Era praf. Adică, era răcoare dar, nu ştiu cum, aducea a praf. N-aveai cum să-l vezi pentru că era deja amurg. Nici nu-l simţeai, pentru că la ora aceea, greu de descris, oamenii sunt prea grăbiţi ca să observe.
Şi, totuşi, am văzut-o. Am pus frână. ABS-ul mi-a scuturat zdravăn piciorul. Am simţit ceva ascuţit în genunchi. Am deschis portiera şi am alergat înapoi. Şchiopătam, dar nu mai conta: era tot acolo.
– Se poate?, am întrebat, apoi, fără să aud răspunsul, mi-am tras un scaun şi m-am aşezat.
Chiar la ora aceea
7 Responses to “Chiar la ora aceea”
-
Da, unoeri viteza, dar mai ales ignoranţa, ne fac să nu mai vedem lucrurile importante care trec pe lângă noi sau pe lângă trecem. 🙂
ApreciazăApreciază
-
Alteori ne „orbesc” indiferenta ori numai o preocupare exclusiva pentru propria persoana.
ApreciazăApreciază
-
gata, am intrat si eu in randul lumii; am trimis un Pa; sper ca la adresa unde trebuia 🙂
ApreciazăApreciază





