Pe vremuri, beam sana în Piaţa Obor, în pauza mare. Să vă spun. Eram printr-a șaptea sau a opta când, fiind prea multe clase la „Mate-fizică” (generația decrețeilor!), pe câţiva ne-au mutat în două sau trei săli la Liceul Sanitar. Acolo ne-am făcut veacul, într-un liceu în care 99% dintre elevi erau eleve. Drăguțe foc.
La Mate-fizică (acum liceul-emblemă al Hunedoarei se numește Colegiul „Iancu de Hunedoara”) veneam doar la orele de fizică şi de chimie – pentru laboratoare. O făceam fie pe scurtătură, sărind două rânduri de garduri, fie, mai rar, pe trotuarul de lângă Judecătorie. Desigur, profesorii alegeau varianta trotuarului, care deseori le lua mai mult timp decât ținea pauza. Era cool.
Dacă nu aveam de mers între cele două clădiri, nu făceam ochiade fetelor de la Sanitar (care presupun că nu se prea uitau la noi, niște mucoși) și nici nu jucam fotbal în curtea liceului sanitar, în pauza mare aveam program culinar. Mai precis, mergeam la alimentara din piaţă, Piața Obor. Acum e un supermarket acolo, cred că Profi, dar nu bag mâna în foc. Și cumpăram câte o sticlă de sana rece (da, era la sticlă!) şi un baton de 1 leu, cu mac. Dacă nu erau batoane de 1 leu (sau n-aveam destui lei), cumpăram cornuri de 25 de bani, albe, în formă de semicerc, crocante, mmm!
La gâtul sticlei de sana se forma un dop de smântână, care nu lăsa lichidul să curgă până nu-l deranjam nițel cu degetul sau, cei mai fandodiți, cu vârful cornului. Ceea ce trăiam atunci, din punct de vedere culinar, era o culme. O desfătare. Un vis. Pur şi simplu savuram gustarea și o făceam împreună cu prietenii mei buni. Sunt sigur că și lor le lasă gura apă, cum mi se întâmplă mie în clipa asta.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 