Vedere din Hunedoara. La ieşirea din Castelului Corvinilor, după Ida, ultimul film din festival. Foto cu telefonul: Călin Hera
Mie îmi place să stau în fotoliu până când se termină ultima linie a genericului de final. Să ascult coloana sonoră şi să meditez niţel la ceea ce tocmai am văzut. Este şi un fel de omagiu pentru cei care au făcut filmul. Măcar să le văd numele, chiar dacă nu îl reţin. Şi, poate, să am imaginea maşinăriei care face posibilă o Realizare, oricare ar fi ea (nu ştiu dacă asta vine din faptul că am preferat, mereu, să fiu parte a maşinăriei; a fi imaginea ei este o altă meserie, la care nu cred să mă pricep).
Vedere din Hunedoara. Curtea interioară a Castelului Corvinilor, plină pentru Ida, ultimul film din festival. Foto cu telefonul: Călin Hera
Aseară, în curtea interioară a Castelului Corvinilor, după ce ultimul cadru din Ida (se pronunţă aşa cum se scrie) a lăsat locul genericului de final, am rămas pironit. Vedeam pentru a doua oară filmul polonez premiat anul acesta la Oscar şi impresia fusese mai puternică decât prima oară. Cu siguranţă, graţie cadrului magic în care fusese proiectat.
Ascultam coloana sonoră, revedeam în gând scenela care mă impresionaseră mai mult, unele replici – Ce scarificiu e acela dacă nu ştii la ce renunţi?; Şi apoi? (după căsătorie, copii, câine, viaţă obişnuită) -, saltul pe fereastră al mătuşii Wanda, craniul băieţelului aceleiaşi mătuşi, muzica pe care o cânta trupa saxofonistului, cadrele-artă alb-negru, frumuseţea coaptă a mătuşii Wanda, frumuseţea neprihănită a Idei etc. Şi priveam zidurile vechi, turnurile, lumina lunii. Şi simţeam ceva.
Vedere din Hunedoara. Curtea interioară a Castelului Corvinilor, plină pentru Ida, ultimul film din festival. Foto cu telefonul: Călin Hera
Şi, la un moment dat, când credeam că toată lumea plecase şi că rămăsesem doar eu acolo, am auzit aplauze. Răzleţe la început, apoi tot mai multe. Filmul se terminase, genericul era pe final, trecuseră vreo trei minute, şi zeci de oameni stăteau pironiţi în scaune, ca şi mine, şi aplaudau.
Mi-a plăcut să cred că i-a impresionat filmul şi că le-a priit Festivalul Filmului European şi că aplaudă asta. Mi-a plăcut să cred că un ton-două din aceste aplauze porneşte din inimile lor, ale spectatorilor, către cei din maşinăria care au făcut acest eveniment, care l-au gândit în urmă cu 19 ani, l-au perfecţionat de-a lungul timpului, l-au cizelat, au trăit şi au iubit pentru el şi, chiar, l-au trimis/adus acolo, la Hunedoara. La castel.
A fost magic.
Vedere din Hunedoara. Curtea interioară a Castelului Corvinilor, plină pentru Ida, ultimul film din festival. Foto cu telefonul: Călin Hera
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns