Fiecare cu broaştele lui

Ies din peşteră. O văd pe aia grasă, cu degete moi. Are două broaşte pe o frunză. Vin lângă ea, pe la spate. E aplecată, sapă o groapă. Îmi vine să mă urc. Dar mi-e foame. Strig. Se sperie. Fuge. Iau broaştele de pe frunză şi le mănânc. Au gust rău. Trebuia să le scot maţele. Dar mi-era foame. Cred că erau broaşte cu bale. Mă întorc la peşteră. Sunt ameţit. Mă împiedic. Cad în groapă. Cred că era groapa ăleia grase. Sunt murdar. Mai bine mă urcam pe grasă. Nu mai am chef nici de urcat, nici de mâncat. Fiecare cu broaştele lui. Aşa e bine.

2 comentarii to “Fiecare cu broaştele lui”

  1. Am vrut să mă urc pe ea. A plâns, vrea o broască. Ies să caut: noapte, zi. Nici măcar o broască mică. Râul arde. Una uscată sub o piatră. Mi-e foame şi muşc din ea. Are gust de nisip. Trebuia să o ţin în apă. Mă dor picioarele. Adorm în pomul mare de la râu. Pasărea cu gheare ascuţite are un pui. Iau puiul şi fug la peşteră. Vrea să ia puiul. Mă urc pe ea. Nu râde, se uită la pui. Mai bine îl mâncam acolo în pomul mare. Aud strigăt de broască. Fug. Pasărea cu gheare ascuţite a prins broasca înaintea mea şi a dus-o în pomul ei de la râu.

    (PAleolitikon ~ Amintiri din copilăria omenirii)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: