Posts tagged ‘PA/Proză Arhiscurtă’

29/01/2010

Pătraşcu faţă cu personajele

Maricica îi spusese clar: la doişpe fix te înfiinţezi la Tatoo! Începea sezonul de reduceri. Deşi a ajuns la şi un sfert, magazinul nu se deschisese. De vină erau doi bărbaţi, aparent maturi, care se luaseră la harţă cu aşa o ardoare încât nimănui nu-i mai păsa de sezonul de reduceri. Curând, cei doi domni au renunţat la divergenţele legate de intiietatea la coadă, schimbând replici din ce în ce mai elevate. Ora 13 i-a prins închinând un coniac. Trei, Doamne (dl. Lică, Pătraşcu şi Maricel) şi toţi trei cu telefoanele pe silence.

NOTĂ. Acest PA este un pamflet. Orice asemănare cu personaje reale sau imaginare e posibilă.

27/01/2010

Pastila de slăvit

Asteptase patru zile sedinta de joi. Cineva trebuia să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă asta va însemna să intre într-un conflict deschis cu seful lui! A intrat primul în sala de sedinte, fix la orele trei după-masa. Si-a pus ordine în hârtii si-n gânduri si a repetat, în gând, sentintele pe care urma să le rostească. Când i-a venit rândul, după o aproape oră de bla-bla, n-a mai putut spune decât „aveti dreptate, sefu’, perfectă dreptate”. Apoi a sorbit din cafeaua deja rece, ca o pastilă amară.

24/01/2010

Cea mai scumpă cafea din lume

Ani în şir o urmărise, din ochi. Se mai intersectau în dreptul birourilor de la etaj. Timid cu patalama, dl. Lică n-a găsit nicicând pretexte acceptabile ca să-i vorbească. „Dar lucraţi în acelaşi domeniu”, ziceau profanii, care nu pricepeau diferenţa dintre secţiile „Ace de siguranţă”, unde lucra ea, şi „Ace cu gămălie”, unde lucra el. O singură dată au interacţionat: la un simpozion, când el, atât de îndrăzneţ!, i-a oferit un pahar cu cafea (la care ea n-ajungea din cauza înghesuielii). A fost cea mai scumpă cafea din lume: ea i-a zâmbit.

20/01/2010

Oraşul de frişcă

Fetiţa de cinci ani se bucură. E nerăbdătoare să plece la grădiniţă.
– Hai, bunico!, zice.
Ies din bloc mai devreme ca niciodată. Dar ajung la grădiniţă la mult timp după ce copiii au luat micul dejun. Fetiţa e îmbujorată, bunica ostenită.
– A zis că ne-am mutat în oraşul de frişcă şi s-a tăvălit cu poftă prin zăpada, îi povesteşte ea unei mămici.
Aşa e cu ninsoarea la oraş.

20/01/2010

Sticla de Borsec

Lucrau şi noaptea, să termine mai repede. Dl. Lică alesese anume schimbul de noapte. Se uşura temeinic pe cărămidă, apoi o aşeza, atent, în zid. Lua alta şi repeta procedeul. Sticla de Borsec, de doi litri, era, de-acum, aproape goală. În timp ce trăgea ultima duşcă, s-au auzit primii cocoşi. Şi-a amintit vremea când lucra la fabrica de acee, înainte să fie demolată. De-aia s-a angajat acum aici, muncitor necalificat, să aibă grijă de cărămizile între care vor locui idioţii din viitorul cartier rezidenţial.

19/01/2010

Tratez rinichii cu reiki

Dl. Lică credea că le-a văzut pe toate. Ei, bine, nu! Trăind în România, el descoperă, cu un soi de entuziasm patologic, că fiecare zi atrage o nouă mirare. Amuzat la început de sârgul lui Pro Stănac de a pupa icoane, apoi de uluitoarea poveste a flăcării violet rostită de Rozaliu, dl. Lică s-a mirat sincer atunci când năstrusnicia a devenit subiect de talk-show si de editoriale. Când a aflat că seful statului, un temerar cu privirea dârză, îsi tratează el însusi rinichii cu reiki, mirarea domnului Lică a urcat pe perete, în sus. Izbindu-se de un tablou de sezon, pictat de un hunedorean…

 


Tablou de sezon pictat de Dorin Socaciu, din judetul Hunedoara (fotografiat de Marius Mitrache)

15/01/2010

Cele şapte minute ale halatelor

Ora de vizită de la reanimare se prelungeşte. Probleme cu pacientul obez. Ea iese puţin, nerăbdătoare. Priveşte în lungul holului. Halatul alb contrastează frumos cu părul negru.
El are halat albastru. Păr roşcat, strâns într-o coadă. Apare grăbit, zice ceva despre nişte hârtii. Discută amândoi probleme de serviciu în timp ce intră în încăperea din capătul holului. El scoate clanţa dinspre hol şi trage uşa după el.
După şapte minute, ies amândoi. El are ochii injectaţi. Ea, o figură relaxată, liniştită.

13/01/2010

Chiar la ora aceea

Era praf. Adică, era răcoare dar, nu ştiu cum, aducea a praf. N-aveai cum să-l vezi pentru că era deja amurg. Nici nu-l simţeai, pentru că la ora aceea, greu de descris, oamenii sunt prea grăbiţi ca să observe.
Şi, totuşi, am văzut-o. Am pus frână. ABS-ul mi-a scuturat zdravăn piciorul. Am simţit ceva ascuţit în genunchi. Am deschis portiera şi am alergat înapoi. Şchiopătam, dar nu mai conta: era tot acolo.
– Se poate?, am întrebat, apoi, fără să aud răspunsul, mi-am tras un scaun şi m-am aşezat.

06/01/2010

Proza arhiscurtă văzută de un romancier

Mircea Popescu a scris pe blogul lui despre proza arhiscurtă. El porneste de la teza că „se gasesc practicanti care sa-l viseze gen literar, dar ma gandesc ca-i evident de ce asa ceva nu se poate”. Aici am o primă observatie*.

Mai jos, Mircea Popescu spune ceva interesant, cu care sunt de acord partial. „Primul avantaj este ca ingaduie aspirantului la perfectiunea intr-ale scrisului sa-si perfectioneze scrisul in profunzime.”

Sunt de acord si cu fragmentul următor: „(PA-ul) expune structura intima a frazei. Indeobste se crede ca ritmul, rima si masura sunt procedee ale poeziei si nu intereseaza prozatorul, asa cum indeobste se cred tot felul de tampenii. Ritmul, rima si masura sunt procedee lirice, cum e si aliteratia sau (vedeti unde duce ?!), si din moment ce “poezie lirica” nu-i un pleonasm, se vede treaba ca este totusi ceva acolo.

În principiu, Mircea Popescu spune că PA-ul este un exercitiu util si atât. Cu cuvintele lui (mestesugite): „o tehnica utila invatarii si studiului (care este proza arhiscurta) poate eventual prelua controlul ospiciului (care este mintea prozatorului) si conduce oistea-n malformatie. Tot asa cum nu se merge la razboi cu gloante de manevra, tot asa cum nu se canta la concert cu instrumente acordate pentru compozitie, tot asa cum nu se expune panza de sters pensule, tot asa”.

Textul întreg si mica discutie, aici. (Recomand!)

* Observatii.
Proza arhiscurta poate ajunge să fie considerată gen literar, oricât de sus si de departe am privi-o acum. În orice caz, este foarte probabil să apară pe piată carti agreabile care să contină PA-uri pe care cititorii să le citească cu plăcere, la fel cum citesc poezie sau proza mai lungă (sic!). Să le recitească si să le citeze. Asa cred eu. Nu e suficient pentru a primi patalama de gen literar, stiu. Dar e un pas.

Sunt de acord si cu ideea că PA poate fi doar un exercitiu util, o etapă, o trecere. O perfectionare si atât. Poate fi si o capcană. Poate fi si limbajul de succes al bloggerilor. De ce nu? Dar nimic din astea nu exclude ideea devenirii nuui gen literar.

Nu orice text de 500 de semne e un PA. Nu orice snoavă sau banc e un PA. Un PA e acel text care, de exemplu, îti provoacă imaginatia, te face să continui povestea în mintea ta.

UPDATE.
Am scris mai demult, într-un Letopiset Pahico (nu mai stiu în care), un editorial despre ceea ce e PA-ul. E cam lung, dar la teorie mi-e greu să rămân la 500 de semne.

05/01/2010

Dl. Lică faţă cu Burj Khalifa

La teve se derulau imagini cu adevăratul revelion, cel din Dubai, unde artificiile trase de la sol nu urcau nici până la jumătatea clădirii, iar cele trase de sus n-ar fi putut să fie văzute de jos, unde era lumea. Domnul Lică, căci despre el este vorba, se scărpina în creştetul capului, semn de adâncă şi interesantă cugetare: şi dacă această cursă „la mai mare” nu se va opri, s-ar transforma Pământul într-o minge de-aia de optşpe pe care o arunci în sus, învârtindu-se, să vezi dacă e ovală?

04/01/2010

Piure

 

Mami i-a dat azi păpică solidă, un piure de mere cu biscuite ras, pe care a mâncat-o cu linguriţa aia cu Winnie pe care, când o vede, râde, arătându-şi cei doi dinţişori de jos, abia mijiţi. Acum mami îşi ia puiul în braţe şi se murdăreşte cu piure de mere şi biscuite ras, de pe babeţică şi de pe bărbia copilului, dar nu contează, şi-l bate uşor pe spate, iar acesta râgâie.

NOTĂ.
Acesta e un PA scris pentru concursul 24 de ore.

25/12/2009

Luna-12, ziua-25, înainte de prânz

 
Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele. Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi. Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.

