Asta de-acum e ceva mai seacă. Am doar o imagine si un titlu: „Ghinion provizoriu”.

Foto: Sorin Stanciu
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Asta de-acum e ceva mai seacă. Am doar o imagine si un titlu: „Ghinion provizoriu”.

Foto: Sorin Stanciu

Mi-a venit să vă arăt fotografia asta. Hai să zicem că-i un epilog al etapei cu boii. Căci, se stie, în spatele fiecărui bou de succes, mare sau mic, stă câteo vacă lăptoasă. Ca s-o fotografiez pe asta, am urcat, cu genunchii subrezi, dealul din spatele mănăstirii Sucevita.
Sorin a început să mă/ne răsfete. Am primit două fotografii de la el, însotite de următoarele rânduri:
„Pentru ca astazi (n. mea – ieri) viitorii studenti participa la festivitatea inmanarii carnetului, uite doua imagini pentru blog. Am intrat in Europa, bine ca nu au fost victime.”

„PA-uri si mirări”. Foto: Sorin Stanciu

„Alt semn, altă mirare”. Foto: Sorin Stanciu

Uite alta fotografie pentru blog, mi-a scris Sorin Stanciu. I-a dat numele „Pestisorul de aur”. Nu mi-a spus dacă l-a prins el si, dacă da, dacă si-a pus trei dorinte.
Să-mi trag niţel sufletul, îşi zisese. Nu că ar fi obosit, deşi zbura deja de două zile. Atât trecuse de când plecase de pe casa bunicii. Barza cu inel de argint văzuse pentru prima oară Marele Oraş în urmă cu mulţi ani, dar numai acum se abătuse să vadă, totuşi, cum e. Cum să fie? Înspăimântător! Era să-şi piardă sufletul printre nişte cabluri, îngrozită de forfotă şi fierbânţeală. De aceea schimbase altitudinea. Aici, la etajul opt, părea mai linişte. Deşi aflase deja secrete cam fără perdea, care aproape o înmărmuriseră.

Am observat-o îndelung. La început, am crezut-o ornament, aşa nemişcată era. Apoi am văzut că se mişcă, ca şi cum ar face exerciţii de desţepenire. A stat acolo, pe balustrada ruginită a balconului de la etajul opt, preţ de mai bine de-o oră. Apoi a plecat, nu ştiu unde. Dar sper c-a ajuns.
Grupul pe care l-am fotografiat astă-vară în curtea mănăstirii Suceviţa m-a impresionat. Câteva femei în vârstă, sătence de prin judeţul Neamţ, fuseseră aduse într-o excursie de preotul de acolo. Un tânăr cu figură senină, cu chip de om bun. Genul de preot cu vocaţie, îmi place să cred. I-am urmărit câteva minute. L-am auzit explicând scenele pictate pe pereţi, răspunzând la întrebări, calm, cu un entuziasm de dascăl pasionat. Apoi, când femeile l-au chemat să se fotografieze cu ele, am comis această indiscreţie: i-am fotografiat şi eu, de departe, cu zoom in, ca un jurnalist indiscret. Le doresc pace şi sănătate!


De ziua ei, îi voi cumpăra un aparat de fotografiat. Va împlini, în curând, cinci ani. Îi place să fotografieze. E doar o joacă, poate ceva mai interesantă decât altele. Ştiu asta. Dar, de ce nu? Privesc această fotografie şi am o revelaţie, aceeaşi pe care o am zilnic: împreună cu frăţiorul ei, fetiţa mea mă face mereu să descopăr că viaţa e frumoasă. Uneori, asta scrie pe mine, dar cine ştie să citească înăuntru-i aşa, de unul singur?
Sorin Stanciu mi-a trimis o nouă fotografie. Presupun că e făcută în Arad.
„Uite o alta fotografie pentru blog”. Asta e tot ce mi-a spus. Asadar, uite!

Această fotografie are un titlu: „Ocupat”. Foto: Sorin Stanciu

În prim plan, Cavalcada de la biserica Pătrăuţi, purtată de sfinţi, o chestie unică, ne-a zis ghidul nostru de ocazie, mama preotului Herea. FOTO: Călin Hera
– Tati, vreau să pictez, spune fetiţa de aproape cinci ani.
– Bine. Când ajungem acasă, îţi scot acuarelele şi blocul de desen pe prispă.
– Vreau să pictez pe pereţi.
Cu câteva ore înainte, în timp ce tati studia nu ştiu ce cavalcadă a nu ştiu căror sfinţi, fetiţa se oprise la un metru de o tanti care dădea cu pensula, de zeci de ori în acelaşi loc, pe un perete cam scorojit. Fetiţa nu crede că tanti a pictat chiar toţi pereţii ăia. Era cam mică de statură, cum să fi ajuns până la tavan, la Doamne-Doamne? E drept, avea un nume curios, restaurant sau restaurantoare, aşa i-a zis tati.
Am avut parte de o surpriză în atelierul mesterului olar din Mărgineni. Îl stiti, tipul blazat care face oale si ulcele la normă.
Scotocind eu pe acolo cu aparatul de fotografiat, am descoperit o arătare. Cam kitsch, dacă mă întrebati pe minte, dar un kitsch pe care l-am privit cu duiosie, ca să zic asa. Este vorba despre un o copie de Gânditor de la Hamangia care mi-a plăcut pentru că nu era deloc cizelată. Nu apucase nici măcar să treacă prin cuptor. Dacă as fi stiut că e un rebut, as fi cumpărat statueta aia fără să stau pe gânduri.
M-am întrebat ce l-o fi apucat pe mester să mesterească asa ceva. O fi fost vreo comandă? Oare câte bucăti avea de „executat”? O sută, două sute? Eu cred că se vor fi vândut bine. Dar dacă a plămădit „chestia aia” asa, din memorie? Dacă l-a lovit spiritul creator, în modul ăla? Poate a făcut kitschul involuntar, subconstient.
Eram pe cale să-i pun aceste întrebări, plus altele, când am observat întrerupătorul. Si atunci m-a pufnit râsul si s-a dus naibii toată constructia care ar fi rezultat din punerea întrebărilor si aflarea eventualelor răspunsuri.

Stiu, lângă Gânditor nu e doar un întrerupător. Mai e si o scrumieră. Ceea ce ar putea schimba întreaga perspectivă
Era odată un nor. La început mic, apoi din ce în ce mai mare. În fiecare zi, se putea transforma în altceva. Era ba un taur fioros, ba o corabie sau un delfin, după cum îi era cheful. Uneori se adună ca o bilă rotundă, neagră, grea, alteori se risipea cât putea de mult. Îi plăcea să se încălzească la soare, pe o parte, în timp ce privea în jos, spre pământ, pe de alta.
Aşa a văzut-o prima oară. Era frumoasă cum nu credea să existe. Avea roşu, albastru, alb, verde, violet şi mult galben. Şi un parfum aparte, turcoaz, aşa cum îţi imaginezi că miroase spuma valurilor sparte de stânci. Adevărul e că s-a îndrăgostit pe loc. Venea zilnic s-o vadă, se transforma, pentru ea, în tot ceea ce credea că-i face plăcere. Floarea îndrăgise şi ea norul, iar în dimineţile cu vânt, când lui îi era greu să rămână mai mult decât câteva clipe pe cerul de deasupra ei, devenea tristă, îi păleau culorile.
După o vreme, căci era o vreme bună, fără vânt, cu cer senin, doar cu un nor subţire, adică el, floarea, deşi fericită, începuse să se ofilească. Oricâte giumbuşlucuri făcea norul, oriînce se transforma, florii îi era din ce în ce mai rău. În jurul ei, toate suratele se bucurau de lumina soarelui. La ea, era umbră, mereu. Norul şi-a dat seama că o sufocă. Vrând să-i fie alături, îi făcea rău.
Aşa i-a venit o idee simplă, dar perfectă: s-a transformat într-un inel pufos, ca un rotocol alb. „Vrei să-mi fi soţie?”, a întrebat-o, lăsând lumina soarelui să ajungă la ea. Floarea i-a privit inima rarefiata, dar mare, şi, chiar şi aşa, legată de pământ, s-a simţit în al nouălea cer. A spus „da”, râzând din toate culorile sale minunate. N-a fost o fericire mai mare pe pământ şi în cerul de aproape decât iubirea dintre ei.
După un timp, chiar şi scăldată în lumina soarelui, adiată de umbra norului şi îmbujorată de iubirea cea mare, floarea începuse să-şi afle frunzele uscate, petalele pălite. Avea nevoie de apă. Multe dintre suratele ei se uscaseră deja. Chiar şi pentru ea, deşi iubirea îi dădea, dimineaţă de dimineaţă, noi imbolduri, soarta părea pecetluită.
Atunci, norul i-a spus: „Voi lipsi trei zile. Rezistă1”. În prima zi a mers departe, cât a putut de departe. În a doua zi a mers sus, cât a putut de sus. Acolo l-a întâlnit pe Înţeleptul Norilor. I-a cerut sfatul. A aflat. A mulţumit şi a plecat spre pământ. În a treia zi, era acasă.
Floarea era veştejită. Uscată de de secetă şi de dor. „Am venit”, i-a spus norul, „şi te voi salva. Te iubesc”, i-a spus. Şi s-a transformat într-o ploaie binefăcătoare. În apa vieţii. S-a scurs, cu totul, deasupra florii, a udat pământul în jurul ei, i-a dat din nou culoare, viaţă. Aşa şi-a dat nemurirea. Iar floarea a fost cea mai frumoasă şi cea mă tristă, de atunci înainte şi până acum, când oamenii i-au văzut frumuseţea şi asta i-a făcut şi pe ei frumoşi. Într-un fel.

Am fotografiat acest nor dni Arill, de lângă piscina Mirrage. Povestea am inventat-o pentru copiii mei. Era destul de năzbâtiosi si am încercat să-i domolesc astfel. A tinut figura. Au stat cu gura căscată până la final. Apoi au început să caute nori pe cer. Atunci mi-am amintit si de siteul lui Tudor.

Ceramică de Marginea. Boţul de lut tocmai aruncat pe masă începe să ameţească de atâta învârteală. Foto: Călin Hera

Ceramiă de Marginea. Boţul creste, roata se-nvârteste. Foto: Călin Hera
Am stat câteva zile la Suceviţa, localitate celebră în special pentru biserica patrimoniu Unesco. Suceviţa e aproape lipită de altă localitate celebră, Marginea.
De două ori celebră, vreau să zic.
O dată, pentru ceramica neagră care se plămădeşte aici (ca să fiu poetic 😉 ), a doua oară pentru că mărginenii, săturaţi să aştepte bani de la centru, şi-au refăcut singuri podul distrus de inundaţii (ceea ce i-a dus în conflict cu autorităţile de la Bucureşti).
Să lăsăm poveştile despre pod, să trecem la cele despre ceramică şi ceramişti
Las un pic podul şi vi-l arăt pe unul din meşterii olari care face la normă oale şi ulcele.

Ceramică de Marginea. Vaza aia trece printr-un moment Pisa. Nu stiu de ce o înclină, dar nu vă faceti griji; îsi revine. Foto: Călin Hera

Ceramică de Marginea. Epilog: s-a mai adunat o piesă, urmează alta. Pam-pam! Foto: Călin Hera
Atelierul în care prestează, aflat la drumul naţional, e deschis publicului. Aproape în permanenţă, omul prestează de faţă cu turişti care se zgâiesc la el şi-l fotografiază/filmează din toate poziţiile. Chestia asta nu pare să-l încânte deloc, dar e resemnat.
În diferite prezentări turistice se spune că meşterul popular explică şi-i lasă pe copii să facă şi ei una-alta. L-am vizitat de vreo trei sau patru ori şi a fost mereu plictisit. N-avea timp să dea explicaţii şi era vădit deranjat de întrebări. Unora le răspundea, totuşi. Se plângea că are mult de lucru.
Era ca o maşină de făcut vaze, le făcea aproape identice. Nu-i lua mai mult de 80-90 de secunde să desăvârşească una.
P.S. Nu mă întrebati de ce nu-i încă neagră. V-as răspunde că încă n-a trecut prin cuptor.
Am mai primit o fotografie marca Sorin Stanciu. Comentariul e laconic, ca de obicei: „Si totusi se-nvârteste”. Ceea ce e corect, nu?


Am făcut o fotografie care-mi place, din curtea unei case maramuresene, către marea biserică de lemn. V-o arăt, să vă placă si vouă.
P.S. Cristian Lisandru, vizitează Muzeul Satului, merită! Nu contează femeile-paznic si nici pisicile care vânează veverite!
Dacă tot am stat la Poiana de vis, adică în Sucevita, n-aveam cum să nu fac tura câtorva biserici, mai ales că Bucovina respiră religie (cel putin asa am perceput eu.) Pe câteva le mai vizitasem în copilărie, dus de părinti. Se pare că acum mi-a venit mie rândul să-mi car copiii acolo si să le spun să privească picturile ca pe niste benzi desenate (ca să prindă mai bine „povestea”).

Sucevita. Am fotografiat-o, aici, de pe un deal pe care am urcat cu entuziasm. Fiu-meu, mai ager, a alergat câteva ture între mine, care am ajuns primul sus, si fete, care au abandonat undeva, la mijlocul pantei. Fiindcă am stat la vreo doi kilometri de mănăstire, e clar că am vizitat lăcasul de mai multe ori. Cum aveam timpi morti (vorba vine), cum ziceam: Hai să dăm o tură! Mănăstirea Sucevita e, cred, preferata mea. În orice caz, îmi pare cea mai „bogată”. P.S. Am si poze mai bune, nu stiu de ce am ales-o tocmai pe asta, o fi robotelul de vină.

Pătrăuti. A fost, cu sigurantă, biserica născătoare de cele mai puternice impresii pentru copiii mei. Motivul e, aparent, banal: am găsit-o închisă. Nu vă grăbiti cu concluzia, pentru că, la aproximativ 5 minute după ce am început s-o studiem, a apărut o tanti, într-un halat de casă (cărămiziu, cred).

Putna. Aici sunt mereu flori. Adevărul e că umbra lui Stefan, ca să-i zic asa, chiar se simte pe acolo, prin zonă.

Moldovita. Multi spun că ar fi cea mai frumoasă mănăstire din Bucovina. Este, cu adevărat, foarte frumoasă, iar picturile se păstrează bine. Dar bucuria de a fi aici e dată, cel putin în anotimpul în care am vizitat-o acum, de curtea interioară a mănăstirii. Mai am poze 😉

Humor. Cum am un simt al umorului foarte bine dezvoltat, cred eu, am vrut să râd. Nu mi-a iesit. Îmi vine să plâng când văd picturi sterse. Adevărul e că, în special sub dominatia austriacă, mănăstirile au fost lăsate vraiste si e chiar o minune că s-a păstrat atât de mult.

Dragomirna. A fost una dintre vizitele cele mai asteptate si, poate de aceea, dezamăgirea cea mai mare. Înăuntru tocmai se oficia o nuntă, asa că vizitarea bisericii a fost limitată drastic de acest eveniment. Fericit, of course! Turla era în renovare, îmbrăcată de schele. Măicutele, destul de acre. Ceea ce face toti banii (si nu costă nimic) este privelistea de dincolo de lac.

Arbore. Am ajuns aici când deja copiii se cam plictisiseră de atât turism ecumenic. Prin nu stiu ce întorsătură de situatie, mie tocmai îmi venise cheful. Mai ales că îmi trăsnise prin cap un proiect care-mi pare interesant, dar care mă va obliga să revin, pe îndelete. La Arbore am găsit o tanti cam întepată, care, totusi, ne-a lăsat să vizităm biserica. Este singura biserică din „serie” la care am ajuns, care are un cimitir în curte. Mă rog, celelalte, cu exceptia celei de la Pătrăuti, sunt în curti de mănăstire. Am precizat acest amănunt pentru că vă voi arăta si niste cruci.

Înainte de a vă arăta (în zilele următoare) câteva fotografii ale mănăstirilor pe care le-am vizitat, vă spun două vorbe despre pensiunea la care am stat (v-o recomand): Poiana de vis.
Initial, am zis că numele e cam din glezne. Am ajuns noaptea, venind dinspre Hunedoara. Apropo, e un drum excelent cam de după Dej până la Sucevita, unde e pensiunea. E drept, drumul prin pădure e cam rablagit, pe ici pe colo, din cauza masinilor care cară butuci. Dar chiar n-am reusit să găsesc vreo hibă, dinainte de Bistrita si până la destinatie.
Ca să revin la pensiune, în fata clădirii e, cu adevărat, o poiană asa cum o visezi, în care coboară o coastă de deal.
La primul mic dejun, în timp ce-mi beam cafeaua, am văzut trei căprioare coborând dealul. Asa, pur si simplu!
Conditiile de cazare si masa au fost excelente, iar gazdele, Sorin si Mirela, sunt oameni buni, de pus pe pâine. Mă opresc aici, nu sunt obisnuit să laud, cred că mi-a iesit prost. Dar felul în care te fac să te simti la ei acasă oamenii ăia e deosebit.
Am coborât în salină. Cacica. Vreo trei sute de trepte. Le-am si urcat, nu-i vorbă. Cine n-a fost într-o salină, poate începe cu asta. Până la urmă, e mai bine să cobori pe picioarele tale decât cu liftul. Cu liftul ăla, vreau să zic, cu care coborau ocnasii. Cei de la Cacica se laudă că la ei n-au lucrat ocnasi, ci mineri.
Stăpânirea austriacă a fost bună, economic vorbind. Poate că si civilizator, ca să zic asa. Dar poate supăr. Riscul ăsta există mereu. National, crestineste, ortodox, a fost naspa. Am aflat-o la fiecare biserică din Bucovina.

Acum e paragină. Glorie pierdută? Acum, adună bani din biletul de intrare, închirierea unui teren de sport într-o sală aflată la 50-60 de metri adâncime si ceva bucăti de sare vândute în săculeti si/sau găletuse
Revenind la salină si rămânând la biserică, am dat de o sculptură în sare. Într-un fel am văzut-o cu ochiul liber, în întuneric, altfel am văzut-o fotografiată cu blit si altfel fără. În oricare dintre ipostaze, mi-a părut nitel înfricosătoare. Poate e talentul sculptorului la mijloc, poate ceva din duhul sărat al adâncului, dar nu mi s-a părut ceva la care m-as fi închinat. Poate fiindcă am stat acolo, jos, doar ceva mai mult de 60 de minute. Nu stiu. Voi ce ziceti?

Cu blit, varianta tac-pac

Fără blit, cu timp de expunere mai mare

La început, am crezut că tăvăleşte o cârpă, ceva. Apoi am observat că e un rest de veveriţă (sună cinic). Am fotografiat, ce era să mai fac? Foto: Călin Hera
Am fost sâmbătă la Muzeul Satului. Sau vineri. Mă rog, n-are o aşa mare importanţă nici dacă ar fi fost joi. De data asta, am trei observaţii care se referă la femeile care stau pe la case. Nu pe la toate, abia o casă din cinci cred că e deschisă
1. În primul rând, ele sunt paznici şi femei de serviciu. (Pentru asta, ar putea fi buni şi bărbaţii.) Eu cred că ele ar trebui să îndrume vizitatorul, să-i prezinte comorile, să fie amabile. Copiii cu care am fost s-au urcat pe bordura unei case. „Daca veneaţi cu o plasă cu bălegar, ca să reparaţi, vă lăsam să vă urcati”, a explicat una, acru.
2. Alta mânca pe o tindă, în linişte. Măcar nu ne-a deranjat cât ne-am băgat nasul prin încăperi. Altfel, cred că e un job plăcut.
3. O altă femeie ne-a certat: „N-o fotografiaţi, că e nesimţită!”. Se referea la o pisică neagră care rodea de zor la o coadă de veveriţă. Atât mai rămăsese din biata făptură. Am dedus că femeia cu pricina văzuse faza, vânătoarea adică, de vreme ce era aşa indignată.

Vedere din Bucureşti. Pare fioroasă mâţa asta, si deloc blândă. Zgârie rău! Foto: Călin Hera
Am primit o fotografie de la Sorin Stanciu. Comentariu sec: Undeva, în Apuseni

Lumina bătrânilor (autor: Sorin Stanciu)