Vedere din Bucureşti. Faţadă de bloc comunist, reabilitat termic, scăldată în lumina soarelui de dimineaţa. Foto: Călin Hera
Deci, m-am plâns. Am scris pseoudoreportaje. Am publicat o droaie de fotografii. Am numărat zilele. Am scrutat cerul gălbejit. Am căutat, zadarnic, chipuri senine. Mneah! L-am deprimat până şi pe Alexandru… Aşa că, azi-dimineaţă, m-am bucurat cam cum se vor bucura peste doişpe-treişpe zile copiii văzând darurile de sub pomul de Crăciun. Era luna, neîntreagă, dar acolo. Până să văd şi soarele era chestiune de minute. Aşa că atunci când livingul s-a luminat ca în vremurile bune, îmi venea să le spun tuturor: „V-am zis eu?”, ca şi cum le-aş fi zis eu, ca şi cum aş fi avut vreun merit.
Chestia asta ar fi putut foarte bine s-o relateze dl. Lică, la un pahar de palincă băut mai spre seară, cu Ilarion. Dar i-am luat faţa, imaginându-mi ce ar spune el. Acum încerc să, îi iau şi palinca. Până la urmă, dl. Lică e doar un personaj.
P.S. Amicul meu, Timi, a fotografiat măiastru primul soare bucureştean după o lipsă de 32 de zile.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns