Treaba voastră, cel puţin în prima săptămână, e să adunaţi porumbul care le-a scăpat combinelor. Un fleac? Aiurea. Numai plutonul vostru are de strâns câte 8-10 tone zilnic. Norma, pe care n-o realizaţi nu fiindcă n-aţi avea materie primă, ci pentru că e imposibil, dovedeşte cât de eficiente sunt combinele patriei. ‘Jde mii de tone de porumb vor ierna sub zăpadă, presupui.
Munciţi 7 din 7. Totuşi, duminica e zi scurtă. La patru după-masă sunteţi înapoi la fermă. Apuci să te speli la jgheab, să speli nişte ciorapi, să asculţi la radio „etapa”. Mănânci pepeni în prostie, apoi stai cu burta în sus, ca un gândac neputincios.
Cerul privit prin lanul de porumb e atât de senin încât pare opera unui pictor naiv. Ai parte de o mică pauză. Stai într-o rână, privind cerul străpuns de grămadă galben-roşcată de porumb (păpşoi, cum îi spun camarazii). O furnică înspăimântată ţi se plimbă nesigur pe mână. Cine ştie la câte muşuroaie depărtare vei fi adus-o, fără să vrei?
Noaptea, vă întoarceţi la fermă „cu cântec, înainte-marş!”. O glumă proastă. Totuşi, vă străduiţi. Lălăiţi ceva jalnic. Locotenentul rămâne în urmă, dar mergeţi în formaţie chiar şi după ce nu-l mai vedeţi. E mai simplu aşa, să nu te gândeşti la drum, să te uiţi doar în ceafa celui din faţa ta. După numai câteva zile, ai impresia că pe ei asta îi interesează cel mai mult: ca voi să vă transformaţi în turmă. E foarte comod, de altfel.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 