Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Adela, cea care ne spune noapte bună nouă, copiilor, a scos o carte de poezii, prima ei carte! Azi e pasăre, mâine va fi zbor. Iar acum, că volumul există, ne aflăm undeva între azi si mâine.
Mă bucur mult pentru ea si pentru noi, că mai avem ceva de citit 😉
Paul Gabor scotoceste prin blogosferă si prezintă personaje vii. Scotoceala lui e mai mult decât meritorie; e un efort pe care îl face, se simte de la o postă, cu mare plăcere. Iar rezultatul e extraodinar. Ti-e dat tie, cititorul, să descoperi lumi.
Două exemple:
– Dana Nedelea, românca din Gibraltar („Aventura ei se desfasoara in Gibraltar, un minuscul teritoriu in Peninsula Iberica aflat sub tutela Marii Britanii. In Gibraltar exista guvern propriu, ministri si “hartogari” ca peste tot in lume, sunt aprox. 30 de mii de locuitori si peste 100 de formatii de rock.”, asa o introduce Paul)
– Lialia, roscata din Militari care a făcut furori în Suedia
Fotografia am găsit-o în revista Felicia.
Azi dimineată m-am întâlnit la metrou cu Adi Dobre. Mereu povestesc cu plăcere cu el. De astă toamnă, îmi spune, nu s-a mai uitat la Stiri. Un om întelept.
Totusi, în urmă cu câteva zile, s-a nimerit la o terasă unde plasma era fixată pe Pro TV. „Parcă era altă lume. Crime, accidente tragice, parcă toti românii doar asta au în minte, să-si dea în cap”, mi-a zis. Apoi mi-a spus că se bucură că stirile TV au ajuns doar niste tâmpenii fără de care se poate trăi. Si încă bine. Că vede oameni normali la metrou, că vin pe blogul lui (unul cu o scriitură aleasă) zeci de copii de 20 de ani din Ploiesti care gândesc normal. M-a bucurat injectia de normalitate din discutia cu Adi Dobre.
Câteva minute mai târziu am descoperit o altă insulă de normalitate: interviul cu Matei Bucur Mihăescu.
„Asa simt eu: muzică”, a răspuns pustiul la o întrebare a lui Dan.
Ca de obicei, povestea personajului ales de Dan se scrie sub ochii nostri. La interviu poate participa oricine vizitează Ziarul de la ora 5; cu totii sunt chemati să pună întrebări. Vă chem si eu să intrati într-o lume deosebită. O lume asa cum trebuie să fie.
Cum observ că fotografia lui Adi v-a plăcut, vă mai arăt una, pe care nu stiu când/dacă voi putea s-o bag în ziar. Asadar, v-o ofer, cu drag (gândind, fireste, la anotimpul florilor – care poate fi oricând, fiindcă tine de interiorul fiecăruia, nu-i asa?).
Fotografie pe care Adi Pîclisan a făcut-o toamna trecută, în Cheile Nerei
Vă arăt, fără alte comentarii, o fotografie care spune ceva mai multe lucruri decât o mie de cuvinte. E făcută de amicul meu Adi Pîclisan, la marginea Timisoarei.
Anunt că Devis Grebu si-a făcut blog site, cu ajutorul lui Dan Glăvan. Este vorba desrpe oamenii care au conceput si realizat coperta cărtii mele. E un blog site pe care îl foarte recomand. Delectati-vă!
Autor: Eugen Evu
Cel ce-a tăcut în mine cântând să-i placă lumii
Demult răbda să vină din necruţate sorţi
La pragurile-nalte trădarea ştiindu-i cum i-i,
Iertările ca leacuri din escolii cei morţi
Când am beut eu forma ulciorului odată
Am învăţat sărutul dar n-am ştiut să-l sting
Cu-a gurii tale vrană din cer desigilată
Dar zeităţii pradă, ca dar s-o nici ating…
Euridice-n Lethe s-a oglindit pe sine
Şi peste ape-o cântă doar capul meu
Să îmblânzească noaptea din stigmele divine,
Acum, ajuns la ţărmuri te regăsi-voi, zeu ?
Cred că am intrat într-un weekend de râs. După ce m-am binedispus cu Ecuatia lui Blondie, am nimerit într-un mirific peisaj băicoian. După ce am râs nitel, m-am oprit. Apoi am râs iar. Găsiti aici. Recomand!
Am primit un cadou de Crăciun excelent: un desen de la Roxana! Desen care-l înfătisează pe dl. Lică. E chiar el!
Am găsit un interviu (în două părti) foarte frumos cu Alexandru Andries pe Mixul de cultură.
Am retinut ideea pe care am pus-o în titlu: că Andries este prieten foarte bun cu cei cu care cântă. Asta se vede. Si asta e ceva foarte foarte important.
Îmi place să cred că si grupul nostru, al celor atrasi de farmecul irezistibil al PA-ului suntem, cumva, prieteni. Pentru că numai împreună putem reusi.
„Tu nu pescuiesti si de asta chelesti, dar nu-i târziu”. Asta am aflat din ultimul mail de la Sorin Stanciu.
Sorin Stanciu nu doar că fotografiază excelent, dar si desenează niste acuarele foarte faine. Ieri mi-a trimis-o pe aceasta. De data asta, a fost mult mai darnic cu vorbele.
În principiu, mi-a spus că acuarela de mai jos „e realizata dupa un salău prins zilele trecute pentru faimosul blog (n. mea – se referă, bănuiesc, la blogul aflat în prezent pe locul 1070 în Zelist). Acuarela si pescuitul, două pasiuni de care nu reusesc sa ma despart”.
Sorin a mai spus că lucrarea de mai jos „este o schita pentru o acuarela mare cu doi pesti”.
Acuarela lui Sorin Stanciu, denumită sugestiv „Salăul”
Sorin Stanciu mi-a trimis o nouă fotografie. Presupun că e făcută în Arad.
„Uite o alta fotografie pentru blog”. Asta e tot ce mi-a spus. Asadar, uite!
Această fotografie are un titlu: „Ocupat”. Foto: Sorin Stanciu
Pe Platoul Muzelor, împreună cu Adi. Dincolo de panou, e bifurcatia. La stânga e drumul către refugiul Refugiul C, “Christos Kakkalos” (2650m), cel din dreapta către Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m). Se fac aproximativ 20 de minute până la fiecare
Au trecut 30 de zile de atunci. Nu stiu prea bine cum anume, dar stiu clar că acea călătorie, cele două zile de Olimp, mi-au marcat viata. Si nu mă refer la faza cu genunchii. Vorba aia, genunchii acum sunt, acum nu sunt. Sufletul, însă, se zice că tine mult mai mult. E, poate, etern.
Cele mai multe lucruri din cele simtite si văzute de mine în Olimp vi le-am spus deja. Vreau să spun, cele mai multe pe care le-am spus. Mă astept ca impresiile să mă tină poate până la sfârsit. Cu sigurantă, voi mai scrie despre Olimp. Acum, am făcut-o si în EVZ. Îmi place enorm layoutul din editia print, de aceea îl aduc si aici, asa cum l-am adus si dincolo. As vrea să nu-l pierd.
Pagina creată de colegul meu Felix Grigore, în care eu n-am pus decât text si foto
De când n-ati mai fost prin Muntii Sureanu? Muntii dacilor.
Eu n-am mai fost de vreo doispe ani. Dacă vreti să faceti un drum, chiar acum, dat-vă deoparte fleacurile de zi cu zi, pentru cinci-sase minute (5:41, pentru cei care doresc precizie), si urmati-l pe Remus Suciu. Muzica o dă tot el. De la Queen.
Trebuia s-o fac mai demult, să pun, adică, genericul. Pentru cei care au deschis mai târziu blogul, aici e povestea completă (aşa cum m-am priceput eu s-o spun). Lipsesc însemnările făcute pe coclauri. Încă încerc să le descifrez. Aşadar, în ordinea numerelor de pe tricou, începând din dreapta, jos: Tibi (autorul moral al expediţiei; păstrează mustaţa asta din liceu!), Dan (într-un meci de fotbal interşcoli, despre care am pomenit în urmă cu ceva vreme, la un contact fizic minor, cum se zice, s-a aruncat pe jos ca împuşcat în tâmplă, văicărindu-se fix până în momentul în care a obţinut lovitura liberă; deci am o revanşă de luat!), Adi (mulţi ani a fost mai scund decât mine, ceea ce mi se părea reconfortant; apoi, după o vacanţă de vară dintre clasa a opta şi a noua, cred, s-a întors pălugă la şcoală. De atunci, n-am mai reuşit să-l ajung. În plus, eu am pierdut mai mult păr. Al lui a albit mai tare), Oc (fratele meu mai bun ca mine, poate şi fiindcă îmi aduc aminte perfect cum îl plimbam cu căruciorul şi cum, într-o vară, i-am făcut o listă de lecturi de care, culmea, s-a ţinut straşnic; aveam o bibliotecă măricică şi le-a cam citit) şi, în fine, eu (gândind, poate, la licoarea din sticla de la Tibi sau, cine ştie?, la altceva).
Munţii Olimp. Baza hornului spre Mytikas. Foto: Călin Hera
Am plecat spre vârf la 7 dimineaţa, după ce am fotografiat refugiul Giososs din toate poziţiile (am făcut poze şi cu refugiul C „Christos Kakalos”, care părea mult mai aproape decât pe hartă).
Munţii Olimp. Câteva vârfuri de Mitykas, fotografiate de pe „curba de nivel”. Foto: Călin Hera
Până la primul horn de sub Mytikas se fac 15 minute (drum lejer, pe curbă de nivel). Ascensiunea prin horn e dificilă (la fel coborârea). Totuşi, e preferabilă pentru cei cât de cât antrenaţi. Varianta cealaltă este ocolul, pe curbă de nivel, până în şaua din care se începe urcuşul spre vârful Skala (un urcuş lesnicios, dar lung, de transpiraţie). Mai e, pe traseul „curba de nivel”, o ieşire-horn, chiar sub vârful Skala (2.866 m), un horn mai puţin dificil.
Munţii Olimp. Îmi trag sufletul, împreună cu Tibi. Foto: Călin Hera
De pe Skala, panorama e impresionantă (dacă ai noroc de cer senin). Îţi imaginezi trasee la care, dacă te ţin picioarele, purcezi.
Oriunde te-ai uita, însă, ochii îţi fug spre Mytikas, înfricoşătorul, hipnotizatorul, formidabilul, neasemuitul, incredibilul vârf care domină munţii Olimp.
Munţii Olimp. Şaua dintre Skala şi Mytikas. Foto: Călin Hera
Munţii Olimp. Dan, Tibi si Oc, apropiati de zoom în timp ce îsi adună forţele în şaua dinaintea vârfului Mytikas. Foto: Călin Hera
Munţii Olimp. Vârful Mytikas, fotografiat de pe Skala. Urcarea se face pe peretele sudic, care poate fi observat aici în toată splendoarea lui. Foto: Călin Hera
Vârful Mytikas, jumătate nor, jumătate soare. În stânga se ghiceste vârful Profitis Ilias (2.803 m)
Drumul de la Skala pe Mytikas e dens. Durează aproape o oră şi are tot ce vrei: coborâre în horn, traversarea unei şei înguste şi multă căţărare (transformată în descăţărare, apoi). Pe vârf e o mică platformă de 3×5 m unde se află mereu un salvamontist (plăcut job!) şi de unde chiar ai impresia că-l gâdili pe Zeus la tălpi.
Cel puţin aşa mi-au zis Oc, Tibi şi Dan, pentru că eu i-am însoţit, de pe Skala, doar cu privirea şi cu gândul…
Munţii Olimp. Oameni pe vârful Mytikas. Am un zoom destul de bun, observ. Şi lumina a fost bună. Ora 10.39. Ziua – 5 iulie. Anul – 2009. Foto: Călin Hera
NOTĂ. Informatii bune despre muntii Olimp am găsit pe xtrem.ro. Am mai găsit pe blogul lui Răzvan câteva impresii (cu unele n-am putut rezona).
Munţii Olimp. Om mică secvenţă surprinsă înainte de a ne împresura ceaţa. FOTO: Călin Hera
În ceea ce ne priveşte, am ajuns la Litochoro, ultima localitate dinainte de munte, un pic după prânz. Eram hămesiţi, aşa că am pierdut o oră şi jumătate la masă.
La 14.30 lăsam maşina la Prionia. Era sâmbătă şi erau multe maşini parcate acolo.
Munţii Olimp. Ultimele retuşuri înainte de a lăsa maşina să se odihnească niţel – Fotografie făcută de Adi B.
Munţii Olimp. Hartă care-mi place, chiar dacă nu e foarte folositoare. Am găsit-o aici
Urcuşul de la 1.000 de metri la 2.720 m (Refugiul Giosos Apostolidis) e greu dacă eşti neantrenat. Ghidurile estimează că e nevoie de 6 ore. Simţi fiecare minut, mai ales dacă ai plecat de la Bucureşti la 2.30 dimineaţa şi ai condus vreo zece ore. Simţi fiecare metru pe care îl urci. Transpiri toate berile băute şi nebăute. Urcuş tipic, deci.
Sunt câteva locuri în care e musai să faci popas ca să-ţi umpli ochii de privelişti, plămânii de aer pur şi imaginaţia…. Imaginaţi-vă cum poate fi un loc amplu care se numeşte Platoul Muzelor!
Munţii Olimp. La ieşirea din pădurea de Pinus cembra. Foto: Călin Hera
Pe creasta dinainte de Platoul Muzelor am fost ajunşi din urmă şi dinainte şi din toate părţile de o ceaţă groasă şi foarte umedă. Eram destul de obosiţi şi am fi vrut să fi ajuns deja la refugiu. Cărarea era foarte bună, marcajele excelente (intercalate cu bălegarul proaspăt lăsat de caii de aprovizionare). Ştiam că suntem pe drumul cel bun, dar în cele aproximativ 90 de minute de bâjbâială (a fost o ceaţă olimpică!) am reevaluat teza potrivit căreia călătoria e importantă, nu destinaţia (ulterior am revenit la filosofia din versurile Anei Blandiana – „Mi s-a spus să te caut, nu să te găsesc” -, dar am făcut asta la adăpostul unui acoperiş) .
Când am auzit talăngile cailor, m-am bucurat. Când am văzut, în ceaţă, lumina refugiului, la 60 de metri depărtare, am râs. Când am băut cana cu ceai fierbinte, i-am mulţumit lui Dumnezeu. Că am ajuns acolo şi că sunt împreună cu fratele meu şi cu prietenii mei din copilărie.
Apoi am adormit, întins pe-o masă (refugiul era plin). Am dormit butuc, de la 10 seara la 5.45 dimineaţa, când s-a dat startul la micul dejun.
Încerc să-mi repar măcar putin greseala (Minitehnicus si-a prins urechile în organizare…) si public aici textul foarte bun al Cristinei.
Omul transparent
Autor: Cristina
Pasea usor prin sali goale fara lumina. Pasea in diferite stari, imagini, idei, sentimente. Vedea ochii, buzele,pielea tuturor. Din cand in cand parea ca se observa reflectat in imaginile lor. Parea ca traieste prin ei. Iubea, suferea, radea, plangea. Si totul prin ei. Acum era fericit, in timp ce simtea imbratisarea si parul iubitei atingandu-i umerii, acum se uita dupa pasii lui in timp ce isi lua ramas bun. Incerca sa inteleaga rostul. Incerca sa le vorbeasca. Nu reusea. Era transparent. Totul trecea prin el. Acum si-ar fi dorit sa le poata vorbi, sa poata avea un efect asupra lor. Dar nu, nu se mai putea. A aruncat totul in momentul in care a plecat. A renuntat la tot pentru a nu mai fi lovit. S-a contopit cu toti, atat de mult incat nu a mai contat. A reusit. . A ramas doar ideea lui, o idée sortita uitarii.
Cai. Desen pe nori de Tudor.
Un bun amic, Tudor, al cărui blog mă fascina încă dinainte de a face eu unul, a început să deseneze pe nori.
O întreprindere pe care unii ar socoti-o similară tăiatului frunzei la câini. Eu cred că e o ocupație foarte serioasă și sunt gata să particip la acest plăcut efort, după puterile mele. Nu știu de ce, dar am impresia că mulți dintre voi veți face la fel. 😉
UPDATE. Între timp, Tudor a mai desenat câţiva nori şi o familile. Lucru pentru care îl felicit.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
