum e înăuntru.

S-ar zice că am umblat tot cu nasul pe sus prin Grădinile Yu Yuan. În realitate, ridicam ochii.

*M-am bucurat că Alex Mazilu a pus la el pe blog fotografia mea cu Acoperisurile de la Muzeul Satului.

29/06/2010

Acoperisuri în Grădinile Yu Yuan

Am o fotografie care mi-a plăcut enorm. Am făcut-o la Muzeul satului, anul trecut. E despre acoperisuri.

Cu gândul la ea, am fotografiat acoperisuri în Grădinile Yu Yuan din Shanghai.

Acest cadru l-am „luat” de pe o terasă din bazarul de lângă Grădini, unde am fost condusi de un nene simpatic. Omul ne-a povestit că acolo vin toti mahării care ajung să viziteze locul, pentru că e cea mai bună priveliste din Shanghai. Nu stiu dacă e cea mai bună, dar e una excelentă!

Apropo de priveliste. Această fotografie, făcută de pe aceeasi terasă, suprinde o parte din furnicarul de jos si o parte din spectaculozitatea de sus. Pentru că de aici, de pe terasa îngrămădită între acoperisuri ai o super-perspectivă asupra centrului financiar dominat de unii dintre cei mai înalti zgărie-nori din lume.

În această fotografie, pe care am făcut-o între zidurile Grădinilor, mi-a plăcut vegetatia care e parcă anume tunsă ca să te ducă, odihnitor, cu privirea la acoperisuri.

 

Aici se regăseste întrucâtva ideea enuntată mai sus. Dar e ceva în plus: acoperisurile continuă, mai departe, cu poezia vegetatiei.

Vă arăt aici un zoom in. Îmi plac planurile din această fotografie, îmi par ca niste versuri care alcătuiesc un poem în care rima e dată de felinare. Poate că e cel mai reusit cadru de la capitolul „Acoperisuri” . Verdictul îl dati voi.

Voi reveni cu câteva detalii extraordinare fotografiate pe canturile acoperisurilor. Sper că mâine.

 

28/06/2010

De la Daniil Sihastru în Muntii Olimp, via Shanghai

Vă arăt azi alte trei fotografii. Dacă se poate face vreo legătură între ele nu stiu. Dar as aprecia orice idee 😉

Am fotografiat chilia lui Daniil Sihastru în urmă cu aproape un an. Cred că e tot acolo si e tot fain. Mi-a plăcut, în orice caz, si drumetia pe povârnisul din spatele ei.

Am tras cadrul ăsta de la etajul al 14-lea al Pavilionului Chinei, din Expozitia Mondială de la Shanghai. Mi-au plăcut structurile alea futuriste.

Da, mi-e dor de Muntii Olimp. Nu pot privi această fotografie fără dor de ducă si fără dragoste. Dragoste de munte.

23/06/2010

File din istoria prozei arhiscurte

Era prin primăvara anului 2004. Jucam de doi ani un manager de fotbal online, hattrick si, pe când începusem să mă plictisesc nitel, am dat peste o „facilitate” a jocului: scrierea unor anunturi de presă = press anouncement = PA. Toti cei care foloseau asta scriau stupizenii legate de „marile” lor cluburi de fotbal virtual.

Îmi încoltise ideea că în cele 500 de semne disponibile se pot scrie mici povestioare. Am încercat câteva, scrâsnind. Era al naibii de neplăcut să vezi că ti se termină pagina când încă n-apucasei să spui „esentialul”. Apoi am căutat, printre câteva mii de beneficiari românia ai acestei facilităti, câtiva asemeni mie. Am găsit, cu plăcere, o mână de oameni.

Am fost sase care am înfiintat (iulie 2004) o „federatie” a scriitorilor de PA-uri, PAhico. „Federatia” era o altă facilitate a jocului care permitea gestionarea unui forum destul de complex, foarte prietenos. Treptat, ni s-au alăturat câteva zeci, apoi am trecut de o sută de amici virtuali cu o pasiune comună: textele de 500 de semne. Am învătat unii de la altii, am perfectionat. Am organziat concursuri, cu clasamente săptămânale. Am devenit o comunitate incredibilă. Văzuti din afară, păream un fel de elită bizară a „jocului”.

În cei sase ani care au trecut de la înfiintarea Pahico s-au scris, numai acolo, peste 4.000 de PA-uri. Între acestea se află cel putin 500 de texte bune si foarte bune si cel putin 100 remarcabile.

În urmă cu vreo doi-trei ani ne-a venit ideea că povestea asta trebuie să meargă mai departe. Ne-a venit ideea că putem vorbi despre un gen literar (habar n-avem de very short stories).

Mi-am dat seama că PA nu exprimă prea mult. E o abreviere OK, dar în spatele ei trebuie să fie un termen clar, puternic. Primul gând a fost să-i zicem proză foarte scurtă/ultrascurtă. Dar PA nu putea fi abrevierea a asa ceva. O amică a spus: proză arhiscurtă. Si asa i-a rămas numele, fie-i lăudat!

Apoi am iesit în lume. Am cochetat cu ideea de a face o antologie de PA-uri. Am făcut două planuri. Apoi am zis să facem o pauză, să vedem întâi dacă ideea ar putea prinde si în afara Pahico. Asa am ajuns în blogosferă. Primul blog de proză arhiscurtă a fost asa si asa. Al doilea, mai mult asa. Apoi, o parte dintre noi a făcut un blog foarte serios si foarte bun, de analiză politică. O parte (eu) a făcut acest blog. Altă parte a rămas doar în Pahico sau s-a „pierdut” pe drum.

