Oraşul văzut de nu prea sus. Foto: Calin Hera (sep 2011)
De la biroul său aflat la ultimul etaj al unei clădiri năltuţe, inginerul Popescu priveşte acoperişurile caselor din jur. Câteva roşii, noi, de-ţi vine să pui frişcă pe ele. Cele mai multe sunt însă din tablă ruginită. Nu e un cartier mărginaş, dar blocurile de birouri răsărite fără vreo noimă anume par a strivi căsuţele vechi, tot mai înghesuite (acum de sus în jos). Inginerul Popescu soarbe din ceaşca cu ceai de măcieşe. Am o abordare prea descriptivă, îşi zice, apoi se întoarce la vraful de laptopuri de pe birou.
Naţional Arena, zona D, sector 109. Foto: Călin Hera (6 august 2011)
Impresii multe de după porţile deschise ale Naţional Arena. Cel mai impresionat e faptul că foarte puţini au crezut că în România se poate construi aşa ceva. OK, e treabă nemţească, dar orişicât. Ar trebui preluat modelul.
Într-un cuvânt, e frumos. E un loc în care îţi vine să mergi cu familia, cu copiii (dar trebuie ca organizatorii să rezolve cumva idioţenia aia cu locurile atribuite aleator; ideea nu e să socializezi într-atât încât tu să stai într-un loc şi soţia în altul, nu?).
Revin cu mai multe fotografii şi cu mai multe impresii. Că am.
Atunci când plouă şi tu ai vrea să fie soare, atunci când e frig şi tu ai vrea să fie cald, atunci când fulguieşte şi tu ai vrea să viscolească (sunt şi d-ăştia!), atunci când tocmai s-au copt cireşele şi ţie ţi-e poftă de struguri, atunci când…, în fine, aţi prins ideea, ei, bine, atunci când toate astea se întâmplă (sau doar unele dintre ele), există o oarecare probabilitate ca de vină să nu fie încălzirea globală.
Dl. Lică se blochează (inexplicabil) atunci când, în loc să-i răspundă la telefon destinatarul apelului „intră” căsuţa vocală. În urmă cu mulţi ani a avut şi el un robot telefonic (adus din America), montat la aparatul fix de acasă. Avea o noimă, fiindcă pe vremea aia nu existau telefoane mobile (abia-abia apăruseră pagerele). Dar acum, când toată lumea are cel puţin un telefon la purtător, ce rost are să laşi un mesaj. Cine îşi mai ascultă mesajele, când poate să răspundă la telefon sau să nu răspundă!?
Fotografii cu suporteri ai naţionalei de fotbal a României
Din capul locului, le cer scuze nemicrobiştilor că mă joc niţel. Diseară e o tragere la sorţi pentru stabilirea grupelor din preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal care va avea loc în Brazilia (2014).
Piţurcă îşi doreşte „cele mai slabe echipe posibile” (vezi aici declaraţia).
Am făcut un exerciţiu.
Iată cum cred că ar arăta cea mai convenabilă grupă: Norvegia, Muntenegru, Ungaria, România, Insulele Feroe, Andorra.
Iat-o şi pe cea mai grea: Spania, Franta, Cehia, România, Finlanda, Tara Galilor.
În mijlocul unor dezbateri aprinse despre bucuria de a trăi în România, unul dintre participanţi a aruncat provocarea: care sunt principalele cinci neajunsuri?
La început s-a făcut linişte. Toată lumea era nemulţumită, dar tuturor le era greu să enumere. Treptat, s-au ambalat, şi-au luat vorba din gură. Cinicii au tras concluzia: principalul neajuns e că românii se lamentează prea mult şi altceva nu mai apucă să facă.
Până acolo, însă, a rezultat că neajunsurile ţin de fibra poporului român, că, dacă n-ar fi existat, Mioriţa ar fi trebuit inventată (pentru că descrie) şi apoi radiată urgent (fiindcă influenţează, e ca un blestem, ca o marcă).
Principalele neajunsuri/metehne ar fi (într-o ordine întâmplătoare):
M-am întrebat ce simţeau oamenii din urmă cu o mie, două mii de ani în urmă în timpul eclipselor. Aseară, ştiind totuşi câte ceva despre fenomenul căruia îi eram martor, de la ultimul etaj al unui bloc din Bucureşti, mă minunam, apoi abia aşteptam să reapară Luna, draga de ea.
Ceea ce m-a mirat a fost durata fenomenului şi faptul că (poate din cauza norilor? să-mi dea cineva o explicaţie, vă rog!) Luna a reapărut de câteva ori: la început o luminiţă mică, mărită la dimensiunile unei fâşii ca un semicontur de cerc, redusă apoi până la întuneric, revenind iar ca o luminiţă (dar în altă parte a conturului), dispărând iar, şi tot aşa.
Un soi de lecţie din care poţi să nu înveţi nimic; doar că, uneori, e mai util să te uiţi pe cer decât la tv.
