Când eram prin primii ani de liceu, petreceam destule ore la biroul meu citind, scriind, aruncându-mi ochii pe fereastră și desenând. Am învățat mult și multe. Am făcut desene printre integrale și calcule diferențiale. Unele mi-erau simpatice (printre ele, un autoportret). După mulți ani, le-am descoperit. Nu pe toate. Mi-s la fel de dragi. Atât de dragi, încât vi le arăt și vouă.
Mai sus e struțul care, băgându-și capul în nisip/pământ/apă, salvează. Folosim de obicei imaginea struțului care își bagă capul în nisip când apare un pericol atunci când vrem să arătăm că cineva e, cumva, laș. O nedreptate, desigur. Struții nu își bagă capul în nisip/pământ. Nici măcar ca să se salveze. Eventual, scurmă pământul în căutare de hrană. Cred că în desenul de mai sus m-am luptat cu acest mit. Probabil așa, instinctiv.
Desenul cu struțul acvatic nu-l povestesc. Îmi place peștișorul. În schimb, mi-a plăcut să regăsesc desenul „Struțul îndrăgostit”, în care, în universurile descoperite de struț sub pământ se află o doamnă struț rujată și cu sâni. Moment numai bun pentru struț să-și exprime, deschis, sentimentele. Acolo, sub pământ, nu la suprafață, unde cine știe cine l-ar fi văzut.
Constat că desenele din această serie au fost făcute pe hârtie de caiet dictando de 100 de file.