24/12/2009

Colindeţ

  
 [Voci, în josul uliţei]: Bună dimineaţa, la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi?
 La poartă. Tuşa Mica mai are trei gogoşi în lighean.
 [În sinea ei]: Nu cred să mai vină cineva. O gogoaşă merit şi eu. 
 Muşca, cu poftă.
 [Voci, în susul uliţei]: Mai repede, Grasule, se face ziuă!
 Tuşa Mica înghite dumicatul. Apar Grasul şi Şui.
 [Gâfâind]: Ne daţi, ori… oau, gogoşi!
 Tuşă Mica, uimită şi încântată, ţine în mână gogoaşa întreagă.
 [Şui, cu ciudă]: Cum făcuşi, Grasule, de luaşi din gogoaşa mea?

22/12/2009

Dâra

Treceam pe acolo. Văzut de departe, păream o dâră. Sau un punct. Sau deloc, dacă acela care privea era destul de departe. Văzut de aproape, eram încă acolo. Agăţat de un gând, eu însumi un gând. Apoi au trecut alţii. Şi alţii.

 

Fotografia am făcut-o la Abatia Melk, în vara anului 2008. A fost tema ultimei etape PAfoto

21/12/2009

Doldora de plastic

Eu sunt dragonul din PA. Mi-e
privirea semeaţă,
mi-e inimă hoaţă.
Fur priviri fără să vreau neapărat asta,
le fur şi le închid în sticle,
le arunc în mare, le arunc în aer, le adun la loc.
Sunt doldora de plastic.
Poartă noroc.

Eu sunt dragonul care sună a gol
atunci când vântul îi gâdilă coada
(mă refer la partea care iese din nisip atunci când sunt domol).

 


Fotografie de LordDIf. A fost tema uneia dintre etapele concursului PAfoto. Toate PA-urile etapei cu pricina sunt aici

20/12/2009

În Oraş nu e niciodată destul de întuneric

Mi-a intrat un fluture în bec. Nu ştiu cum a reuşit, probabil şi-a dorit asta atât de mult încât restul sunt amănunte.

13/12/2009

Omul cu vioara

… Este puţin sărit de pe fix pentru că e în stare să cânte şase-şapte staţii la rând, apoi să coboare fără a mai cere bani. Pentru el, contează, în primul rând, cântatul. Se pare că lucrează pe cont propriu, fiindcă uneori merge acasă cu buzunarele goale dar fericit.
Într-o zi s-a nimerit în vagon un domn bine îmbrăcat, care l-a ascultat timp de două staţii, după care s-a dus la omul cu vioara, i-a cerut instrumentul şi a interpretat o bucată de Paganini. Apoi a mers cu pălăria întinsă printre călători. A adunat câteva mii de lei, pe care i-a dat cerşetorului, spunându-i: „Ce naiba, domnule, dumneata eşti artist!”. L-a salutat şi a coborât…

Cotrobăitor prin arhive, cum mă aflu, am găsit probabil primul PA pe care l-am scris (sau unul dintre primele). E un text pe care l-am publicat în anul 1993 într-un ziar care apărea la Hunedoara, la care am pus un pic umărul, la vremea aia. Dacă ar fi după mine, as mai edita putin textul, si ar ajunge să aibă mai putin decât cele 649 de semne câte a avut în ziar.

P.S. Povestea mi se pare acum foarte cunoscută.

11/12/2009

Florăreasa

Ura florile. Era alergică la polen. Odată, să fi fost cu 7-8 ani în urmă, i s-a umflat faţa după ce a aranjat un buchet frumos, crini cu irişi. Atunci a concediat-o Parfum, patronul. Cică sperie clienţii cu faţa aia buhăită. De-aia ura florile, deşi le iubise mai mult decât se iubea pe sine: că a rămas fără slujbă din cauza lor. Acum iubeşte iarna. Când se lasă gerul, are florile ei, la care stă şi se uită toată ziua, că şi aşa nu are ce face. Florile de gheaţă, desigur.

08/12/2009

Palink de iarnă

End of story

Iubesc. M-am îndrăgostit de amantă, şi-a spus bărbatul, devenit, fără s-o fi vrut, suflet de vânzare. Deseori, Pricop era răscolit de amintiri. Din autobuz privite, urmele mediului rural întâlnite în capitală erau cel mai teribil avertisment. Se simţea captiv în lumea paşilor pierduţi, trăind ca într-o continuă şedinţă foto obositoare, între două-trei limite. File de poveste, cum era răsfăţat odată, simţise pe propria-i piele puterea fantasmei şi asta de atunci de când fetele Retzatului îl transformaseră pe el, clovnul vesel de pe perete, într-un banc vechi.
Atunci a văzut începutul ninsorii. „Vine iarna bine-mi pare”, se trezi îngânând.
– Dar de ce plânge bebe?, s-a întrebat deodată, ca şi cum ar fi vrut să facă un dribling în plus.