E aproape inflaţie de căpşuni (dar preţul lor nu a coborât sub 5 lei/kg), cireşele de mai (7-10 lei/kg; ălea ca la expoziţie se vând încă la sume exorbitante, 16 lei/kg) au apărut abia la început de iunie, roşiile (4,5-6 lei/kg) sunt mari (uneori, chiar gustoase), castraveţii veseli (2-2,5 lei/kg), dar cu probleme de imagine, cartofii noi (2-2,5 lei/kg) sunt buni şi cruzi. Ei bine, în tot acest peisaj, a început să miroasă, pe străzi pe care le ştiu, a flori de tei. Asta-mi place.
Se întâmplă să mă fi procopsit cu ceva timp liber. Ar fi bine să-l folosesc eficient. Am de terminat cartea de PA-uri (unu la mână). Am de răspuns unor provocări pahiliterare (doi la mână). Am de trăit (poate că ăsta era unu la mână).
Şi pentru că toate acestea trebuia să poarte un nume, li s-a spus, simplu, un nou concurs de proză arhiscurtă (poate singurul din acest moment).
Fiţi pe fază, anunţ detalii în curând!
UPDATE.
Va fi un concurs tip PAfoto, adică vom posta câte o fotografie pe care PAutorii va trebui s-o povestească în 500 de semne (max. 550). Pentru început,
1. Am deschis această pagină în speranta că, poate, cineva va putea da o mână de ajutor. Sunt alături de Orianda, unul din oamenii din cercul meu de blogprieteni.
2. M-a impresionat si povestea Elenei. Îi rog pe cei care pot da o mână de ajutor să ajute.
3. Oricine o poate ajuta pe Ioana eleva de 17 ani de la Colegiul Gheorghe Lazăr, e binevenit si fie binecuvântat.
4. Am primit de la Claudia, sper să poată să-l ajute cineva pe Siluan.
Două tipe mişto (americance) pleacă la Barcelona pt o vacanţă. Una dintre ele urmează să se mărite cu un american cam comun, aşa că, deşi iniţial i se pare o tâmpenie (fascinantă, e drept), acceptă propunerea unui străin (cam fustangiu), care le cheamă pe amândouă într-un weekend la Oviedo, unde să bea vin şi să facă dragoste în trei. Ambele tipe se îndrăgostesc de gagiu, un pictor boem (pleonasm), care are o ex-soţie uşor nebună, super explozivă, talentată.
Coperta cărţii Acum nu e momentul, a caricaturistului Mihai Stănescu
Am cumpărat cartea lui Mihai Stănescu în 1990. Mi se părea o superdisidenţă atunci. (Văd că acum poate fi luată online, sunt curios dacă preţul e, într-adevăr, 2,5 lei.) Dar altceva vreau să zic acum:
Minutul 69 al meciului de fotbal Steaua – Rapid văzut pe Digi Sport a însemnat, poate, cel mai bun moment de fotbal jucat în sezonul 2010-2011 de vreo echipă de Liga 1 din Bucureşti.
Un şut sănătos din afara careului, o respingere greşită a portarului de rezervă al naţionalei şi ţâşnirea veteranului Daniel Pancu, care a fost cu vreo 15 ani mai rapid decât fundaşul Gardoş.
Gol cu capul, plasat, din plonjon, „ca la Mondiale”. Minge înfiptă în poartă, cu sete, cu poftă, cu bucurie, cu plăcerea jocului şi a luptei sportive. Cu adevărat frumos!
Avertisment: această postare e adresată doamnelor si domnisoarelor care citest acest blog (în mod regulat sau ocazional). Domnii si domnisorii sunt invitati să citească (atent) răspunsurile mai sus-numitelor, să chibiteze, adică, si să tragă concluzii. Iar dacă nu pot si nu pot să stea, pur si simplu, deoparte, discreti (asa cum sunt de obicei), atunci îi rog să comenteze cu băgare de seamă: chiar dacă azi e Ziua Bărbatilor, ele vor avea grijă să ne facă să nu stim asta, să ni se pară o prostie, un fleac, ne-au ciuruit definitiv.
Mă număr printre cei care spun că o zi fără dileme e o zi plictisitoare. Si nu m-am plictisit niciodată până acum. Reformulez: nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată. Să ai de a face cu dileme înseamnă să trăiesti. Înseamnă a fi pus în situatia de a alege. Cred că e ceva ce tine de libertate. A iesi dintr-o dilemă e, de cele mai multe ori*, un câstig. Mergi mai departe, adică. Poate fi ceva mai presus decât urcusul unui munte (ceea ce e minunat!), fiindcă atunci când ajungi pe vârful vârfurilor te poti întreba: OK, si acum?! În schimb, după ce ai rezolvat o dilemă, va apărea mereu alta. Iar dacă ai suficient simt al umorului si suficientă întelepciune, te poti folosi de dileme ca de jaloane.
* Spun „de cele mai multe ori” pentru că, de data asta, n-am câstigat nimic: prefer să citesc Dilema veche editia print, nu pe cea online. Aseară am uitat revista pe birou, iar azi n-am mai găsit-o. Mă tentează o experientă ciudată: s-o las necitită. Cum ar fi?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 