Vedere din București, Piața Unirii. Foto: Călin Hera
Mai întâi trebuie să te oprești la casa de bilete, dacă ai norocul ca stația de autobuz, la care ai ajuns, să aibă una. Eu am avut noroc, în dimineața geroasă de ianuarie. Pe nou (de ani buni), nu mai există bilete din hârtie, perforabile în autobuz. Acum există așa-numitul portofel electronic. O invenție revoluționară. 3,7 lei bucata, fără nicio călătorie inclusă (sic!). O călătorie cu autobuzul 123 sau cu orice alt autobuz, tramvai ori troleibuz cu sigla RATB costă 1,3 lei. „Dacă îl vreți personalizat, trebuie să mergeți la…”.
„Eu vreau să merg la Unirii”, i-am retezat-o. Era frig și în zare se vedea autobuzul 123. Cum s-ar spune, mă grăbeam. „Atunci puteți să luați o singură călătorie. Doi lei nouăzeci”. Am lăsat restul de zece bani în deschizătura dintre gerul de afară și căldura înghesuită din interiorul gheretei, am luat cartonașul albastru și am apucat să urc în autobuz.
Întrebări în autobuzul 123
La primul semafor mă încălzisem suficient încât să încep să pun întrebări, cu voce tare. Eram curios dacă traseul autobuzului 123 taie Piața Unirii pe lângă Fântâni sau o ia la dreapta, pe lângă Magazinul Unirea și apoi spre Splai, de-a lungul Hanului lui Manuc. „Nu știu sigur, că eu cobor chiar înainte de intersecție, dar în niciun caz nu o ia la dreapta”, mi-a spus liniștitor o doamnă amabilă care, bag mâna-n foc, nu împlinise 60 de ani. Poate nici 59. Spusele ei au fost confirmate de un domn cu barbă blond-căruntă, care a încuviințat din cap, cu un zâmbet pe chip (zona neacoperită de barbă). Dar poate m-a salutat, poate ne cunoșteam, mi-am zis în gând câteva minute mai târziu, după ce omul și femeia coborâsesră deja, înainte de intersecție și autobuzul 123 o luase, regulamentar, conform traseului, la dreapta.
Vedere din București, Piața Unirii, înspre Palatul Parlamentului. Foto: Călin Hera
Nu m-am supărat, nu aveam de ce. Se întâmplă adeseori ca bucureștenii să te încurce, îndrumându-te greșit cu cea mai bună credință. Presupun că dorința de a te ajuta e la fel de mare ca încrederea în sine și neputința de a recunoaște cinstit că nu știi, pur și simplu nu știi un lucru sau altul.
Nu m-am supărat nici fiindcă n-am avut timp. „Nu e blondă, în niciun caz nu e blondă!”, am auzit în spatele meu o voce aproape ardelenească (zona Cluj), atât de blajină era. În același timp, foarte hotărâtă, fără a accepta să fie contrazisă. „Crede-mă, nu e blondă”, în sensul că dacă-nici-eu-nu-mă-pricep…
Blonda, care nu e blondă
M-am simțit provocat și am întors capul. Firește, domnișoara care vorbea la telefon, nu tare, nici încet, atât cât să fie auzită, era o tânără blondă, cu părul revărsat peste fâșul verzui, cu blugi albaștri și ghete negre, de piele întoarsă, cu șireturi lungi. Avea mâini foarte ușor dolofane, bune pentru masaj, cu unghii date cu ojă roșie, culoare intensă, asortată cu rujul. Nu știu de ce am reținut aceste detalii. În orice caz, domnișoara blondă a mai spus încă o dată, înainte de a coborî, fix în fața mea, că „nu e blondă, înțelege-mă; poate are părul un pic deschis, nu zic, dar nu e blondă!”. Eu am crezut-o, punea pasiune în această idee repetată cu așa multă convingere, se îndepărta prin zăpadă continuând să argumenteze, îi ieșea abur din gură. Încerc să îmi imaginez importanța acestui detaliu, dar nu pot.
Vedere din București, Piața Unirii. Dâmbovița secată, plină de pescăruși, înspre Palatul Parlamentului. Foto: Călin Hera
Am uitat de blondă și de autobuzul 123 în timp ce traversam podul privind pescărușii adunați pe fundul înghețat și betonat al canalului secat al Dâmboviței. „Ce-or căuta? Amintiri?”, m-am întrebat – cu o fracțiue de secundă înainte de a fi izbit de un puternic miros de pește; habar n-am de unde venea, dar pot bănui.
Covrigi cu susan
Apoi am cumpărat un covrig cu susan de la simigeria Luca, partea dinspre Subway. 50 de bani bucata, probabil cei mai ieftini covrigi din București.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns