Alții nu știu cum sunt, dar pentru mine călătoriile cu metroul au ajuns de o vreme să fie întâlniri/reîntâlniri cu un vechi prieten rus. Uneori îi văd în treacăt barba rămânând în urmă pe după câte o coloană de la Piața Unirii, îi văd alteori pardesiul, din spate, pe scările rulante. Nu știu de ce, câteodată mi se pare că stă la coadă să-și cumpere o merdenea cu brânză sărată. Dar cel mai mult și mai mult îi văd pe prietenii noștri comuni (karamazovi, mîșkini, verhovenski, stavroghini și alte personaje cu nume complicate la primele pagini). V-ați prins, vechiul meu prieten rus este dl. Dostoievski.
Ultima întâlnire cu Dostoievski a fost mijlocită de romanul Jucătorul, scris în mai puțin de o lună, pentru a spăla rușinea autorului care a pierdut la ruletă, în Baden-Baden, o sumă importantă de bani (inclusiv banii unei amice). O carte scrisă pentru bani, dar și un fel de carte-spovedanie, carte-de-lepădare („Te lepezi de Ruletă? Mă lepăd de Ruletă!”, ar fi putut fi motto-ul înțeles doar de biografi).
Cazinoul ca neologism
Dostoievski are, ca orice autor care se respectă, personaje cu duiumul, fiecăruia împrumutându-i câte ceva din sine însuși. Așa e și în cazul Jucătorului, o carte în care am așteptat până la pagina 156 (ediția 2011, Polirom) ca personajul principal, Aleksei, să joace în fine, pe cont propriu.
Fiindcă, după părerea mea, cei care așteaptă să găsească senzații tari în această carte, freamăt și ceva din nebunia frumoasă ori jalnică a jucătorilor bolnavi de joc, vor fi dezamăgiți. Există numeroase producții hollywoodiene care oferă asta cu vârf și îndesat, de la început la sfârșit. De ce nu e așa? Poate fiindcă cititorii imediați ai lui Dostoievski sunt supușii țarului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru care un cazinou era în primul rând un neologism. Subiectul în sine era deci tare. Atunci era cool să scrii despre asta (cam cum ar fi să scrie azi Cărtărescu despre un jucător de Counterstrike, dacă îmi permiteți comparația).
Așteptarea celor care vor să vadă descrisă nebunia, patima jocului, suspansul lui rouge sau zero este răsplătită totuși; vine de unde nu te aștepți. Le regăsești, la pachet cu multă savoare pitorească, în apariția fulminantă a bunicii în peisaj, narațiune, orășelul Rulettenburg (sic!). Este probabil cea mai neașteptată întorsătură a poveștii, cea mai spectaculoasă rupere de ritm. Acolo e o măsură a geniului scriitorului.
Jucătorul poate fi un început bun
În rest, o poveste despre moravuri, societate rusă față cu provocările exilului, prejudecăți și etichete – multe dintre ele larg răspândite și astăzi, probabil și mâine.
Cred că, dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție, Dostoievski ar fi lucrat mai mult la fiecare personaj și ar fi rezultat un roman de peste 300 de pagini – sunt momente ale narațiunii amintite în treacăt sau pur și simplu lăsate deoparte, pentru când va fi să fie. De exemplu, mie mi-ar fi plăcut să citesc mai mult despre experiența pariziană a lui Aleksei și ce înțelegea Blanche despre a vedea stelele în timpul zilei. Referitor la personaje, cred că Polina este cea mai completă, desigur Bunica, generalul, probabil și Mister Astley au parte de creionări complexe. La Aleksei Romanticul ar mai fost de rafinat, cred; de exemplu, eu cred că latura lui de Jucător nu este suficient de deplin valorificată și nu pare atât de credibilă pe cât eu, unul, m-aș fi așteptat.
Dar ce face ăsta aici, îl critică pe Maestru? Nici vorbă. Jucătorul e o carte care merită din plin descoperită și redescoperită. Nu am o rețetă, dar cred că Dostoievski poate fi început cu orice, oricând. Jucătorul e un bun start, mai ales pentru tinerii care ar putea fi înspăimântați la vederea tomurilor consistente pe care scrie „Crimă și pedeapsă” ori „Frații Karamazov”.
Revenind la Dostoievski în metroul bucureștean
Vi-i imaginați pe general, pe Polina, Mister Astley, domnișoara Blanche, nelipsitul Des Grieux ori pe Aleksei plimbându-se cu metroul bucureștean? Cu greu, recunoașteți. Cel mai greu e să o cari printre peroane, înfiptă în nelipsitul ei scaun, pe Baboulinka.
Adevărul e că, pe nou, metroul a devenit – pentru mine, cel puțin – o inedită sală de lectură. Acea jumătate de oră petrecută sub pământ e un binevenit prilej pentru a citi și reciti cărți. Un dar neașteptat. Uneori (însă foarte rar!) mă trezesc în stații de metrou care depășeau cu mult traseul, atât de prins sunt de lectură. În orice caz, așa se face că, pentru intervale mai lungi sau mai scurte de timp, diferite colțuri de peron, balustrade, mânere, uși, coloane mă duc cu gândul la personaje, întâmplări despre care tocmai am citit.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns