Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Celebrul dragon al lui Gaudi din Parcul Güell. Fotografie de Călin Hera (mai 2011) P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Asadar, am verificat la fata locului: e fain! Desigur, cine ajunge la Barcelona, e obligat, îl poartă orasul spre asta, să facă o plimbare prin Park Güell . Am mai multe fotografii de acolo, vă voi arăta câteva. Acum vă prezint sopârla, care e un dragon, probabil cel mai simpatic
La farmacie. Coadă mică. Discutia dintre farmacistă si vlăjgan creste în intensitate.
– Vă rog să mă scuzati, dar trebuie să cerem, pentru că din medicamentul ăsta se pot face droguri.
– Droguri? Nu pot să cred.
– Da, de aceea ni se spune să cerem.
– Eu nu as face asta niciodată. Cum să iau droguri? N-as lua nici măcar acest medicament dacă n-ar trebui. Auzi, droguri!
Nu știu de ce, dar nu-l cred sincer. Farmacista, însă, pare mai credulă:
– Dumneavoastră n-ați bea nici spirt, dar știți câți vin să cumpere, zilnic, câte două sticle de 200?
Atunci, brusc, mi-a venit poftă
Coperta cărţii Acum nu e momentul, a caricaturistului Mihai Stănescu
Am cumpărat cartea lui Mihai Stănescu în 1990. Mi se părea o superdisidenţă atunci. (Văd că acum poate fi luată online, sunt curios dacă preţul e, într-adevăr, 2,5 lei.) Dar altceva vreau să zic acum:
Nu ştiu alţii cum sunt, dar bănuiesc. Nu ştiu nici dacă ne aflăm într-o prelungire a iernii, dar mă aşteptam la altceva. Mă aşteptam ca ăştia de la Radet să taie cãldura abia atunci când pânã şi Flavia îşi va fiînchis caloriferele. Mă aşteptam la cireşe, la cărăbuşi, la tricou cu mânecă scurtă. Sincer. Nu-i vorbă, accept cu bucurie ce e, nu-mi pierd vremea cu gânduri chinuitoare gen „ce-ar putea să fie”. Dar, totuşi. Inginerul, care, de când l-a părăsit experta PR, citeşte mult şi vede cel puţin un film pe seară, tocmai şi-a descărcat, ironic, filmul ăla cu premiantul clasei care a aruncat o farfurie pe fereastră.
Atunci când postam fotografia de aici, prietena noastră MeetTheSun, care cam ştie munţii noştri, se întreba cu glas tare unde o fi fost făcută. Am promis atunci că voi răspunde în cadru festiv. Apoi a trecut vremea. Zăpada s-a mai topit. Priviţi, privighetoarea cântă (şi liliacul a-nflorit). Am auzit cântând şi cucul (într-o pădure-n Retezat). Sunt roşii pe tarabe (de prin Cipru). Şi nici cireşe n-am mâncat.
Minutul 69 al meciului de fotbal Steaua – Rapid văzut pe Digi Sport a însemnat, poate, cel mai bun moment de fotbal jucat în sezonul 2010-2011 de vreo echipă de Liga 1 din Bucureşti.
Un şut sănătos din afara careului, o respingere greşită a portarului de rezervă al naţionalei şi ţâşnirea veteranului Daniel Pancu, care a fost cu vreo 15 ani mai rapid decât fundaşul Gardoş.
Gol cu capul, plasat, din plonjon, „ca la Mondiale”. Minge înfiptă în poartă, cu sete, cu poftă, cu bucurie, cu plăcerea jocului şi a luptei sportive. Cu adevărat frumos!
Avertisment: această postare e adresată doamnelor si domnisoarelor care citest acest blog (în mod regulat sau ocazional). Domnii si domnisorii sunt invitati să citească (atent) răspunsurile mai sus-numitelor, să chibiteze, adică, si să tragă concluzii. Iar dacă nu pot si nu pot să stea, pur si simplu, deoparte, discreti (asa cum sunt de obicei), atunci îi rog să comenteze cu băgare de seamă: chiar dacă azi e Ziua Bărbatilor, ele vor avea grijă să ne facă să nu stim asta, să ni se pară o prostie, un fleac, ne-au ciuruit definitiv.
Mesajul administratorului din „Viaţa la bloc”. FOTO: Călin Hera. Click pe foto pentru imagine mărită!
S-or fi iubit sincer (părinţii-campioni), o fi fost doar o dragoste animalică? Dacă ar avea amintiri (dar n-are?), ar vedea în faţa ochilor, ca fiind aievea, o chestie albă şi pufoasă îndrăgită rapid (cum să nu te bucure aşa ceva?!). Îi plăcea laptele, îi place şi acum. N-a făcut niciodată mofturi, dar s-a obişnuit cu binele; a fost mereu un maidanez privilegiat pentru că a ştiut întotdeauna să dea din coadă şi, chiar dacă n-a prea lătrat, i-a ţinut pe vagabonzi deoparte. Acum, toate-s trecut. N-a fost rău, dar parcă ceva nu mai e.
Mă număr printre cei care spun că o zi fără dileme e o zi plictisitoare. Si nu m-am plictisit niciodată până acum. Reformulez: nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată. Să ai de a face cu dileme înseamnă să trăiesti. Înseamnă a fi pus în situatia de a alege. Cred că e ceva ce tine de libertate. A iesi dintr-o dilemă e, de cele mai multe ori*, un câstig. Mergi mai departe, adică. Poate fi ceva mai presus decât urcusul unui munte (ceea ce e minunat!), fiindcă atunci când ajungi pe vârful vârfurilor te poti întreba: OK, si acum?! În schimb, după ce ai rezolvat o dilemă, va apărea mereu alta. Iar dacă ai suficient simt al umorului si suficientă întelepciune, te poti folosi de dileme ca de jaloane.
* Spun „de cele mai multe ori” pentru că, de data asta, n-am câstigat nimic: prefer să citesc Dilema veche editia print, nu pe cea online. Aseară am uitat revista pe birou, iar azi n-am mai găsit-o. Mă tentează o experientă ciudată: s-o las necitită. Cum ar fi?
Google doodle-ul de azi, când, deh, stie toată lumea, e nunta secolului
Am zis s-o trec la catastif. Îmi place atmosfera de basm din acest desen; presupun că asta si e ideea celei mai mediatizate nunti din lume, nu?
NOTĂ. Nu căutati această imagine pe google.com sau google.ro, că n–o găsiti decât pe .co.uk 😉
Asa cum am promis aici, am căutat o fotografie a tabloului afisat de clasa noastră într-o vitrină din oraș, la sfârsitul liceului.
Tabloul de absolvire al clasei XII A, Liceul de matematică-fizică Hunedoara (actual Iancud e Hunedoara), promotia 1986.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (se poate)!
A fost un tablou destul de revolutionar, din câte îmi amintesc. Pentru siluetele schițate în fundal, am făcut o sedinta foto în Parcul Corvin. Pornind de la fotografiile realizate acolo, artistul care a făcut tabloul a extras câteva siluete si le-a împrăștiat pe tablou. Color arăta fain. Motto-ul îi apartine lui Nicu, care deja începuse să vrea să i se spună Sergiu. E un motto reușit, găsesc și acum.
NOTĂ.
Am mai postat acest articol fix în urmă cu doi ani. Doi fără două zile, ca să fiu cinstit.
Public acest text pentru a treia oară pe acest blog. Prima oară l-am publicat, ca editorial, într-o revistă dedicată PA-urilor, Letopisetul Pahico îi zicea. Chiar, poate n-ar strica să vă arăt, cândva, colectia de letopisete. Revenind la textul ăsta, vă spun că, atunci când l-am scris (si ceva vreme după) mi s-a părut că ar putea reprezenta prefata unei cărti de proză arhiscurtă (dar as mai edita, pe ici, pe colo; de exemplu, experienta oferită de acest blog si prietenia cu voi e de neocolit).
Dar vreau să deschid o discutie despre Teoria PA-ului.
Asadar, iată:
Cum să şlefuieşti un microcip
Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.
Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.
Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?
Avea opt ani când a auzit vorba cu chiorul şi ţara orbilor. Ca să priceapă, a mers până la uşă, cu ochii închişi. S-a ridicat (după ce a căzut) şi abia apoi a ridicat pleoapele; i se întipărise în minte senzaţia. A reluat experimentul acoperind cu mâna un ochi şi ţinându-l deschis pe celălalt. De-aia l-au fascinat mereu oamenii cu baston alb, însoţiţi de câini (sau nu) de pe stradă, pentru că a încercat să înţeleagă viaţa fără culori. Şi de-aia a ajuns să fie fascinat de viaţă, pur şi simplu.
Am primit rezultatele unui sondaj de opinie (realizat pe siteul ivox.ro pentru librăria online okian.ro), care a vrut să afle ce-i mână pe români să ia o carte-n mână (dacă-i mână).
Am aflat că românii care citesc o fac
a) pentru a-și dezolta gândirea (76,7%)
b) pentru a-și dezvolta limbajul (71,2%)
c) pentru a se relaxa (68,2%)
d) pentru a se dezvolta profesional (48,2%)
e) pentru a înțelege societatea în care trăiesc (34,9%)
NOTĂ. Ăstia de la d) îmi par ori plini de candoare, prea au dat un răspuns ca din cărti – nu că nu mi-ar plăcea să fie asa!
Irina Columbeanu intrebata la proces de asistenta sociala cu cine vrea sa stea.
– Vrei sa stai cu mami?
– Nu, ca ma bate.
– Vrei sa stai cu tati?
– Nu, ca si el ma mai bate din cand in cand.
…- Bineee… atunci te dam la Razvan Lucescu ca el nu bate pe nimeni.
Am primit această anecdotă pe mail. Presupun că e un text care se adaptează situatiei si noilor personaje si e livrat, din când în când, de oameni amuzanti care au memoria bancurilor (îi invidiez sincer).
Mă întreb: cât de cool o fi pentru împricinati să devină eroi de bancuri? Poate că personajului Iri îi stă bine alături de personajul Bulă, în galeria de aur a eroilor populari. Sunt convins că i se pot găsi tovarăse Monicăi fostă Gabor de asemenea. Tot asa cum, bănuiesc, pentru Răzvan Lucescu nu e ceva prea măgulitor (dar si-a asternut singur, până la urmă).
Mi-e silă, însă, de cei doi părinti care fac show de prost gust în jurul fiicei lor. Un copil pe care nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să se nască din Iri tată si Moni mamă.
P.S. Na, ce s-a întâmplat să scriu azi…
Poate v-aţi prins deja, poate nu: îmi place să fac în asa fel încât cei care ajung pe acest blog să se simtă atât de bine încât să-si facă un obicei în a reveni. Nu e nimic special aici; cu totii gândiţi la fel.
Uneori, îmi place atât de mult să scriu, încât cu greu mă opresc (dar, slavă Domnului, sunt destule lucruri care intervin brusc si mă opresc abrupt; poate de-aia s-a si întâmplat Întâlnirea dintre mine si ideea prozei arhiscurte).
Ce m-a apucat să vorbesc explicit despre mine? Poate că asa fac eu atunci când mă fâstâcesc. Nu stiu.
Chestia e că ieri au apărut niste rânduri foarte amabile despre acest blog. Nu stiu dacă se sughite când citesc unii despre tine/blogul tău, dar îmi asum asta. Găsiţi aici ce si cum.
Asa îl sărăbătoreste Google pe nea Robert Bunsen, chimist
Atunci când am limite (prea des), am. Cum relatiile mele cu chimia au fost, mereu, de o conventionalitate rece, mă aflu în situatia de a mărturisi, jenat, că m-am uitat ca mâta la termometru când am dat să caut ceva pe google. Nu zic, imaginea e colorată, se miscă niste chestii pe acolo, dar eu habar n-aveam cine a fost Bunsen ăsta si de ce e asa important încât să-i dedice ditamai Google-ul un desen special în ziua în care, e drept, se împlinesc 200 de ani de când micutul Bunsen orăcăia în bratele unei moase vânjoase, Frau Muller din Gottingen.
Până la urmă, s-a făcut băiat mare, a învătat să vorbească fluent limba germană si, pentru că îi plăcea să amestece sarea cu zahărul si făina cu mălaiul, cineva i-a sugerat să facă asta în mod stiintific. Ce-o să te faci când vei fi mare?, îl întreba Tante Sabine, iar el răspundea, cu voce subtire, că i se pare că va fi chimist. Ceea ce s-a si întâmplat.
Altfel spus, micutul Robert (Lobelt, cum îsi zicea el când era mic si nu putea pronunta sunetul corespunzător literei „R”), chiar s-a făcut mare. Si nu ne referim aici doar la faptul că, vrând-nevrând, a crescut (i-au crescut până si perciunii, după cum reiese din fotografia de mai jos, obtinută destul de lesne din surse publice). Nu, Herr Bunsen a ajuns om de seamă.
O fotografie celebră (si destul de oficială) cu chimistul Robert Bunsen
Ca să n-o lungesc prea mult (desi mi-ar plăcea), consemnez, sec: s-a înhăitat cu un alt chimist (de care am auzit pe la fizică – a lucrat în legislativ si au rămas niste legi care îi poartă numele; e vorba de Kirchhoff) si au descoperit spectroscopia (nu-i asa greu de pronuntat, dar e mai greu de înteles cum face ceea ce face si de ce o face). Apoi, de unul singur de data asta, a explicat „în mod științific” formarea geizerelor. A mai făcut o lampă cu gaz, căreia, fiind în criză de inspiratie, i-a dat un nume banal (lampa Bunsen) – e o chestie care se foloseste prin laboratoare de chimie (în care eu nu m-am simtit niciodată foarte în largul meu, desi am avut o profesoară-pâinea lui Dumnezeu – sau poate de-aia). Când spuneam că n-a prea avut inspiratie în a denumi lucruri încă nu stiati cum i-a zis fotometerului pe care l-a descoperit. Ei? Ghiceste cineva? Domnul cu geacă? Asa e, i-a zis simplu, Bunsen. N-am aflat precis, dar bănuiesc că si sotiei sale i-a zis, după căsătorie, Frau Bunsen, iar dacă vor fi avut copii, cei mici s-au numit si ei, Bunsen.
În fine, a descoperit niste metale alcaline si tot felul elemente pure (cu denumiri care par banale acum), folosind lampa aia si analiza spectrală (pun pariu că si fotometrul l-a ajutat la ceva!). O chestie care m-a impresionat însă mai mult si mai mult e că obtinerea gazului de acid clorhidric i se datorează (e drept, s-a ajutat si de Sir Henry Roscoe pentru isprava asta). Celor care nu stiu, le spun eu acum: s-a întâmplat ca initialele numelui meu să semene izbitor cu denumirea stiintifică a acidului clorhidric, deci vorbim despre o legătură sentimentală aici, între bloggerul care sunt si chimistul care a fost Bunsen.
Si as mai adăuga: Bunsen a fost profesor la Heildelberg, loc care-mi trezeste amintiri foarte plăcute.
NOTĂ. Ceva informatii am găsit (unde altundeva decât) aici.
Bucurati-vă de frigul de azi si de cel de mâine. Tineti minte dârdiala de acum, salutati-vă răceala, rosul în gât*, fularul. Nu va trece mult si veti aqvea nostalgia lor. E cineva care crede că nu va urma o vară fierbinte (si lungă)?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 