Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Am căzut ca Boc. E drept, eu am mai putin, doar 70 de locuri, iar el a căzut de mai sus. Chestia e că am eliberat locul 1.000. Am aflat si cine e acum pe scaunul ăla pe care l-am încălzit timp de o săptămână. De data asta îl premiez, cum am spus zilele trecute, chiar dacă nu revendică premiul, fiindcă mi-a plăcut cum scrie.
CLAUZA DE RETROACTIVITATE. Sunt dispus să adaug în Club 1000 și bloguri care au ocupat în trecut această pozitie. Dar n-am să le caut eu.
Mi-e dor de Retezat. Mi-e dor si doare. „Răsfoiesc” fotografiile lui Remus Suciu, ale lui Romeo, si nu stiu dacă asta îmi ostoieste dorul sau mi-l sporeste. As vrea să fiu acolo. Să mă plouă, să-mi fie soare sau să mă ningă. Să-mi tiuie urechile de vânt, să-mi clipească ochii ca să alunge ceata. Pfui, m-a apucat dorul de Retezat!
Autorul acestei fotografii, Remus Suciu, a denumit-o „Zgârie nori”. As completa: „Zgârie nori, zgâltâie suflete de se lipeste de ele”
La urma urmelor, de ce nu? Fireste, mă simt ca la Olimpiadă: istoria va retine doar amănuntul că am participat. Asadar, mă voi înscrie în ceasul al doispelea în concursul ăla SuperBlog2009. Nu prea am eu habar cu ce se mănâncă, observ doar că, spre deosebire de ăia care s-au înscris în urmă cu câteva săptămâni, eu plec la drum cu 10p (ei, si cu 100). Le dau for, cum se spune ;).
Cum n-a trecut neobservat, fac si eu o mentiune scrisă a faptului că, saptamana asta, blogul meu se află pe locul 1.000 în Zelist. Nu comentez cât de ok e acest clasament, cred că asta nici nu are importantă. Asa cum am zis într-un răspuns la un răspuns, cred că e mai greu sa ajungi pe locul 1.000 decât pe locul 1 (exagerare, dar am vrut să subliniez ceva).
Zilele astea două din urmă pare că m-a preocupat, habar n-am de ce, problema părului. A fost acel PA despre părul lung scurtat şi dilema „mai scurtez o dată sau las să crească”, a fost celălalt PA, cu cea mai simplă coafură şi a fost comentariul Micului Prinţ („părul scurt este banal”), căruia mi-am permis să-i răspund, beneficiind de oarecare experienţă în domeniu: „O fi el banal, dar să vezi cum e când nu e!”.
Discuţia a fost dusă de Maria Postu către tărâmurile feminităţii care poate sta (şi) în podoaba capilară.
Recunosc, e un subiect mai de fete, aşa, dar trebuie să încercăm şi noi, bărbaţii, să mai înţelegem câte ceva. Nu?
Avea părul lung, negru, cu reflexii roşcate. Şi-l ţinea strâns într-o coadă lăsată pe spate. Era frumoasă, atât de frumoasă, încât se plictisise să fie admirată. Deja i se părea că a devenit banală. Într-o zi s-a dus la coafor şi a zis, ca în Caragiale: „Ştii să tunzi? Tunde!”.
Femeia de la coafor a făcut ce s-a priceput mai bine: a tuns, a vopsit, a dat o formă simpatică. Dar ceva lipsea. Lipsea originalul. A doua vizită la coafor s-a încheiat cu o frizură tip periuţă. „Acum, ce mă fac?”, s-a întrebat frumoasa care avusese părul lung. „Mă rad în cap sau aştept deja să-mi crească părul la loc?”.
Sorin a început să mă/ne răsfete. Am primit două fotografii de la el, însotite de următoarele rânduri:
„Pentru ca astazi (n. mea – ieri) viitorii studenti participa la festivitatea inmanarii carnetului, uite doua imagini pentru blog. Am intrat in Europa, bine ca nu au fost victime.”
„PA-uri si mirări”. Foto: Sorin Stanciu
„Alt semn, altă mirare”. Foto: Sorin Stanciu
În timpul unei discutii m-am trezit că am construit o piramidă pe hârtie. Deseori, chestia asta mă ajută, mâzgălitul adică. Nu ştiu ce m-a apucat să scanez această prostioară. Mai mult, îmi dau seama că e o indecenţă s-o postez aici. Şi, totuşi, o fac.
Să-mi trag niţel sufletul, îşi zisese. Nu că ar fi obosit, deşi zbura deja de două zile. Atât trecuse de când plecase de pe casa bunicii. Barza cu inel de argint văzuse pentru prima oară Marele Oraş în urmă cu mulţi ani, dar numai acum se abătuse să vadă, totuşi, cum e. Cum să fie? Înspăimântător! Era să-şi piardă sufletul printre nişte cabluri, îngrozită de forfotă şi fierbânţeală. De aceea schimbase altitudinea. Aici, la etajul opt, părea mai linişte. Deşi aflase deja secrete cam fără perdea, care aproape o înmărmuriseră.
Am observat-o îndelung. La început, am crezut-o ornament, aşa nemişcată era. Apoi am văzut că se mişcă, ca şi cum ar face exerciţii de desţepenire. A stat acolo, pe balustrada ruginită a balconului de la etajul opt, preţ de mai bine de-o oră. Apoi a plecat, nu ştiu unde. Dar sper c-a ajuns.
De ziua ei, îi voi cumpăra un aparat de fotografiat. Va împlini, în curând, cinci ani. Îi place să fotografieze. E doar o joacă, poate ceva mai interesantă decât altele. Ştiu asta. Dar, de ce nu? Privesc această fotografie şi am o revelaţie, aceeaşi pe care o am zilnic: împreună cu frăţiorul ei, fetiţa mea mă face mereu să descopăr că viaţa e frumoasă. Uneori, asta scrie pe mine, dar cine ştie să citească înăuntru-i aşa, de unul singur?
Pe vremea când încă era însurat, domnului Lică i se mai întâmpla să vină acasă cherchelit. Nu-l dureau atunci atât insultele nevestei, cât faptul că era expediat din dormitorul conjugal direct pe canapeaua extensibilă din sufragerie.
Într-o zi, i-a căzut în mână o carte în care se vorbea despre tehnica disimulării. Seara, când a intrat în casă si era puţin, dar foarte puţin parfumat, a spus, hotărât: „Gata, renunţăm la două camere, e prea scump, ne mutăm la garsonieră!”.
Terminasem aseară ultima carte, aşa că m-am oprit la chioşc să cumpăr ceva de citit în metrou, sala mea de lectură, mişcătoare.
Eu: Aveţi Dilema veche?
Ea (vorbind într-o cutiuţă cu butoane): O clipă, dragă, am un client.
Tot ea (către mine): Dilema e simplă azi.
A pus accentul pe „simplă” şi a rotunjit aproape senzual cuvântul „azi”, cu afectare.
N-am aflat de ce avem azi o dilema simplă, femeia avea de vorbit cu „draga”, la telefon, dar m-am bucurat. Eram sătul de dileme complicate.
(Notă explicativă. Presupun că dilema de săptămâna trecută nu fusese atât de simplă, pentru că „se dadea” albumul cu Michelangelo, gratuit.)
Găsisem localul perfect. Conacul Domnesc, aflat în Scheia (Pipera Sucevei, dacă pot să numesc locul aşa). De fiţe, probabil. Restaurantul principal era rezervat pentru o nuntă. Într-un colţ al gazonului (o pajişte pe care s-ar putea juca partide de golf „de mondiale”) erau întinse mese, cu feţe de masă albă, pentru o altă nuntă. Am fost îndrumaţi către o terasă amplă, elegantă, cochetă, liniştită. Scaune confortabile. Meniu sofisticat, preţuri accesibile. Am comandat cu entuziasm. Deja, îmi era mai mult poftă decât foame.
Trecuseră mai bine de 30 de minute de la comandă şi încă nu se întâmplase nimic. Când am zărit-o pe ospătăriţă, am alergat după ea (părea că a ocolit înadins mesele noastre şi a celor de lângă noi).
– E vreo şansa să primim mâncare?, am întrebat, mai mult ca să fac o glumă.
– Nu, mi s-a răspuns sec.
Apoi mi-a explicat că bucătarul tocmai şi-a dat demisia. Femeia era atât de şocată de această situaţie încât nici nu şi-a cerut scuze, iar pe mine, în loc să le pretind, m-a determinat s-o încurajez, nici eu nu mai ştiu cum.
Am făcut o fotografie care-mi place, din curtea unei case maramuresene, către marea biserică de lemn. V-o arăt, să vă placă si vouă.
P.S. Cristian Lisandru, vizitează Muzeul Satului, merită! Nu contează femeile-paznic si nici pisicile care vânează veverite!
Stiti, cu totii, mail-urile ălea în limba engleză cu demnitari nigerieni mătrăsiti la schimbarea puterii, în urma cărora au rămas jde milioane de dolari numai buni de retras din bancă, cu ajutorul dumneavoastră. Stiti si că smecheria s-a extins si există numeroase variatiuni geografice sau de scenariu.
Ceea ce eu n-am stiut e că acum circulă mailuri în googromână. Primul pe care l-am citit vi-l arăt si vouă. M-a amuzat, de-aia. Iată-l:
Stimate prieten Sunt Mr.Mark Andrew De la Harlsden, Nord-Vest Londra, aici, în Anglia. Eu lucrez pentru NatWest Bank Corporation Londra. I-am scris tu de la biroul meu, care va fi de un avantaj imens pentru amandoi. In departamentul meu, fiind asistent manager (Greater London Biroul Regional), am descoperit o sumă abandonat de £ 13,4 milioane Great British Pounds (Treisprezece milioane, patru sute de mii Marii liră sterlină), într-un cont care face parte din una dintre clienţii noştri străini Late Dl Thompson Morrison, un cetăţean american care, din păcate, a pierdut viaţa în accident de avion din Alaska Airlines 261 de zbor, care sa prabusit pe 31 ianuarie 2000, inclusiv soţia şi fiica numai.
Alegerea sa va contactam este stârnit de la natură geografică de unde vii, în special din cauza sensibilităţii a tranzacţiei. , precum şi confidenţialitatea aici. Acum, banca noastra a fost de aşteptare pentru oricare dintre rudele să vină-vă pentru a creanţei, dar nimeni nu a făcut asta. Eu personal nu fi avut succes in a gasi rudele timp de 2 ani acum, am să vă ceară consimţământul de a va prezenta ca o rudă / va Beneficiar pentru a decedat, astfel încât veniturile obţinute din acest cont în valoare de 13.4 milioane de Lire poate fi plătită pentru tine.
Acest lucru va fi plătită sau în comun în aceste procente, 60% pentru mine şi de 40% pentru tine. I-au asigurat toate documentele legale necesare, care pot fi folosite pentru a-şi susţine cererea pe care le facem. Tot eu am nevoie este să completaţi numele dumneavoastră cu privire la documentele şi legaliza-o în instanţa de aici pentru a vă dovedi ca beneficiar legitime. Tot ce am nevoie de acum este cinstit dvs. Co-operation, confidenţialitatea şi de încredere pentru a ne permite a se vedea, prin această tranzacţie. Eu vă garantează că acest lucru va fi executată sub un regim legitim care vă protejează de orice încălcare a legii.
Vă rugăm să furnizaţi-mi următoarele: după cum am 7 zile pentru a alerga it prin intermediul. detalii va rugam sa este foarte urgent.
1. Numele dvs. completa
2. Numărul dvs. de telefon
3. Adresa dvs. de contact
4. Your Data nasterii
5. Ocupatia ta
Având în trecut printr-o căutare metodic, am decis să vă contacteze în speranţa că veţi găsi această propunere interesanta. Vă rugăm pe dumneavoastră de confirmare a acestui mesaj şi care să indice interesul dumneavoastră vă va furniza mai multe informatii. Stradui sa let me know decizia dumneavoastră cât mai curând posibil.
Puteti sa ma contactati la mail meu privat…
La început, am crezut că tăvăleşte o cârpă, ceva. Apoi am observat că e un rest de veveriţă (sună cinic). Am fotografiat, ce era să mai fac? Foto: Călin Hera
Am fost sâmbătă la Muzeul Satului. Sau vineri. Mă rog, n-are o aşa mare importanţă nici dacă ar fi fost joi. De data asta, am trei observaţii care se referă la femeile care stau pe la case. Nu pe la toate, abia o casă din cinci cred că e deschisă
1. În primul rând, ele sunt paznici şi femei de serviciu. (Pentru asta, ar putea fi buni şi bărbaţii.) Eu cred că ele ar trebui să îndrume vizitatorul, să-i prezinte comorile, să fie amabile. Copiii cu care am fost s-au urcat pe bordura unei case. „Daca veneaţi cu o plasă cu bălegar, ca să reparaţi, vă lăsam să vă urcati”, a explicat una, acru.
2. Alta mânca pe o tindă, în linişte. Măcar nu ne-a deranjat cât ne-am băgat nasul prin încăperi. Altfel, cred că e un job plăcut.
3. O altă femeie ne-a certat: „N-o fotografiaţi, că e nesimţită!”. Se referea la o pisică neagră care rodea de zor la o coadă de veveriţă. Atât mai rămăsese din biata făptură. Am dedus că femeia cu pricina văzuse faza, vânătoarea adică, de vreme ce era aşa indignată.
Vedere din Bucureşti. Pare fioroasă mâţa asta, si deloc blândă. Zgârie rău! Foto: Călin Hera
Da, am avut dreptate, măcar o dată în viaţă. De-acum, ce să spun, sunteţi liberi să mă ironizaţi 😉
Poate părea banal, dar am petrecut ceva mai bine de o săptămână într-o altă ţară. O altă lume. Oamenii vorbeau româneşte. Am făcut câteva fotografii. Altfel, banale. A fost bine. Acum, m-am întors în marele oraş. Am un gol în piept. Dar e bine.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 