Oamenii se împart, îşi spune dl. Lică, în două categorii mari şi late: cei care aruncă hârtia igienică în vasul de la veceu şi cei care folosesc (în acest scop) un coş de gunoi. Primii fie nu şi-au pus problema să ţină în casă hârtie igienică folosită, fie vânează snobisme şi le iau în râs. Cei din a doua categorie se iau în serios. Dacă-i întrebi cum stă treaba cu hârtia igienică şi de ce o aruncă la coş, îi poţi împărţi, în funcţie de răspuns, în două subcategorii: cei care dau din umeri şi cei care cred că li se poate înfunda veceul.
Scrisul de mână. Destinaţie de senzaţie

Panou publicitar (amplasat în Rond Baba Novac) pentru Sun Plaza, un mall din Bucureşti. FOTO: Călin Hera
Am întâmpinat dificultăţi să citesc din prima ce promovează ăştia. Apoi m-am prins: Sun Plaza e o destinaţie de senzaţie! Dar cine i-o fi învăţat să scrie în halul ăla litera „S”??? Dacă putem admite că există vreun font atât de idiot, mă întreb: oare de ce oare e, totuşi, folosit? Acest „S” seamănă, mai degrabă cu un „Z” de mână din scrisorile bunicilor sau cu un „G” mic de mână.
Să ne înţelegem: nu-s mânios ;). Dar mă mir. Dacă voiau să mă prindă, să descopăr printr-un exerciţiu minim de inteligenţă ce vrea să spună autorul, puteau s-o facă în fel şi chip, nu să inventeze litere (dar pun pariu că nu ăsta a fost scopul, să inventeze litere!).
Prada mea perfectă – versiune îmbunătăţită
Într-o (bună) vreme obişnuiam să aduc aici, în fiecare zi de sâmbătă, câte un poem. Mă şi disciplina chestia asta, mă isca. Aveam prieteni-cititori (Anca, de ex.) care veneau aici anume sâmbăta (în rest, nu prea).
Îmi pare rău că am pierdut acest obicei; dacă versurile nu-ţi vin, nu-ţi vin şi gata. E, dar şi când vin, dau năvală, să ai ce croşeta la ele două-trei luni. Nu-i vorbă, n-au venit încă, dar le simt dând târcoale.
În aşteptarea lor, am lucrat un pic la ceva mai vechi (dar nu foarte). Mai precis,
Pupici gratis. Cine mai vrea?

Fotografia unei reclame Vodafone mâzgãlite, afişată pe un stâlp din staţia de metrou Dristor 1, Bucureşti. FOTO: Călin Hera
Toată lumea îi ştie pe „actorii Vodafone” (mult mai simpatici în primele serii de reclame!). Personal, o bună bucată de vreme îi ştiam pe cei doi băieţi şi pe fată, dar trebuia să fac un efort ca să-mi amintesc la ce făceau reclamă.
Acum, prin repetare obsesivă, cred că a intrat în capetele tuturor ideea că ei (mai mult „băiatul” şi „fata”) au devenit un fel de imagine Vodafone (dar pun pariu că destui consumatori încă ar răspunde ezitant: ăăă, Cosmote? a, nu, Vodafone!).
Ahile şi broasca ţestoasă (film)
Akiresu to kame (Ahile şi broasca ţestoasă), Japonia, 2008
Un tip câştiga o groază ce bani pe seama viermilor de mătase. Bogătaşul avea slăbiciune pentru tot felul de artişti plastici şi pentru gheişe (sponsoriza la greu ambele tagme). Într-o zi, s-a întâmplat ceva: au murit viermii de mătase, s-a dus naibii averea, aşa că omul şi-a pus capăt zilelor.
Nevastă-sa, tinerică, frumuşică (spre deosebire de gheişe; la faza asta nu l-am înţeles pe bogătaş!), aflată la anaghie, şi-a luat unicul fiu şi l-a dus la ţară, la un unchi şi-o mătuşă. Apoi şi-a cam luat şi ea zilele.
Copilul era cam zbanghiu (folosesc acest termen un pic eronat, îmi zice DEX): avea în cap numai verbul a picta. Lucru care îi aduce tot felul de necazuri de-a lungul vieţii, dar îl şi ajută să treacă nonşalant peste ele.
Noaptea de sânziene a lui Ilarion
Debut spectaculos: un pahar făcut ţăndări. Ilarion, care n-a fost niciodată un tip foarte subtil, i-a plăcut mereu să fie direct, ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, n-a dat incidentului decât o atenţie practică: trebuie strânse toate cioburile înainte ca ăia mici să vină acasă. Zis şi făcut!
După ce a culcat copiii, şi-a turnat un deget de coniac în pahar, a aruncat trei cuburi de gheaţă şi a completat cu coca-cola. Apoi a scrutat noaptea din cartier. Lipseau două lucruri: paharul spart şi nevastă-sa.
Stadion (aproape gata)
Am trecut pe acolo, zilele trecute. Se lucra (dar nu îndrăcit, cum m-aş fi aşteptat). Mi-ar plăcea să chiar fie gata la inaugurare, să nu vină Oprescu şi să spună că, na, lifturile încă nu merg, iar toaletele mai aşteaptă. La meciul cu Argentina vreau să-mi duc copiii, iar asta înseamnă că aş vrea să fie totul în regulă.
Oricum, sunt cu ochii pe el ;). Şi nu de ieri, de azi, ci de mai multă vreme, de pe când stadionul era în formă de PA :P.
Mai jos, încă nişte fotografii, mai noi şi mai vechi:
Podul lui Ilarion
Ilarion stă pe pod şi scuipă în râu (din când în când). E o frumoasă zi de joi, e o oră la care cei mai mulţi oameni sunt la serviciu. Lumina cade frumos, dinspre malul drept. O barcă trece suficient de rapid (şi de departe) încât să nu fie nimerită. Ilarion priveşte valurile şi, nu ştiu cum, i se pare că stă pe malul râului şi se uită la un om în toată firea, la el însuşi, care stă pe pod, scuipă în râu şi atât. E un tip bine, trebuie să recunoaştem, îşi zice (şi mustăceşte). Dar cam fără rost.
Hrană
Dar pe tine tot barza te-a adus, bunicule? Mădălina îşi încreţeşte fruntea niţel; i se pare greu de imaginat o barză atât de mare (şi de proastă) încât să care un om aşa de bătrân şi de înalt (Ion Spiridon, la cei 63 de ani ai lui, e încă vânjos). Bunicul e gata să-i spună că povestea cu barza e o chestie stupidă, dar tocmai atunci coboară în cameră o umbră tremurătoare: pe balcon se aşezase o barză adevărată (fix pe trotineta fetiţei) şi se apucase să clămpăne o broscuţă adusă pesemne din vreo baltă a oraşului.
Tensiune sexuală
Era o vreme în care domnul inginer tânjea. Aşa a cunoscut-o pe experta PR. Lucrau împreună la un proiect. O relaţie de serviciu transformată curând, ca urmare a unei atracţii fizice de neoprit (amândoi erau tineri), într-una incendiară. Erau de pomină. Totul a culminat cu acea întâmplare despre care se mai vorbeşte şi azi, când, aflaţi în toiul unei partide de sex cu scântei, s-au trezit că arde casa în jurul lor (scurtcircuit, se pare). Ciudat: asta l-a relaxat (în fine!), i-au priit glumele de pe şantier. Dar incendiul l-a obligat să se mute la bloc.
Bonjour
Mă grăbesc (în felul meu) să vă propun noua temă pentru concursul PAfoto’: fotografia de mai jos, care sper să vă inspire cât mai multe şi mai iscusite poveşti de 500 de semne (max. 550). Deadline: vineri, 12.00 luni 23.59.
Baftă!

Fotografie făcută de Călin Hera în primăvara anului 2010 în Paris, de pe un pod. P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
P.S. Revin curând cu rezultele etapei a doua şi cu sondajul pentru etapa a treia.
Mai jos sunt PA-urile dumneavoastră:
Semn
Nela ieşise pe balcon să fumeze, nervoasă. Asta-mi lipsea, a repetat de câteva ori, cu ciudă. La al patrulea fum a început să tuşească, de parcă ar fi fost prima ei ţigară. Liviu, întors de la farmacie într-un suflet (era emoţionat), a găsit-o holbându-se la balconul de la etajul al şaselea al blocului vecin. Ţigara se fumase singură. Ăsta e un semn, ai adus degeaba testele astea idioate, i-a zis ea (şoptit). În drumul lui spre ţările caede, ăsta, adică un bărzoi speriat, se oprise stingher pe cel mai banal balcon al unui bloc de zece etaje.
Picnic la marginea drumului
Dl. Lică e preocupat de o întrebare care, extrasă din context, pare stupidă: ce caută o cabină telefonică (vopsită în albastru) într-un loc izolat, departe de lume şi de, măcar, un banal cablu de telefonie? Când a văzut ciudăţenia s-a amuzat. După o vreme, amuzamentul s-a transformat în întrebare chinuitoare (dl. Lică e un tip iscoditor). Abia la trei luni după bizara apariţie şi-a dat un răspuns care să-l mai liniştească niţel: nici pietroaielor de la Stonhenge nu le poţi găsi vreun rost normal.