Bucuria mea cea mai mare e că încă se mai scrie excelent în Pahico (mai putin cantitativ, dar foarte bine calitativ!) si că există deja, independent de Pahico, foarte multi scriitori de PA-uri aici, în blogosferă. Deocamdată, pe cei mai multi îi stiu. Sunt legati, mai mult sau mai putin, de acest blog.

Initiativele lui Mircea Popescu au făcut însă ca ideea de proză arhiscurtă să capete o oarecare independentă de blogul meu. Mă astept ca, în curând, să apară mai multe astfel de nuclee si proza arhiscurtă să stea linisitită pe propriile ei picioare. Apoi vor apărea cărtile. Cam asta e.

PS Am scris acest text ca urmare a unei întrebări pe care a pus-o cineva pe blogul lui Cristian Dima.

23/06/2010

Azi m-am julit la genunchi

Azi m-am julit la genunchi. Jucam prinsa și alergam atât de tare încât la un moment dat am fost sigur că voi zbura. Deja mă gândeam ce va spune Dodu când se va întinde să mă prindă, cât e el de lung, si nu va ajunge până la mine nici cât să-mi atingă sireturile, care vor atârna ca niște crengi de salcie pletoasă. Râdeam în sinea mea, în timp ce mă miram ce comparație făcusem, aia cu salcia, când m-am trezit pe burtă. Acum am genunchii negri. Cu pietricele. Uite, s-au înroșit.

NOTĂ. Aces PA l-am început undeva în aer, deasupra Europei, în drumul spre Shanghai. Din motive de net ciuciu, n-am apucat să-l trimit la timp pentru etapa 3, Macadam, a concursului Orasul PA. Acum l-am descoperit în carnetelul de Shanghai si am zis să-l scot la lumina blogului.

22/06/2010

Ce fotografie alegem azi?

Azi vă arăt trei fotografii care par a nu avea vreo legătură între ele. Dar poate au, cine stie?

Am realizat această fotografie în timpul incredibilei călătorii pe care am făcut-o în Muntii Olimp, în urmă cu un an. Mi se face pielea de găină si azi când privesc imaginile.
PS Click pe poză pentru a o mări. Merită!

Fotografie făcută în timpul micii excursii pe care am făcut-o la Weimar în vara anului 2008. Îmi place s-o privesc.

O descăpătânare pe care am văzut-o, vara trecută, pe peretii interiori ai unei biserici bucovinene (nu bag mâna în foc dacă e sau nu vorba despre Arbore, Pătrăuti sau Humor?).

21/06/2010

Am văzut live CM din Argentina 1978

Mario Kempes, cel mai bun jucător al Mondialului din Argentina, 1978

Mario Kempes, cel mai bun jucător al Mondialului din Argentina, 1978

Prin vara anului 1978 mă ducea tata pe dealurile din spatele Nucetului, lângă Deva, să prindem „ungurii”. Îi vedeam prost pe Kempes, Ardiles şi Passarella, la televizoare mici, printre pureci mari.

read more »

21/06/2010

Trei statui: una eco, una cu apă si alta cu muzică

Azi vă arăt trei lucruri făcute de mâna omului ca să bucure ochiul omului. Pe-al meu l-au bucurat, deci sunt om.

Am fotografiat, în probabil ultima zi în care am vizitat expozitia mondială de la Shanghai, un grup statuar (ca să mă exprim bombastic) amplasat la una dintre intrări, înainte de o mare parcare. Era un păstor (cu oile si cu măgarul lui). Toate „piesele” erau confectionate din gard viu si alte plante. Nu puteai să nu te uiti la migala măiastră a mesterilor. Si, totusi, niciodată n-am avut suficient timp să studiez mai în detaliu opera si nici să aflu numele autorului (dacă va fi fost trecut pe vreo placă, pe undeva). Abia în ultima zi mi-am rugat colegii să mă astepte nitel si am dat o fugă (la propriu) până aproape de turma păstorului verde. Am tras câteva fotografii, apoi am dar curs apelurilor strigate în limba română: „Hai, Căline, că-i târziu!”

Acest grup statuar l-am fotografiat la capătul unei zile pline pe care am petrecut-o în Weimar, în urmă cu două veri. Din păcate, instinctele mele de jurnalist (sau de simplu Călător) au fost cam amortite si nu stiu ce reprezintă. Nici n-am căutat anume, desi ar fi fost o întreprindere care mi-ar fi făcut cinste. Deocamdată, vă arăt imaginea.

Statuia lui Ciprian Porumbescu am fotografiat-o vara trecută, la Muzeul de la el de acasă. Dar nu imaginea e importantă aici, ci sunetul. Balada lui Porumbescu umplea tot parcul din jur, deci eram în Rai. Cum n-am avut inspiratia să înregistrez muzica, vă arăt doar fotografia.
PS Totusi, trebuie să fie cu muzică! Asa că vă arăt si acest montaj, coborât de pe youtube. Sunt aproape 6 minute, dar merită văzut/ascultat. Mie mi-a trezit nostalgii si un fel de bucurie prostească.