Vedere din București. Alexandru Papadopol, așteptând premiera filmuui Acasă la tata (2015). Foto cu telefonul: Călin Hera
Festivalul Filmului European 2015 a debutat joi seară cu premiera românească Acasă la tata, în regia lui Andrei Cohn. Participanții la eveniment au pășit cu emoție pe covorul roșu (echipa care a realizat filmul), respectiv cu nerăbdare (invitații).
În timp ce afară cerul de deasupra centrului Bucureștiului era frământat de o furtună ca de vară (am văzut fotografii excelente!), în holul Cinema PRO sclipeau blițurile aparatelor de fotografiat. Actori din toate generațiile păreau că se simt bine. N-am zărit invidie, doar bunăvoință și zâmbete largi; poate și fiindcă urma filmului unui debutant, Andrei Cohn, cunoscut până acum ca absolvent de Arte plastice și om de publicitate.
Vedere din București. Alexandru Papadopol, așteptând premiera filmuui Acasă la tata (2015). Foto cu telefonul: Călin Hera
De multă vreme nu am văzut pe cineva atât de emoționat. ”Sunt îngrozit”, atât a putut spune înainte de proiecție. Un pic mai destins la final, dar nu întru totul, Andrei Cohn ne-a ținut în scaune, ne-a făcut să râdem, să recunoaștem imagini familiare. Două lucruri mi-au plăcut în mod deosebit la acest film: dialogurile (felicitări, Mimi Brănescu!) și faptul că, am aflat încă o dată, există deja un al treilea val în cinematografie românească, unul care e în stare să ne adune la o seară reușită.
Consider că Florin Zamfirescu a reușit un nou rol memorabil, mi se pare că Andi Vasluianu e din ce în ce mai bun, Alexandru Papadopol arată că are mult de oferit. Mi-au plăcut toți actorii (filmul se bazează pe o mână de actori; pe lângă cei menționați, mai sunt Ioana Flora, Mirela Oprișor și Nataşa Raab).
Povestea e simplă: un tip care trece printr-o criză personală, realizat la București (în opinia celor lăsați acasă, la țară), vine pentru o zi și-o noapte în satul natal, să se regăsească – dacă e să mă exprim pretențios. Stânjenit de părerile despre el ale foștilor colegi și profesori, enervat pe taică-său, cu care are un schimb de replici pur și simplu spumos, Robert are o partitură interesantă. Personajele sunt credibile, fiecare în parte și, așa cum am spus, interpretate bine. Nu genial, dar OK. Cred că fiecare dintre noi se regăsește măcar un pic, pe ici, pe colo, în câte o trăsătură de caracter a unui personaj sau al altuia și își poate ”vedea” rude sau prieteni. Ceea ce e foarte bine pentru film, fie și numai dacă îl privim ca pe o frescă socială. Pretențiile sunt însă ceva mai mari.
Dacă ar fi să critic ceva…, aș spune că aș fi preferat să văd și varianta netăiată, aș fi vrut să văd planul inferior al poveștii, cel care curge, mai mult decât varianta montată, tăiată, lipită uneori stângaci (cel puțin așa mi s-a părut mie).
Echipa Acasă la tata. Sursa: ffe.ro
Una peste alta, a fost un eveniment la care mă bucur că am participat.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns